Când mă întreabă Peter de concediul meu din vara lui 2024, sunt stânjenit ca în bancul cu bărbatul care își vede soția în camera de hotel a lui Banderas, dar i se face rușine când își dă seama că actorul e numai fibră, iar doamna are sânii lăsați și șolduri cât un șifonier cu două uși plus oglindă.
Mi-e jenă, pentru că, în 2024, concediul meu propriu-zis durează doar 24 de ore și pică în mijlocul săptămânii. Riscă să pară că sunt incapabil să-mi rezerv și eu o vacanță ca lumea, să plesnească de invidie urmăritorii în ordinea navigării pe contul de Instagram. Azi, dacă trebuie să povestești despre vacanță fără să o fi făcut deja postările tale pentru tine, ai comis ceva ce nu se cade. În plus, vacanța mea estivală e, ca de obicei, contra curentului: am vârsta și greutatea potrivite lanțurilor concentrice de hore încinse pe nisipul plajei din Neptun – care fac furori într-o nouă probă de autentic spirit gregar românesc, divizând internetul între cei care dau ochii peste cap de indignare față de modul în care arată și se distrează „voucheriștii veseli“ și cei încântați de perpetuarea neaoșului obicei de a hori pe nisip – însă nu văd marea de aproape decât noaptea. Adică după spectacolul pentru care am venit în vacanță, într-o singulară plimbare pe faleza constănțeană unde vilegiaturiștii își fac ziua poze cu panourile înfățișând un cazinou restaurat, aflate vizavi de cazinoul încă nerestaurat.
Cu riscul de a părea snob, mi-e dor de mare, doar că, scuze dacă jignesc patriotismul marin al cuiva, nu de a noastră (nici de cea bulgărească, de cea turcească, nici chiar de cea grecească), ci de cea catalană. Îmi lipsește plaja Barceloneta, care se spune că l-a inspirat pe Miguel de Cervantes în scena confruntării dintre Don Quijote și Cavalerul Lunii Albe. M-aș întoarce oricând la vedrele de sangria băute pe nisipul din districtul pescăresc al Barcelonei dacă nu mi-aș aminti că a fost interzis fumatul pe plajă. Or, ca exponent al unei minorități din ce în ce mai oprimate, mă deranjează ideea de a nu se fuma în aer liber, sigur, fără a-i deranja pe ceilalți, precum și premisa că toți fumătorii sunt niște libertarieni pe dinafară, ghiolbani pe dinăuntru, din cauza cărora primarul Michael Bloomberg a interzis în 2011 fumatul pe plajele din New York, iar modelul a fost preluat apoi aiurea. Doar de dragul jocului, încerc să-mi imaginez ce populară ar fi printre sindicaliștii cu carduri de vacanță de pe plaja noastră strămoșească din Venus – sau printre băieții de bani gata care se prăjesc, în mai multe feluri, pe plajele extinse din Mamaia – măsura interzicerii fumatului în buza mării.
În 2024, decid să îmi petrec ziua de concediu punând pe primul plan teatrul. Antologia dispariției, spectacolul anului la Premiile UNITER, e pus în scenă la Constanța, în cadrul SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, și rezerv bilete din timp, fiindcă în Estul sălbatic al zilelor noastre, reprezentațiile de Radu Afrim sunt la fel de căutate precum afișele nelegiuiților de către vânătorii de recompense din Vestul Sălbatic de acum două veacuri.
Nu e prima mea vacanță sub semnul teatrului. În primăvara lui 2018, în București, toată lumea face punte ca să-și lipească liberele de weekend și să evadeze, iar eu rămân și merg în fiecare seară la Festivalul Internațional Shakespeare. „Tot ce s-a stricat se cârpește la loc: la ruptură, cusătură; la saramură, udătură“ – zice bufonul din A douăsprezecea noapte. Nu regret o iotă că mi-aș fi stricat minivacanța rămânând în orașul golit, fiindcă mă dreg cu spectacolele după marele bard. Într-o seară văd A douăsprezecea noapte, pusă în scenă de Flute Theatre din Stratford-upon-Avon, comitatul Warwickshire, locul de baștină al lui Shakespeare. Regizată și adaptată de Kelly Hunter, pe muzica lui Tom Chapman, montarea vivace pare o comedie de situații închipuită de un bufon. Într-adevăr, în vremea lui Shakespeare, a douăsprezecea noapte încununa zile de praznic cu una având ca maestru de ceremonii starostele nebunilor, așa că nu-i de mirare că femeile se costumau în bărbați, servitorii se visau nobili, iar cuplurile se făceau după principiul unde dai și unde crapă. Trupa originară din orașul lui Shakespeare are o perspectivă inedită asupra operei lui Big Will: comedia se naște din tragedie. Socotind că Hamlet și A douăsprezecea noapte au fost scrise în același an, membrii trupei Flute Theatre încep The Tweflth Night ca pe o continuare a piesei Hamlet. „Înecata Ofelia devine salvata Viola. Salvată de muzică și de dragoste“, îmi tălmăcesc cei de la Flute Theatre opera lui Shakespeare.
În vara lui 2024, trenul pleacă mult peste ora programată din pestilențiala fundătură de civilizație denumită impropriu Gara de Nord spre Constanța, ca toate trenurile care vin dinspre Craiova și merg la mare sau la munte, cu mențiunea că al meu mă face să mă simt privilegiat, are doar o oră întârziere, celelalte sar de patru ceasuri și ajung chiar până la șase, o plăcere și-un parfum de tei.
Pe drum, constat că nuvelele din a doua jumătate a volumului Păsările se duc să moară în Peru de Romain Gary nu mă țin captiv așa cum au făcut-o primele, însă nu-i vina autorului, firește, nici măcar o carte bună nu poate estompa efectele aglomerației dintr-un tren privat, preferabil, totuși, unuia de stat, sub raportul prețului și al confortului. Până la ora spectacolului de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanța, unde mă voi simți ca acasă căci nici acolo răcitoarele nu fac față valului de căldură, asist siderat la spectacolele spontane din industria ospitalității.
Restaurantul de pe bulevard, verificat anterior în mai multe rânduri, s-a stricat ca Vama: kebabul e semicrud, legumele băltesc în ulei, limonada nu știe că lămâia ar fi unul dintre ingredientele de bază ale acestei băuturi răcoritoare interpretată acum într-o variantă artificială și leșinător de dulceag-călduță, nota vine după trei apeluri fierbinți, într-un crescendo al dezolării. Mai târziu, mă las păgubaș în tentativa de a gusta ceva dulce când văd în vitrina unui magazin hipsteresc inflexiunile metalice ale unei muște verzui, de tipul celor care îndrăgesc zonele unde oamenii evită îndeobște să calce. Așijderea, pierd fără drept de apel meciul cu o nouă limonadă, care conține chiar și lămâie (așa după cum știu de la domnul nostru Răzvan Exarhu că omleta e bine să fie făcută din ouă), potrivit asigurărilor furnizate de chelnerița binevoitoare, însă conține și mici fragmente înnegrite de lămâie mucegăită în scobiturile borcanului în care e servită.
Realitatea românească a anului 2024 de pe litoral – chiar și într-o minivacanță în care nu ajung deloc pe plajele ce găzduiesc invariabil mici reprezentații ale unor mari mârlănii sau la terasele unde pot fi urmărite, ferească Dumnezeu, secvențe din Insula iubirii – mă duce cu gândul la primele mele concedii petrecute aici: la localurile din Eforie unde varietatea de pizza era redusă la două ipostaze, mare și mică; la cazarea din Vamă, cu gresie, termopane și un aer de cavou și la multiplele tentative, dinainte de intrarea României în NATO, de a merge pe jos din Vamă la 2 Mai, abandonate din cauza haitelor de câini (apropo, în Constanța anului 2024 au reapărut maidanezii, nu e un reproș, doar o constatare din partea cuiva care a fost mușcat, e drept, doar de două ori, și nu aici, ci în București); la orice mâncare indigestă din Neptun, peste care trebuia să pui ketchup ca să nu-i mai simți gustul. Așa îmi amintesc de o vacanță activă petrecută la Neptun, la început de mileniu. Lucram la cel mai influent ziar, care se străduia să facă pasul de la un tabloid infect la un cotidian cât de cât frecventabil. Nu se mai băsnea ca în perioada în care tirajul zilnic de un milion de exemplare epuiza rezervele de hârtie ale patriei, dar, orișicât, încă nu lăsam adevărul să ne strice chiar tot timpul o știre bună. Câțiva aleși din redacție mergeau la Neptun, unde se stătea pe barter, o săptămână la treabă, când era răsfoită presa locală și se trimiteam sinteze cosmetizate la „centru“, și una la „odihnă“, când se cheamă că se lucra în continuare, dar mai relaxat, ceea ce era evident și din tonul relatărilor. Locul faptelor, așa cum erau ele, era luat de, să le numesc așa, improvizații de presă. Una dintre acestea a fost să văd un prosop de plajă cu Lady Di, care era moartă, în rochie neagră. L-am luat imediat, însă la ziar nu puteam trimite o simplă poză de la standul de vânzare, așa că mi-am petrecut o dimineață întrebând turistele de pe plajă dacă voiau să se pozeze cu sinistrul suvenir. Firește, am abordat toate persoanele topless cu un noian de scuze, asigurându-le că nu sunt obsedat și că fotografia urma să servească unui scop mai înalt, denunțarea unui kitsch. Spre prânz, am găsit două spanioloaice dezinvolte, care oricum n-au înțeles nimic, însă au stat frumos la poză, cum se face (dezavuez, aici și acum, faptul că am participat la fabricarea unei știri; așa era pe atunci). Altădată, un coleg care întâlnise cu o seară în urmă o tânără cu o existență bazată pe striptease la un bar a rugat-o să se suie doar în slip într-un leagăn. Așa a fost zămislită știrea de succes răvășitor „Tiribomba erotică din Neptun. Româncele se distrează topless la mare!“. N-am scris-o eu, dar am girat-o, azi găsesc că până și editarea ei e un fapt reprobabil.
Cam acesta e contextul contemporan dar și istoric în care am văzut un spectacol epustuflant: Antologia dispariției de Radu Afrim, al Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, după texte de Lorina Bălteanu („Dealul meu n-are vârf“, „Firea lui Cuza se mărită“, „În grădina devastată“), Ştefania Mihalache („Pipote şi căpşuni“), Lavinica Mitu („Ultimul tată“), Anca Vieru („De-o parte tu“), Ruxandra Burcescu („Goldenii Gândului“), Simona Popescu („Îmi amintesc“) și Radu Afrim („Floarea de hârtie“, cu un fragment inserat din Khalil Gibran, și „A doua înflorire a nalbei mari“), scenariul, regia, universul sonor și filmările fiind tot de Radu Afrim. Nu m-am mai întâlnit întâmplător pe stradă cu Radu, ca în alți ani în care m-am transformat în navetist cultural datorită montărilor sale, însă îi sunt recunoscător pentru că mi-a oferit cele mai intense și profunde ore ale vacanței mele de o zi. Ar fi o impietate să strecor un schiță de cronică într-un articol despre litoralul românesc. Constanța e însă unul dintre cele mai bune locuri în care se face teatru mare în țara asta și asta nu o spun doar pentru că m-am salutat cu dom’ director Erwin Șimșensohn înainte să intru la spectacol. Pur și simplu, orice spectacol pe care l-am văzut acolo e o vacanță în sine sau, măcar, cel mai bun mod de a-ți petrece timpul liber. Reflectă nespus de clar societatea și firea românească. Dar, cel puțin în cazul spectacolelor irupte din poetica și fonetica lui Radu Afrim, suntem oglindiți cu umor și cu afecțiune. Mie un astfel de spectacol îmi ajunge pentru o vacanță.
Imagine: © Paul Adrian Chiș
