Am avut marea onoare de a sta de vorbă cu un universitar tânăr și strălucit – da, mai avem și acest gen! – doctorul în filologie clasică (greacă veche și latină) Ștefan Colceriu. Cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, om de catedră prin vocație (predă la Universitatea din București), povestitor plin de farmec (toamna asta va ține cursuri ca lector la Fundația Calea Victoriei), Ștefan e departe de imaginea universitarului scorțos. Deși crede că n-ar fi rău să fim și severi când e cazul – bunăoară, cu importul fără cap și fără coadă al cuvintelor în limba română.
Ștefan Colceriu, profesor de limbi moarte, are marele dar de a le ține în actualitate și de a extrage învățăminte noi din ele – avantajul unui om citit, care știe că înainte de mindset a existat forma mentis. În plus, e un tip cutezător. Scuze pentru cuvântul vechi lipit de un libertarian, dar cred că e cu adevărat nevoie de cutezanță ca să lansezi o dezbatere – de dragul jocului, doar mi-o imaginez trântită pe un grup parental de WhatsApp! – cu această frază care disecă precis: „părinții, o masă ultraconservatoare și, probabil, în aceeași măsură de vinovată ca incompetenții din sistem pentru deriva educației românești“.
Ștefan, sper că îți pronunț corect numele de familie (n. red. – grupului de litere iu aflat în poziţie finală îi corespunde în pronunţie diftongul ĭu; face parte din categoria numelor de familie cu accent paroxiton).
Perfect!
După aceeași logică transilvăneană, sufixul antroponimic iu din numele meu de familie se pronunță ca la Bărnuțiu, nu ca la Vasiliu, de origine grecească. Îi corectezi pe cei care îți pronunță eronat numele?
O făceam într-o vreme, dar m-am lăsat păgubaș și le spun doar celor care cred că ar merita să știe treaba asta. În ultima vreme, mi se pronunță tot mai puțin greșit numele. Și în orice caz, în mediul în care lucrez, la institutul de lingvistică sau la facultate, nimeni nu-mi spune așa.
Pentru că amândoi provenim din Ardeal, vreau să-ți spun că în familia mea, în partea românească a ei, exista acest obicei, ca numele și prenumele să fie un soi de compozit care să ateste foarte limpede originea. Prenumele, cel puțin asta se întâmpla acum cincizeci și ceva de ani, trebuia să demonstreze latinitatea poporului român. Adică ardelenii le puneau odraslelor nume de împărați romani. În acte, mă cheamă Horea, care este intraductibil, dar mă mai cheamă și Adrian, după cum fratele meu e Aurel Tiberiu. Tocmai ca să nu poată fi maghiarizate aceste nume, dar și pentru că numele era expresia unui act de identitate foarte clar. De ce s-a pierdut asta și azi auzim prin parcuri copii strigați după nume de sfinți și de covrigării?
Nu cred că mai e de mare actualitate să-i spui unui copil Agafia, cum o chema pe străbunica mea, sau să-i spui Ieronim, cum îl chema pe un străunchi de-al meu. Nu cred că se mai pun problemele cu adevărat în termeni de naționalism. Și am certitudinea că dacă lumea ar fi lăsată în pace, dacă creșterea economică ar fi reală, dacă bunele conceptele și principiile Uniunii Europene ar funcționa cu adevărat și dacă anumite instituții de stat – sau mai ales de stat – nu și-ar băga coada, cred că oamenii ar conviețui fără niciun fel de problemă. Și asta o spun pentru că eu am avut o experiență nasoală în copilărie…
Te rog!
În 1990, părinții mei erau profesori de română, la Sfântu Gheorghe, Covasna, acolo am făcut primele patru clase. În 1990, eram în clasa a patra și, cum știi, s-au iscat nenorocirile acelea din martie, un conflict interetnic ațâțat pentru legitimarea Securității, după părerea mea.
Bineînțeles, securiștii au adus, cu autobuze, din Ibănești, din Hodac, oameni cu furci și cu topoare, le-au spus că sunt decapitați românii de către unguri în centrul Târgu Mureșului…
… pentru că era nevoie ca SRI sau nu știu cine să intre în legitimitate, în legalitate, pentru că era desființată instituția Securității. Conflictul a fost teribil, eu am fost foarte speriat. Există, de fapt, niște tensiuni latente, cei care știau le-au dat foc. Știu că atunci m-am speriat atât de tare, încât părinții mei au fost obligați să mă trimită la Sighișoara, la bunicii mei, ultimul trimestru, ca să nu îmi pierd mințile, mi-era atât de frică. Erau mari manifestații în Sfântu Gheorghe, eram amenințați la telefon cu moartea, pentru simplul fapt că tatăl meu a refuzat să facă segregare a școlilor pe criterii etnice. Tata era simpatizant țărănist și atunci a citat din Corneliu Coposu, care îi spunea comunității maghiare că nu poate obține niște privilegii la cald, pentru că acestea nu au legitimitate și se vor răspândi ca fumul. Ei bine, tata a replicat chestia asta, iar a doua zi mi s-au spart geamurile. Pe de altă parte, când a aflat de o inițiativă a românilor de a se coagula acolo, s-a dus și el să vadă ce e. Toată treaba asta se întâmpla la Casa de Cultură a Sindicatelor. Tata, ca niciodată, a întârziat de la această reuniune a românilor din Sfântu Gheorghe. A avut inteligența să nu intre, pentru că tata e și un om foarte elegant, a deschis ușa încet, s-a uitat prin fanta ușii și a văzut cine era la comitetul de organizare, a închis-o și a plecat. Era tot establishment-ul comunist, naționalist! Și după aceea ne-am mutat la București. Deși am această experiență, o pot depăși, o înțeleg, îmi dau seama ce nenorocire era atunci și ce se urmărea, și cred cu toată tăria că aceste comunități pot trăi foarte bine împreună. Dacă nu sunt, cum să spun, ghetoizate. Dacă nu sunt ațâțate, inflamate…
Înainte de 1989, într-o vacanță, am luat și eu bătaie la Târgu Mureș, dar nu pentru că eram român, mă rog, pe jumătate român, ci doar pentru că eram bucureștean arogant…
Ha-ha, pentru asta luăm și acum bătaie!
Ștefan, pentru că ți-ai legat numele de dicționarul etimologic al limbii române. Care e originea numelui tău de familie?
Colcer este o funcție pe care o are un sătean la nunțile țărănești. E acela care are cheile de la o cămară unde se pun înainte de nuntă mâncărurile și băutura. Băutura se punea sub cheie, ca să nu fie devalizată înainte de eveniment.
Asta este Colceriu. Vine din kulcsár, omul cu cheia, de la kulcs și mai departe, din slava veche. Pe străbunicul meu, care era cetățean american – ca mulți ardeleni, a stat 20 de ani în America, apoi de acolo s-a întors liberal și, bineînțeles, în anii ’50, a fost la Canal – îl chema Colcer, de fapt. Și-a pus acest iu mai târziu.
Dacă-mi permiți analogia, pe bunicul matern îl chema Kulcsár János. Patronimul Kulcsár însemna intendent, clucer de pivniță.
Exact.
În urmă cu doi ani, de ziua Limbii Române, ai avut o splendidă cuvântare, din care citez: „în ultima vreme, o venerabilă instituție ancilară a presei s-a destrămat: cele mai multe publicații nu mai au corector. Acest fapt stă în directă legătură cu trecerea masivă a presei în mediul online și cu dezvoltarea inerentă, în mediul audiovizual, a tipului de emisiuni în direct. Pentru că sunt polimorfe, într-o dinamică incomparabilă față de vechile publicații pe hârtie și în eternă goană contracronometru, publicațiile online nu-și mai permit luxul de a avea un corector“. Ștefan, ce e presa fără corector?
E ceva foarte frustrant. Din când în când, mai scriu și eu câte un articol și, pentru că oamenii sunt grăbiți, nu mai au timp să facă o corectură. Și asta pune o mare presiune pe tine, să îți revezi textele. Eu nu sunt din categoria celor care își revăd textele cu plăcere.
Deși în presă avem această regulă, a celor patru ochi!
Exact. Și asta este fundamentală. Adică niciodată nu poți să publici ceva fără să fi trecut treaba asta prin fața a doi oameni. Pentru că oricum ai fi, ai momentele tale de orbire și pur și simplu nu vezi acele greșeli pe pagina pe care scrii. Și, atunci, e o foarte mare frustrare, trebuie să îi rogi pe colegii din presă să facă editări. Pentru că altfel, desigur, poți fi acuzat că ești agramat sau mai știu eu ce, pentru că îți scapă lucrurile. Cratime nu, dar câte o virgulă mai scapă.
Dar asta se întâmplă, din păcate, și la edituri. Sunt tot mai multe edituri foarte bune în care editarea corectorului e deficitară și lasă cărți cu erori.
Apelez la alt citat, de această dată, din A.D. Xenopol, pe la 1909. „Această obișnuință foarte pronunțată a limbii franceze a produs un fel de limbă foarte curioasă care nu se află decât în România. Un fel de mixtum compositum, jumătate franțuzească, jumătate românească. Se începe o frază în franceză, se termină în română. Se folosesc uneori câteva cuvinte franceze izolate în mijlocul unei fraze românești sau unele cuvinte românești într-o frază franceză. E un fel de volapük franco-român. Acest amestec hibrid este odios și ridicol“. Dacă trecem peste faptul că acest melanj nu era deloc specific doar limbii române și menționăm, pentru tinerii cititori, că limbajul volapük a fost un precursor al esperanto-ului inventat de un preot catolic german și înlocuim franceza cu engleza, descoperim „romgleza“ corporatistă și adolescentină de azi. Cum combatem mizeria asta fără să părem puriști și adepți ai re-latinizării, precum cărturarii ăia mari din Școala Ardeleană?
Eu am avut o experiență de curând. Am fost să mănânc o shaorma cu un amic, și ăla lingvist, iar la masa de alături erau doi adolescenți și am fost consternat.
Adică, sunt obișnuit cu „romgleza“ din corporații, cu oamenii de vârsta noastră de 40+, dar ce am auzit la adolescenții ăia m-a stupefiat. Odată, m-a stupefiat pentru că schimbau registrele fără niciun fel de probleme în interiorul aceleași fraze. Pe de altă parte, am fost încântat să văd cât de bine știu ăia englezește!
Față de noi se vede că sunt din altă generație… Și cred că ceea ce trebuie făcut este ca norma să fie puțin întărită… Norma există în mod fatal. Eu sunt mai platonizant. Există în lingvistica ultimelor două decenii, cred, și asta se vede și în publicațiile de specialitate, un fel de laxism. E un curent. Se insistă mai mult decât la începutul secolului XX pe principiul că uzul face normă. Cum vorbim, aia se va consfinți. Sigur că dacă norma nu este întărită de autoritățile academice, școala n-are ce să facă. Școala funcționează după cum îi dictează autoritățile. Cred că o întărire a normei nu strică. Și mai mult, nu numai întărirea ei, pentru că degeaba întărești o chestie proastă, cred că și norma ar trebui puțin coerentizată. Există multe incoerențe, tocmai pentru că principiul acesta, al uzului care face norma, e puțin prea lax, să zic așa. Și e folosit pe scară prea largă…
Așa a pătruns porcăria aia de „locație“ în limba română, deși aveam acest cuvânt, care însemna cu totul și cu totul altceva. De ce am apelat la ăsta și de ce a fost introdus în dicționare?!
Așa vorbește lumea, nu aveam cum să… Cred că e și un fel de complex, după părerea mea. E un complex de inferioritate.
De limbă mică?
De limbă mică și cred că e un complex de inferioritate al celor care se ocupă cu treaba asta, pe principiul că, dom’le, nu trebuie să fim prea academici, nu trebuie să fim prea scorțoși. Poate că, din când în când, nu e rău să fim și scorțoși. Eu sunt clasicist, eu în mod fatal sunt, din acest punct de vedere, conservator. Ceva mai conservator.
Am înțeles. Ștefan, care e marea provocare când predai limbi moarte în mileniul ăsta trepidant?
Nu știu dacă mai am vreo provocare! Am predat limbi moarte și unor oameni de șaptezeci de ani, care nu au nici o legătură cu greaca, de exemplu. Și nu cred că mai am așa trac. Provocarea vine tot din faptul că nu există instituții care să încurajeze practica asta. Adică, prin anii ’70–’80, limbile clasice au avut un fel de declin. Și în Europa Occidentală. Și în anii ’90. Acum, se pare că lumea și-a revenit cumva, prin Franța, prin Germania. În Italia nu și-a pierdut niciodată cumpătul. În Italia există o constanță, să zic așa, din acest punct de vedere. Limbile clasice nu au dispărut niciodată. Nici în Germania nu au dispărut, cu adevărat, niciodată. Și școala le pune această posibilitate la dispoziție celor care vor să facă un parcurs intelectual bun, în direcția limbilor clasice. Am un coleg și un foarte bun prieten, universitar în Germania, român, al cărui copil a făcut o școală primară într-o localitate nu foarte mare, dar unde copiii se specializau deja pe diverse discipline și copilul prietenului meu e mai dotat pentru materii realiste. Cu toate astea, aveau în compensație o oră de latină. Vreo două-trei ore de latină pe săptămână, copii de clasa a II-a, a III-a. Bun, acum, poate nu declinări și așa mai departe, dar trebuie să le dai copiilor și această posibilitate, să vadă cum e de fapt. La noi nu există instituții care să facă treaba asta. Latina a fost demonizată vreme de 80 de ani, pe criterii ideologice, bineînțeles, și pe urmă a intrat așa, într-un fel de deriziune. Deci, dacă nu ai instituții, nu ai manuale, dacă nu ai profesori care facă treaba asta – acum profesorii sunt foarte slabi, din păcate, ăia câți mai sunt, și sunt tracasați, ca să-și facă normă, trebuie să meargă în patru școli… Cum să spun? Moartea unei discipline este moartea unei instituții, de fapt, și e foarte greu să o reconstruiești dacă o desființezi complet. Acum noi stăm cam pe desființare și asta cred că e cea mai mare provocare. Cea mai mare provocare este să lupți și să îi convingi pe unii că nu-i rău pentru ei să facă și treaba asta. Acum, nu toți trebuie să facă latină, nu toată lumea trebuie să facă greacă. E o prostie! Dar e o prostie la fel de mare să desființeze asta și să blocheze accesul unei întregi culturi, cum e cultura română contemporană. Haide să vedem cum era și cu treaba aia! Există copii, vocațiile sunt foarte variate, care se pot interesa de așa ceva. De exemplu, copilul meu a încercat cu muzică. Nu merge nicicum! Pe de altă parte, are vocații pentru limbi străine. Așa sunt și alții. Nu poți să știi de unde există aceste chemări și la cine, e păcat să irosești chemările respective. După părerea mea, ar trebui instituții care să se ocupe de asta. Trebuie o campanie de cucerire, inteligent făcută. Adu-ți aminte ce ar fi însemnat o campanie binevoitoare și corectă în favoarea monarhiei în anii ’90, când erau doar 5% monarhiști. A murit regele, l-au destructurat unii și alții, dintr-odată monarhia a devenit frecventabilă, au crescut procentele de încredere la 45%! Cam așa s-ar întâmpla și cu latina. Îți trebuie manuale bune și, încet-încet, trebuie făcută latina în câteva școli. Pentru că nu ai unde și nu ai cum să o faci peste tot. Dar sunt locuri în țară unde se mai face, unde mai sunt profesori ca lumea și, în 10 licee din țară, să înceapă un fel de program-pilot. Dar de la copii mici, din clasa a V-a, a VI-a. Când am fost la Roma, am văzut cohorte de copii din toată lumea, aduși de profesorii lor să vadă…
Apropo, ca unul care a făcut în clasa a VIII-a meditații la limba latină cu madam Crișan, vecina de la apartamentul 7, care, după Revoluție, s-a făcut dacopată și a pictat portretele lui Adrian Mutu… Aș vrea să știu la ce vârstă au început studiul acestei limbi studenții tăi?
Foarte târziu. Și asta se vede. Și noi am început târziu. Eu am început să învăț latinește cu adevărat în clasa a XI-a. Pentru că voiam să dau la clasice. Maică-mea voia să fac Drept, mă rog, până la urmă am izbândit. Dar prea târziu. Pentru că oricât de bine ai învăța, nu poți să recuperezi ani din urmă.
Când am fost la Olimpiada de Cicero – există așa ceva în Italia! – am constatat cu uimire că noi credeam că suntem foarte buni, venind din România. Însă colegii noștri din Polonia, din Germania și din alte țări occidentale, erau incomparabil mai, cum să spun?, nu neapărat că știau mai bine, dar erau mai obișnuiți de mici. Și există manuale nemaipomenite pentru copii. Cu cât începi mai devreme, nu mai devreme de clasa a V-a, să zic, cu niște manuale ca lumea, ai totul de cucerit. Dacă faci până în clasa a XII-a, ești foarte bun. Asta presupune că nu numai că știi latinește, că asta nu are niciun fel de miză, poți să înveți și sanscrită, poți să înveți orice. Dar îți deschide un univers, creează o chestie foarte interesantă, un lucru pe care umanitatea l-a încercat vreme de 2000 de ani: capacitatea de a învăța alte lucruri. Probabil că nu o să mai folosești limba latină, că ești inginer de aeronave sau biolog. Dar te învață să înveți. Orice vei învăța după aceea, va fi mai ușor. Iar ora din clasa a VII-a este o aberație, e pusă ca să te convingă că latina este o pierdere de vreme – „ce te apuci să înveți o limbă pe care nici măcar profesorul n-o mai știe?!“.
Dacă ar fi după tine, scuze pentru vorba latinească, ce ai schimba în curriculum? Sau e după tine?
Nu e după mine. Dacă ar fi după mine, aș face din Sighișoara un oraș foarte frumos, dar nu e după mine. N-aș face decât o mică modificare și această mică modificare ar fi ca în anumite școli și licee să se organizeze o clasă cu trei ore de latină pe săptămână. Experimental. Doar în 10 locuri din țară, unde sunt profesori buni. Le-aș traduce acestor copii niște manuale – fac treaba asta deja la Humanitas, traduc niște manuale de greacă și de latină pentru copii, extraordinar de frumoase și de eficiente – și aș cere un feedback după un an, și de la copii, și de la profesori. Și le-aș da copiilor o gratificație, așa cum se întâmpla și în interbelic, adică i-aș plimba. Ca să înțeleagă că, de fapt, cultura nu este o chestie de borcan, nu este o chestie de interior. Acum, în epoca asta a călătoriei foarte ușoare, nu este niciun fel de impediment să-i duci pe copii la Torino, de exemplu, cu avionul, și de acolo să-i plimbi cu trenul vreo trei săptămâni prin Italia, până în Sicilia. Ca să vadă, pur și simplu, cum stau lucrurile cu Italia și cu Roma, în principal. Copilul meu are nouă ani. Am dus-o în vara asta la Roma, în iunie, și impactul a fost atât de puternic! Bun, nu pentru cultura clasică, dar pentru Roma și pentru Italia și pentru spațiul ăla fantastic de acolo. Dacă te duci în locuri din astea, atunci copiilor le dai o forma mentis (n. red. – mentalitate) care nu o să-i mai părăsească prea curând. Le dai un interes nemaipomenit. Știu că în Austria este obligatoriu pentru copii să meargă o dată pe an la Roma, e esențial. De ce i-ai ține aici și ai face tot felul de stupizenii și de experimente de natură ideologică atunci când ai de fapt de 2000 de ani acest tip de activități? Asta aș face. Și sunt absolut convins că ar deveni niște copii foarte buni. Și că părinții care acum se opun, de fapt, pentru că asta e o forță inerțială nemaipomenită, ar fi și ei convinși… Eu nu cred, pe de altă parte, în excelența școlii private în Europa. Cred că școlile private în mod tradițional se fac în spațiul anglo-saxon, adică în America și în Marea Britanie, acolo sunt școlile de elită. În Europa, școala privată nu este o școală de elită. Și nu cred că e cu putință să pretinzi prea mult de la școala privată în Europa. Și nu spun așa pentru că sunt anticapitalist, dimpotrivă. Sunt libertarian. Dar cred că educația, în Europa, se face de către stat. Se pot face tot felul de experimente: grupuri de studiu private, meditații în colectiv – apă de ploaie, frecție la un picior de lemn. Îți trebuie ceva nu mare, dar instituționalizat. Asta este foarte important. De exemplu, mă așteptam ca o instituție cum e biserica să facă o școală neconfesională. Pur și simplu să dea localul, să sponsorizeze, dar să aibă puterea să se abțină de la a face orice fel de partipriuri religioase. Să vedem cum ar începe o școală de la zero, dar nu așa, o instituție privată, o școală cu un ortodoxism escamotat, nu. Bun, asta este o utopie și nu se va întâmpla niciodată…
Conform unui latinist, vorbitor nativ de engleză, ca să nu-i cităm doar pe moștenitorii gintei latine, 60% dintre cuvintele din engleză derivă din latină. Iar 90% din limbajul științific și tehnic provin din latină și din greacă. Pentru niște limbi moarte, pare că se descurcă binișor.
Da. Așa e. Și ăsta e și avantajul limbii engleze, pe lângă faptul că are o morfologie foarte simplă, o sintaxă fixă foarte simplă, a moștenit și structura germanică pe de-o parte și această cantitate gigantică de împrumuturi romanice. Asta face ca adresabilitatea ei să fie majoră și pentru spațiul vorbitorilor de limbi romanice, și pentru cei care sunt cu limbile germanice. În plus, mai e vorba și de faptul că engleza este o limbă din punct de vedere tipologic foarte evoluată. Cu cât o limbă e mai evoluată, cu atât structurile ei sunt mai simplificate. Cam asta e, spus așa, la modul barbar.
De ce nici măcar la Universitatea din București nu se prezintă studenții după prenume și nume, ci invers, ca la Miliție? Sau ca în limba maghiară?
Pentru că ne-a plăcut în comunism, nu știu! Comunismul a fost oribil, dar există un fel de formă de solidaritate cu el. Dacă te uiți pe Facebook și vezi pagini de nostalgie comunistă cu jucăriile pe care le aveam cu toții, cu desfăcătoarele de bere, mă rog, toate chestiile astea… Există așa și un fel de „ce bine era pe vremea lui Stalin, când aveam 20 de ani!“…
La ce lucrezi acum?
Lucrez de un an și jumătate la traducerea unor manuale de greacă veche și latină din limba germană. Sunt niște manuale splendide pentru copii, de la zece ani în sus, și sunt atât de inteligent concepute încât și adulții pot învăța aceste limbi aparent imposibile. Am predat editurii anul trecut, prin august, primul volum din manualul de greacă, în august anul ăsta – manualul de latină și acum lucrez la traducerea celui de-al doilea volum al manualului de greacă. Odată apărute, o să încep o campanie susținută pentru introducerea în unele școli, unde sunt încă profesori ca lumea de latină, a unor proiecte-pilot de predare a trei ore pe săptămână cu acest manual excelent la copiii de clasa a V-a. Dublate de programe de vizite in situ (de pildă, excursii vara de două-trei săptămâni în Italia), aceste clase au toate șansele să dea în timp elita țării. Sigur, trebuie o campanie masivă cu toate mijloacele (presă, social media, advertising etc.) care să pună presiune pe autoritățile competente pentru a pune în practică acest proiect în zece dintre liceele importante din țară care școlarizează și gimnaziu. În plus, trebuie convinși și părinții, o masă ultraconservatoare și, probabil, în aceeași măsură de vinovată ca incompetenții din sistem pentru deriva educației românești.
Ești profesorul care ai vrut să fii?
Nu sunt profesor în măsura în care aș vrea să fiu. Adică sunt cercetător și predau pe ici-pe colo. Totuși, în douăzeci și ceva de ani de când am terminat facultatea, am avut timp să fac exercițiul luteran al descoperirii vocației. Din punctul meu de vedere, nu există o mai mare plăcere decât să predau. Și să predau clasice, adică antichitate greco-romană (limbă, literatură, religie clasică, filosofie, istoria ideilor). În ciuda tuturor obstacolelor, a imposturii din sistemul universitar românesc și a nepotismului sufocant, am reușit să mă țin pe linia de plutire și sunt sigur că toate caznele prin care trebuie să treacă proscrișii ca mine vor fi răscumpărate.
Imagine: studioul RFI, © Eduard Vasilică