Stanislas Barthélémy, ilustrator, printre altele, al biografiei Les aventures d’Hergé, e prezent în lumea benzii desenate încă din studenție. În viziunea lui, ilustrația pornește de la timbre și poate atinge dimensiunile afișului cinematografic, însă nu o relativizare determină includerea tuturor acestor forme de artă vizuală într-un singur gen. Ce face ilustrația să fie atât de variată este extrem de eficienta branșare la realitate, inclusiv – dacă nu, mai ales – la aceea social-politică. Despre cum benzile desenate sunt expresii ale felului în care societățile își trăiesc istoria, despre umor, despre cititori-copii și cititori-adulți, despre volumul Doi copii pe Lună (Editura Frontiera, 2024) am putut discuta grație traducerii mediate de Dodo Niță.
Aveți o diplomă în arhitectură dar ați legat, totuși, o relație strânsă cu banda desenată. Sunt curioasă cum ați descoperit benzile desenate. Credeți că spațiul franco-belgian v-a influențat în vreun fel?
Am terminat cursuri de design interior la o școală de artă, dar nu mă pasiona foarte mult. Am citit încă din copilărie benzi desenate. La un moment dat, încă de tânăr, mi-am dorit să fac și eu asta. La facultatea de arte am învățat de toate: pictură, sculptură, grafică – toate m-au hrănit spiritual, dar nu aveau legătură cu banda desenată, pe care am practicat-o întotdeauna ca autodidact. În studenție am întâlnit și alți tineri pasionați de asta și ne-am gândit să facem fanzine (fanzine, de la fanatic magazine, prin contracție). Fanzina e o revistă făcută de amatori – multe pagini scoase la xerox, cu desene, cu articole. Grozav era că ne regăseam cu toții în pasiunea aceasta. În clipa în care am terminat studiile la facultate, deja intraserăm în mediul benzii desenate, deveniserăm cunoscuți datorită revistei, ne făcuserăm mâna și chiar am propus proiecte la edituri care ne-au și publicat. Dar, în același timp, pentru că banda desenată nu era lucrativă, făceam și ilustrație de revistă și de carte pentru copii. Așa reușeam să ne echilibrăm financiar.
Presupun că ați avut mentori. Cine v-a influențat?
Am învățat să citesc din benzile desenate ale lui Hergé, autorul lui Tintin, prima mea descoperire dar și cea mai importantă. Pe urmă, am continuat tot cu o revistă belgiană, Spirou, unde am descoperit alți desenatori, cu alte tipuri de desene – dintre care cel mai mult mi-a plăcut André Franquin. (Dodo Niță completează, pasionant, următoarele: Extraordinar e că vârsta cititorilor a crescut cu timpul, spre deosebire de România, unde nu s-au mai făcut benzi desenate pentru alte vârste – n. red.). Revista Métal Hurlant propunea deja subiecte pentru adulți, copiii n-ar fi putut să le înțeleagă. Tot așa, o altă revistă pe care o citeam în tinerețe, À Suivre, propunea romane grafice, povești care ieșeau din carcasa strâmtă a benzii desenate pentru copii și se adresau adulților. Mi-am dorit să fac și eu astfel de povești.
De ce a fost Hergé cel mai important mentor?
Am citit foarte mult, nu doar Hergé – inclusiv benzi desenate punk, a existat la un moment dat și așa ceva. Pentru mine, desenul trece de la formatul de timbru la afișele uriașe de cinema și până la etichetele de sardine. Prin bandă desenată, spre deosebire de ilustrație, spun o poveste, creez un univers. Hergé a debutat în 1929 – prima aventură a lui Tintin a apărut în 1929. A început să publice în perioada interbelică, când se producea industrializarea și artiștii urmăreau fenomenul, își doreau să o transpună în arta lor. Această revoluție industrială a creat exprimarea prin intermediul afișelor, care nu existau înainte. Această dorință de exprimare prin desen a adus o formă de imagine cu linii și culori. Afișul e altceva decât un tablou, e ușor și ieftin de tipărit, ușor de produs în cantități mari. Dacă vrei să reproduci sub formă de afiș un tablou al lui da Vinci sau Picasso e foarte greu, asta din cauza cromaticii. Pe când, acești artiști creau în mod special liniile simple, cromatica simplă, au dat naștere artei afișului. Afișul și, ilustrația în general, sunt ușor de ieftin și difuzat. Hergé, când a creat primele benzi desenate, a fost influențat de mediul acesta al industrializării. Tiparul nu era așa de bine dezvoltat, iar Hergé a fost obligat să folosească o linie simplă – care mai târziu se va numi „linie clară“, în locul unor linii dificile, cu umbre, care ar fi ieșit prost tipărite. El însuși a fost inspirat de francezul Alain Saint-Ogan, care desena aventurile personajelor din Zig et Puce și care, de multe ori, folosea linia de contur albastră, iar culoarea interioară – portocalie. Asta era tot și revista era foarte ieftină. Hergé s-a născut în cadrul acestui curent artistic. Acest tip de desen s-a propagat în timpul perioadei interbelice și, apoi, până în anii ’60-’70 în restul lumii. Hergé nu era doar un simplu desenator, ci un creator de personaje și de universuri – comparabile cu Comedia umană a lui Balzac.
Cum credeți că ar fi arătat astăzi, când totul este digitalizat sau augmentat de inteligența artificială, personajul Tintin?
Mi-am pus eu însumi întrebarea aceasta. Nu e vorba doar de formă, de acel desen simplu care, sigur, astăzi e mult mai elaborat, ci și de font. E clar că Hergé nu ar mai fi creat aceleași povești. Epoca dintre cele două războaie mondiale a fost și o epocă a descoperirii lumii. Bineînțeles că ea fusese descoperită și înainte, dar în perioada aceea se practicau tot mai des călătoriile la Polul Nord, în Amazon, în locurile rămase încă neexplorate. De aceea, Hergé îl trimite pe Tintin acolo, alături de exploratori. Oamenii, tinerii în special, descoperă mult mai ușor lumea prin tehnica audio-vizuală disponibilă, ori pur și simplu își cumpără un bilet de avion. Mă gândesc că, astăzi, Hergé nu ar mai fi putut crea poveștile acelea – personajul e un reporter care umblă prin toată lumea. Nu știu dacă un astfel de personaj ar mai fi atât de îndrăgit. Probabil că Hergé l-ar fi trimis pe teatrele de război – în Ucraina, în Israel, în Africa, iar asta ca să afle ce se întâmplă. Astăzi, în loc să exploreze teritorii, Tintin ar explora, mai degrabă, societăți. Dacă nu ar fi un reporter de război, ar explora problemele de rasism, de homofobie. Recomand lectura autorului belgian, Marc Wasterlain, care a creat un Tintin la feminin – Jeannette Pointu, o tânără care face tocmai asta: explorează probleme din țări subdezvoltate. E grozav! E posibil și ca, tot astăzi, Tintin să nu existe ca personaj de bandă desenată, ci ca personaj de jocuri video, dar nu m-ar mai interesa.
Benzile desenate sunt adunate mai ales în jurul unor culturi cum sunt cele franco-belgiene, japoneze, italiene. De ce credeți că e mai bine integrat comicul în formatul benzilor desenate în aceste culturi? De ce ar fi altele mai rezistente la această integrare?
Ce întrebare! Cred că este și o chestiune ce ține de educație – un copil care primește de mic benzi desenate le va căuta și mai târziu. Dacă nu a citit când era mic, lucru confirmat și de unele studii, atunci, ca adult, va prinde mai greu acest tip de limbaj. Până la urmă, banda desenată se prezintă sub formă de carte, nu sub forma unui desen animat, prin urmare ține și de obișnuință. În Franța, adulții au început să citească benzi desenate special făcute pentru ei abia din anii ’70, dar după ce, înainte, fiind copii, avuseseră astfel de lecturi. La fel și în Statele Unite. Multă vreme banda desenată apărea sub formă de comic book cu supereroi, pentru copiii care, atunci când au crescut, au avut acces și la benzi desenate pentru adulți. Atât în Europa cât și în Statele Unite, benzile desenate pentru adulți sunt, în general, anti-sistem: chestionează toate problemele sociale. Trebuie ca și sistemul să permită existența lor, ele sunt satirice, sarcastice la adresa establishment-ului, or în țările comuniste, de exemplu, nu se putea.
Mă gândesc și la cititorul ideal al lui Umberto Eco. Ce are un cititor ideal de bandă desenată?
Cititorul ideal de benzi desenate e cineva care iubește nu doar literatura, ci și imaginea, arta vizuală.
Ce credeți, gândindu-vă la banda desenată, că îi face pe oameni să râdă? Ce vă face pe dumneavoastră să râdeți?
E mult mai greu să faci un cititor să râdă decât să-l faci să plângă. Am desenat mai multe benzi desenate umoristice, iar primul meu cititor era soția. Dar atunci când, de exemplu, nu înțelegea o poantă, mă făcea să râd. Hergé mă face să râd. Când citesc o bandă desenată realizată de el și o văd pe Castafiora, cântăreața de operă, care aruncă perna, iar perna care, putea să cadă oriunde, aterizează în capul altui personaj, mă face să râd. Când unul dintre detectivii Dupont merge și cade cu piciorul într-o găleată, asta mă face să râd. E foarte greu să aduci râsul prin desen. Un alt exemplu la care mă gândesc: cei doi detectivi Dupont care sunt tot timpul serioși, deși li se întâmplă multe lucruri comice. În cartea mea, de exemplu, la un moment dat, copiii văd niște pași și cred că pe acolo a trecut un astronaut, apoi întorc pagina și-l văd după o stâncă, făcându-și nevoile.
Doi copii pe lună arată ca o carte-obiect. Vine însoțită și de personaje sub formă de broșă și are, la final, o rachetă din hârtie care poate fi confecționată de către copii. Ce aduc în plus astfel de artificii?
Mă gândesc foarte mult când creez o carte, și nu doar la conținutul ei: la coperte, la cotor, la pagina de gardă. Culorile sunt făcute cu o coloristă alături de care lucrez de ani întregi. Mă consult mult cu ea și am stabilit, de exemplu, ca Doi copii pe lună, fiind bandă desenată pentru copii, să nu conțină deloc negru. De mic copil îmi plăcea să fac decupaje și de aceea, pentru această carte – dar nu numai, creez mici machete și decupaje pentru a-l ajuta pe cititorul copil să treacă de la două dimensiuni la trei dimensiuni și să aibă, la final, și un obiect construit de el.
Scrieți pentru copii. Vă scriu vreodată, vă caută?
Cei doi copii din această carte sunt copiii mei. Acolo e casa mea, apar și eu, apare și soția mea. În realitate, fiica mea a desenat un obiect pentru cartea aceasta. Când racheta decolează și se văd mașinile în decor, acolo e chiar mașina mea. Mult din ceea ce gândesc și vorbesc personajele e inspirat din ceea ce gândesc și vorbesc copiii mei. Nu numai că îmi plac copiii, dar am rămas eu însumi un copil și am multe amintiri pe care le strecor în cărți.
Cum se privesc copiii prin personajele dumneavoastră?
Trăind în acest mediu, Zoé, fiica mea, a devenit artistă – a făcut inclusiv un stagiu la București. Cu amintirile de aici va face o bandă desenată în Franța.
În încheiere, un mic joc: aveți o replică dintr-o bandă desenată care a rămas cu dumneavoastră până acum?
Sunt multe! Căpitanul Haddock, care obișnuiește să bea, atunci când i se dă un pahar cu apă spune: „M-ați otrăvit!“