Dezbatere ICR: critică ideologică (Mihai Iovănel) vs. critică estetizantă (Angelo Mitchievici); moderator: Daniel Nica
Pentru cineva din mediul academic, un stagiu în presă nu poate fi decât benefic: te învață să fii concis și atent la detalii picante – sau să simplifici fără milă teorii complicate, care altminteri băltesc în nuanțe. Pe scurt, te învață să-ți vinzi marfa. Or Iovănel, asemenea poetului Eminescu, a lucrat ca ziarist în tinerețile lui zbuciumate – și ăsta a fost de fapt motivul pentru care m-am dus la dezbatere: în speranța că, dincolo de eșafodajul argumentativ care, la drept vorbind, mă lăsa rece, Iovănel avea să servească niște anecdote mușcătoare și juicy. Din păcate, la dezbatere am dat peste un Iovănel cu 2% baterie, semiabulic, un izvor de horum-harum care n-a livrat decât o anecdotă, după care s-a cufundat în nervum rerum gerendarum. Deci anecdota, vizavi de determinările materiale/ideologice ale artei: mandatul lui Patapievici la ICR a adus evenimentelor culturale glam, respectiv vin ieftin și covrigi pe mesele de pe margine, ocupate de invitați strălucitor de VIP. Pe atunci, impetuosul critic de direcție nu era încă star și împușca francul în joburi sezoniere, pișcotărea în calitate de ziarist pe la evenimente, ca tot douămiistul (moa included). Nu și la ICR – în zadar se uita cu jind la covrigeii de pe mese, căci nu putea ajunge la ei: între viitorul mare ideolog al literaturii și blestemații de covrigei se interpunea un baraj de trupuri sclipicioase.
Despre dezbatere ce să zic? Din punctul meu de vedere, discuția a fost tranșată când Iovănel a remarcat, mormăind politicos și abulic, că în Vest critica estetizantă e moartă și îngropată de decenii, că altele sunt acum polaritățile dialectice care țin viu domeniul Literelor. A mai sugerat și că, dacă în România dezbaterea face în continuare victime, asta se datorează provincialismului cultural, unei senilități perene, specifice acestor meleaguri. M-aș fi bucurat să aflu ce anume, global și local, a scos din circuit critica estetizantă – cu atât mai mult cu cât și pe mine, deși i-am fost fan în facultate, a ajuns să mă plictisească maxim. Dar dezbaterea nu a elucidat chestiunea asta, doar a învăluit-o prin persistența imortală a ideii de rezistență prin cultură, moștenită din l’Ancien Régime. OK, și? De ce a rezistat atât, mult dincolo de termenul comunist de expirare?
În opinia mea, unul dintre motive e absența din peisajul cultural a științelor sociale. În 1977 catedrele de științe sociale au fost desființate; oricum nu erau prizate de intelectualii de gazetă literară ai socialismului poststalinist, probabil pentru că erau asociate cu ideologia marxistă (în special sociologia și științele politice). Ceea ce e greșit, pentru că științele sociale furnizează filologului instrumente capabile să-l scoată în afara artei pentru artă, contextualizând și făcând dezbaterea mult mai aplicată. Or, în anii ’90 intelectualii nu aveau în dotare aceste instrumente auxiliare, știau filosofie interbelică de dreapta (sau formalisme din zona teoriei literare – n.a.), observă Zoltán Rostás într-o discuție despre istoria sociologiei românești (pp. 11-12), punct de vedere consonant cu opinia lui Iovănel dintr-un articol (pp. 313-327), care opune criticii estetizante teoria critică, cu rădăcini în Marx, Foucault și Freud.
Apoi, din a doua jumătate a anilor ’90, s-a început traducerea filosofilor postmoderni (Baudrillard, Lyotard, Vattimo etc.), asta a devenit the new shit. Dar nici cu ei nu s-a ajuns prea departe, postmodernismul subminează adevărul sau dreptatea, lumea e o ficțiune în care semnele se combină mai mult sau mai puțin arbitrar. Cu postmodernismul poți cel mult deconstrui presupozițiile care stau la baza ficțiunii lumii, dar n-ai făcut mare lucru cu asta, ești în același spațiu de joc al culturalismelor și estetismelor goale. Nu poți să ieși din groapă trăgându-te de păr, ai nevoie de o scară pe care s-o urci, pe scurt, de instrumente din zone mai aplicate. Iar intelectualii români de atunci erau cvasi-analfabeți pe economie politică, sociologie, feminism. Abia după 2000 au început să se traducă sistematic cărțile importante din zona asta – dar până să intre în discursul intelectualității umaniste, până să fie internalizate, avea să mai treacă un deceniu.
Stela, romanul (Simona Goșu) și piesa de teatru (Gianina Cărbunariu)
Romanul ăsta e un exemplu bun despre cum demersurile estetizante nu fac întotdeauna job de calitate în evaluarea unei opere, asta deși instituirea unui canon estetic care să înfrunte timpul este țelul ei ultim. Analizat cu instrumentarul criticii estetice, așa cum se vede din cronicile de întâmpinare, romanul e super, ce i se (mai) reproșează e schematismul psihologic, că personajele sunt mai degrabă funcții (sociale) decât caractere realiste, iar evoluția personajului titular este neconvingătoare, fiind înghesuită/expediată în ultimul capitol. Anyway, pornind de la reușita estetică, critica a salutat romanul ca unul eveniment, „balzacian“, și l-a nominalizat la o mulțime de premii.
Analizat ideologic, din perspectiva relațiilor de clasă, romanul relevă slăbiciuni care sapă decisiv la baza balzacianismului. Prima ar fi că stăpânii fraternizează de nu mai pot cu servitoarea Stela, când relațiile ar trebui să fie mai reci, ținând cont că Stela prestează în casa mai multor bogați, n-are deci statut de rezident permanent, precum servitoarele de odinioară; dincolo de niște incidente minore, femeile se înghesuie să-i facă confesiuni, iar bărbații s-o ajute (actorul Țane, o lichea politică pesedistă, îi dă dezinteresat bani să-și cumpere apartament după ce Stela e dată afară din casa retrocedată, iar femeile o rețin peste program să mai tragă o bârfă, cu excepția unei notărițe arogante – dar care se scoate prin nepoata ei, studentă nefericită în UK, care-i explică Stelei subtilitățile ecumenice ale creștinismului). A doua: în roman nu există conflict între clase, nu se ține cont de principiul elementar că în lumea reală stăpânii abuzează, încearcă să stoarcă maximul din ora de muncă pentru care plătesc, iar sluga profită – și dacă prinde slăbiciunea stăpânului încearcă la rândul ei să stoarcă câștig maxim, „Vrei și psihoterapie? Scoate banul“. N-ai să vezi așa ceva la Stela, care își face stahanovist treaba și răspunde la orice prin recunoștință, încât stăpânii, cuceriți, o țin la palavre, în loc s-o pună la muncă. Pe scurt, „totul a fost frumos și nimic n-a durut“, nici pe slugă, nici pe stăpâni: dincolo de niște dezechilibre minore, cu rol de efecte de real, relația e de win-win, o utopie idiliza(n)tă pe fundalul neguros al capitalismului sălbatic românesc, în care părțile nu-și pierd totuși umanitatea, omenia.
Economistul Vilfredo Pareto susține ca inegalitatea e constitutivă oricărui tip de societate, că proprietarul resurselor (sau șeful, în cazul societăților egalitare) ia prin forța lucrurilor o felie mai mare; asta chiar și atunci când e băiat bun și face distribuție OK. Pornind de aici, discipolii italianului au imaginat o situație Pareto optimală, în care stăpânul distribuie eficient resursele, încât nimeni nu mai pleacă supărat: pe lângă bossul care ia partea leului, trăiesc bine și slugile. Cam așa e și romanul ăsta – avem la nivel macro inechități, injustiție, dar stăpânii Stelei de la nivel micro sunt în definitiv oameni buni care o respectă și o ajută, iar Stela răspunde prin recunoștință, nu-i fură, nu renegociază tariful. Asta chiar dacă-i mai bombăne pe la colțuri sau își însușește nevinovat un lubrifiant ruginit din sertare ca să-și condimenteze viața sexuală.
Naratorul, deconstruindu-i în maniera lui Rogozanu resorturile, e un gen de burghez de treabă care, simțindu-se vinovat pentru privilegiile de clasă, alege să empatizeze cu menajera din casă, îi ascultă necazurile, ia notițe și când îi dă voce scriind Mizerabilii 2.0, o victimizează și idealizează, neuitând totuși să se idealizeze și pe el ca stăpân bun. Pe scurt, edulcorează nevrotic conflictul de clasă, „nu eu sunt de vină pentru nedreptate, ci sistemul, pesedeaua“ (mă întreb câte decenii viitoare pesedeaua o să mai fie făcută vinovată, în refrenele tudorchiriliene ale clasei de mijloc, pentru relele care s-au abătut asupra societății românești de la Revoluție încoace)… Care e modelul pentru naratorul ăsta #rezist, cu iz corporate? Să n-o lungesc – sunt reportajele pioase și dulcege din Decât o Revistă®, reportaje care abundă de descrieri edulcorate ale unor victime exemplare, „Când s-a trezit dimineața, Gabriela* [nume schimbat] știa deja că polițistul etc.“
Gianina Cărbunariu e cel mai important nume al teatrului politic de la noi – când, în 2004, rătăceam deprimat prin neantul nesfârșit al autonomiei estetice, fără să văd o soluție, ea făcea Stop the tempo, primul manifest al artei de stânga. Abia după criza din 2009, când m-am prins în fine de ce stânga dă, mi-am dat seama ce a vrut Gianina să zică… În sfârșit, punerea în scenă a romanței burgheze Stela chiuretează cât poate din empatia călâie, tunzând drastic din orgia de confesiuni, și scoate referințele strident elitiste/anticomuniste (în roman, actorul conspiraționist homofob e un pesedist care dă limbi publice duamnei Gabriela Firea + e invitat de serviciu la populistele Antene + maneliștii proști îl bat pe băiatul gay inteligent + Stela ascultă Fanfara Ciocârlia, nu manele). În plus, piesa face vizibil conflictul de clasă, inexistent în roman: arată distanța de clasă (personajele vorbesc în engleză să nu fie înțelesese de servitoarea bârfitoare și băgăcioasă), iar stăpânii mai și abuzează, nu sunt doar lupi convertiți care se iubesc cu oile: de pildă, notărița o cocoșează cu sarcini pe biata Stela. Dar îi dă în spirit de optimum Pareto o gioarsă de troller, iar actorul pesedist, la fel ca-n roman, o ajută pe Stela fără să-i ceară, în contrapartidă, măcar o bucățică minusculă de sex.
De partea cealaltă, Stela rămâne o victimă nepătată, respectând versiunea pioasă din carte – când e dată afară pentru delapidare de la jobul de la editura de carte școlară, Stela, ni se spune și-n piesă, avea intenții bune, vroia decât propășire-n carieră și win-win Pareto pentru editură; doar un accident de timing a făcut să nu poată acoperi lipsa în gestiune… Era mai credibil și mai emoționant ca punerea în scenă să o fi arătat pe femeie băgându-și mâna în finanțele firmei pentru că, panicată, avea nevoie de bani fiind pe punctul de a fi dată afară din casă. Chiar nu era nevoie de varianta coafată DOR®, femeia și-ar fi păstrat oricum statura morală de victimă inocentă.
Dar, dincolo de chiuretajele regizorale, rămân deficiențele structurale ale romanului, oile care se lasă iubite de lup fiind recunoscătoare pentru asta… Pe de altă parte, sunt greu de conceput radicalisme experimentale à la David Schwartz într-un teatru cu pedigree din buricul centrului (Nottara). În definitiv, Stela e un compromis inteligent între nevoile burgheziei plătitoare de bilete, care vrea să fie distrată, și o stângă pedagogică care trage de mânecă, iacca, există și oameni care se bucură pentru o gioarsă de troller… Totuși, cele mai bune secvențe din piesă mi s-au părut cele meta, inventate de Gianina Cărbunariu (care nu apar deci în roman) – am râs în hohote la secvențele în care, la repetiții, soțul Stelei, de profesie sufleur, dă plat și pe repede înainte replici de o imensă încărcătură dramatică, în timp ce partenerii actori îi răspund din interiorul rolului, smulgându-și părul din cap. De la distanță cele mai reușite momente ale piesei.
Triumf Amiria/Muzeul Culturii Queer: „Convulsie SRL: Picături pe plita încinsă“ (expoziție, curatori: KILOBASE BUCHAREST) – The Institute, Combinatul Fondului Plastic (Băiculești 29)
După fractura votului pentru Georgescu, care a scos la iveală kilotone de ură națională la adresa comunității gay – care m-au lăsat în șoc pentru o săptămână –, asta e prima expoziție queer. Nu se anunță vremuri faste pentru comunitate, oricum. Evenimentul se află de fapt la ediția a doua – prima ediție a fost de la distanță cea mai ambițioasă, exhaustivă și în definitiv importantă expoziție gay de la Revoluție încoace (și cum înainte n-au existat deloc, trageți singuri concluzia). Cronica mea, aici. Ca să rezum, expoziția aia recapitula toată istoria artei performative și vizuale queer, începând cu Cornel Brudașcu, pionier, în anii ’70, al pop-art-ului în Estul Europei, trecând prin Murivale, primul artist asumat queer înaintea abrogării, în 2001, a legii 200, până la artista trans Mi Kafchin sau la queeranarhismul anti fa al Blocului Roz.
De data asta, selecția a cuprins doar dezvoltări de ultimă oră din arta queer, nume cu iz undergound – dar cu atât mai interesante. Selecția, ca și la prima ediție, a fost făcută de KILOBASE BUCHAREST, un duo curatorial compus din Dragoș Olea și Sandra Demetrescu, care pe lângă că sunt doxă de artă extrem-contemporană, nu fac compromisuri oengiste (în spatele proiectului se află o organizație non-profit cu profil LGBT, MozaiQ). Dragoș Olea este de asemenea membru în Apparatus 22, alături de Maria Farcaș și Erika Olea, grup artistic de asemenea prezent în expoziție cu mai multe lucrări, din care mi s-a impus A Galaxy of Lust, o instalație inspirată din universul dark al BDSM-ului: o lucrare intensă, care agresează vizual, compusă din bucăți de piele cusute și benzi video pe post de ramă.
Nu am spațiu pentru o prezentare exhaustivă, rămâne să spun ce mi-a plăcut cel mai mult. Am o slăbiciune pentru desenele anxioase ale lui Alex Horghidan, pe care le-am descoperit la precedenta ediție a Triumf Amiria. Scenografă pentru teatrul independent de stângă radicală, ilustratoare de articole și cărți, Horghidan desenează în maniera ilustrațiilor de cărți pentru copii, dar cu o notă bolnăvicioasă și obsedantă de creepyness și alienare. Chiar și desenele ei activiste consacrate poliamoriei trimit în aceeași zonă hooperiană de singurătate alienantă. Un filon childish exploatează și Lucian Barbu, care, în cadrul expoziției, are o serie de benzi desenate inspirate de coșmarurile copilăriei lui (instalația din centrul fotografiei), plus o serie de 10 desene, Earthlings, cu figuri grotesc-androgine și în același timp grațioase, imponderabile, pline de rococo-uri cum sunt. Spre deosebire de Horghidan, Barbu e punkish și mai brut, deformează subversiv-infantil, în maniera „desenelor animate postmoderne“ (cum le numește Ion Manolescu), din anii ’90 (Dexter’s Laboratory, Cow and Chicken, South Park etc).
Rezident în Elveția unde lucrează ca asistent al faimosului psihiatru Alin Toanchină, Ștefan Botez este fascinat de corpul bărbatului tânăr, pe care îl glorifică prin fotografii sau video-uri – dar și prin niște schițe net mai originale decât producția foto-video; schițe cu corpuri perfecte, inspirate din sculpturile Greciei Antice sau ale Renașterii. Corpurile sunt lăsate neterminate sau umplute de păr – sau, mai ales, înzestrate cu proteze mecanice schematice; transformate în sculpturi, ar fi de mare impact. Dacă Botez se înfundă în materialitatea corpului, Alex Bodea încearcă o pictură (post)ironic-vizionară, jucând, pe urmele lui H. Bosch, o religiozitate queer dementă, cu apocalipse ale patriarhatului – pedepse ale Domnului – și cu paradisuri queer mântuitoare. Bodea e fascinată de boli contagioase și apocalipse – o pictură mai veche înfățișează o scenă colectivă, vizualizată de sus ca-n Breugel Cel Bătrân, din timpul ciumei fanariote. Cu diferența că Alex Bodea îl reconstruiește pe serenul Breugel citând obsesiv din stilul angoasant al lui Goya și Francis Bacon. În sfârșit, mi-a mai plăcut Sofia Zadar, o artistă performativă care mizează pe androginitate ca să construiască fabule despre „monstruosul subuman“, foucaldian, al homosexualității. Performance-ul high-art The Monster’s Tool, o ciudățenie noise, mi s-au părut mai puțin izbutit (am reținut totuși găselnița țicnită și ingenioasă cu Disonata No. 11 in A minor) decât transcrierea pop, accesibilă și democratică, care pune în valoare atât atitudinea de divă sofisticată sau vocea bună a Sofiei Zadar, cât și compozițiile ei catchy. Piesa Sâmca, prezentă în expoziție, e o piesă pop în același timp melodioasă și artsy.
M-au mai prins niște tablouri suprarealiste pe care nu știu cine le-a făcut (Maria Balea? – pe pagina ei de Insta nu apar tablourile alea, deci au rămas ca Obiecte Artistice Neidentificate). Nu înțeleg opțiunea asta scenografică, de care m-am tot izbit la expoziții, de a nu indica sub obiect cine e autorul și care e titlul, optând în schimb pentru o hartă care, dacă n-ai simț de orientare, te bagă în ceață… Altminteri, din ce face Gavril Pop, pe care am reușit de bine, de rău să-l identific, n-am înțeles nimica, prea conceptual-abstract; ce am remarcat când am documentat expoziția (și am scăpat de rapsodul popular de pe Etno TV cu care GP împărtășește cu generozitate același nume) e că are vocea mea și asta m-a terifiat, motiv pentru care, înspăimântat și asemenea lui Cărtărescu când dă peste Dublul Său Homosexual, l-am îngropat sub trei metri de inconștient.
Imagine: Triumf Amiria – Muzeul Culturii Queer, „Convulsie SRL – Picături pe plita încinsă“, The Institute, Combinatul Fondului Plastic, fotografie de Serioja Bocsok
