Ștefania Mihalache: „Vom avea mereu nevoie să ne întoarcem și la ecranul interior“

Interviu cu Ștefania Mihalache

Start

De la Ștefania Mihalache am învățat să privesc cu îndrăzneală în ochii personajelor și să caut explicații pentru comportamentele lor. Nu a fost mereu ușor de digerat modul în care le-am descusut, dar a fost un început pentru mine. De zbor, de curaj, de putere.
Era lucrarea ei de doctorat, lucrarea ei despre copilărie și comunism, despre răni și răni. A urmat Gene dominante, a urmat textul ei din Retroversiuni și am știut că trebuie să ne cunoaștem, să ne îmbrățișăm și să povestim puțin despre motoarele căutărilor.

Credit foto: Dirk Skiba

Nu te voi întreba cine este femeia din spatele cărții, dar tare mult aș vrea să știu cum ar fi arătat drumul tău fără preocuparea pentru scris. Ce ai pune în acel loc rămas liber?

Chiar că nu știu. Pentru mine, faptul că am dovedit talent la scris de mică, mă rog, la tezele de la română pe atunci, a fost ca o confirmare. Mi se părea că îmi justific cumva existența, că „nu fac degeaba umbră pământului“. De ce își punea un copil de clasa a V-a problema în felul acesta, încă încerc să aflu. Dacă nu era scrisul, ar fi trebuit să fie altceva, dar nu știu ce, pentru că la altceva nu mă pricep. Probabil mi-ar fi rămas totuși cărțile, aș fi rămas un cititor avid, dar asta m-ar fi făcut să trăiesc viața cuiva care se refugiază perpetuu.

Ai demonstrat în timp o capacitate extraordinară de a „dansa“ cu diverse tipuri de scriitură (roman, eseu, poezie, proză scurtă). Imaginează-ți lucrările așezate înaintea ochilor, cum le simți acum? Care te reprezintă acum, care e cea mai dragă, cea mai nărăvașă? Care a avut nevoie de mai multă atenție și care te-a obosit cel mai mult?

Mi-s dragi Est-falia și Sisteme de fixare și prindere, Cronica Akasha are, pentru mine, un fel de sacralitate, dar a fost și cel mai greu de scris, Gene dominante s-a scris sacadat, într-un interval de timp relativ lung, dar a deschis și un fel de bazin în care cred că mai găsesc material și pentru alte cărți. Poemele secretarei pare, cumva, cea care nu prea a reușit să atragă atenția și nici eu nu știu cum să mă mai raportez la ea, deși are o temă actuală și o premisă bună. De reprezentat, toate mă reprezintă într-un fel sau altul, în diferite momente, sunt un fel de fotografii de interior în mișcare, dacă vrei.

Este primul tău an de FILIT, cum te simți? Se spune că după FILIT anul calendaristic se împarte diferit și mai avem x luni până la următorul. Fă un top 3 de tipul Expectation vs. Reality.

Mă simt uluitor la FILIT.

  1. Expectation: să fie mișto. Reality: E muuult mai mișto.
  2. Expectation: să întâlnesc foarte mulți oameni din „breaslă“. Reality: am întâlnit mulți oameni de carte și m-a uimit faptul că toți păream legați cu firele unei veșnice prietenii și bunăvoințe. Cred că asta e o parte din magia FILIT, să facă scriitorii, criticii, jurnaliștii culturali să simtă cu adevărat că aparțin unei bresle. Și asta binedispune pe toată lumea.
  3. Expectation: Să merg la cât mai multe evenimente. Reality: N-am reușit să ajung la tot ce voiam. Sunt prea multe și se întâmplă să te intereseze două sau trei care au loc în același timp!

Care este distanța dintre scopul pe care ți l-ai fixat atunci când ai publicat și reacția cititorilor tăi? Mă interesează acest proces pentru toate lucrările tale, mă întreb dacă în timp ai renunțat la anumite mize și ai fost surprinsă de reacții.

Nu am un astfel de scop când public, mi-e greu să configurez un anume tip de public. Mai degrabă cartea își selectează publicul. Am avut o mare surpriză cu Gene dominante, care a fost atât de prizată de adolescenți, deși eu nu m-am gândit la acest segment de public când am scris-o. Nu cred că poți stabili mizele unei cărți anticipând reacțiile publicului. Cred că miza este ceva inerent discursului în sine, adică se află în ceea ce se cere spus/explorat/investigat prin literatură.

Cum se simte contactul cu cititorul tău în cadrul clubului de lectură Retroversiuni?

Se simte, desigur, viu și uneori electrizant, pentru că discuțiile pornind de la povestirile din volum ating, de multe ori, teme problematice legate de feminitate/feminism, politici de legitimare/reprezentare și locul acestora în școli, de exemplu. Pe lângă asta, mai e și nivelul personal al contactului cu cartea, faptul că ai ocazia să afli unde se afla cineva când ți-a citit povestirea, care era peisajul emoțional al acelei persoane în momentul în care a luat contact cu scrisul tău și cum a pătruns ceea ce ai scris în cadrul acela de lucru tranzitoriu.

Ce crezi că poate face literatura pentru noi? E o întrebare veche, dar nu pot să nu reactualizez, intervin atâtea schimbări în modul nostru de a vedea lumea. Ce ne mai poate aduce cititul?

E greu de spus. Mai ales că generațiile care vin par să fi jurat credință eternă vizualului, adică ecranelor, lumilor virtuale de tot felul bazate pe imaginea transmisă pe un dispozitiv sau altul. Dar îmi vine în minte că poate, la un moment dat, oricine, indiferent de vârstă și de generație, ajunge la un moment puternic de saturație față de ecrane, care transferă conținut ready-made, pentru că acestea, prin multitudine și intensitate, ajung să ne agreseze simțurile. Atunci cred că cititul e o modalitate de a ajunge la conținut artistic liniștindu-ți simțurile și o modalitate de a personaliza conținutul respectiv făcând apel la propriii senzori. Vom avea mereu nevoie să ne întoarcem și la ecranul interior.

Cât de mult putem expune atunci când scriem? Există o limită, un risc? Ni-l asumăm sau alegem o formulă benefică tuturor?

Cât de mult expunem în scris cred că ține de nevoia și de puterea fiecărui scriitor în parte. Uneori nici nu este o decizie pe care o putem lua conștient și trebuie să înfruntăm, ulterior, consecințele. Nu știu dacă există o limită de netrecut, aș crede mai degrabă că aici ne ajută însăși convenția ficțiunii. Este important însă ca materialul expus să fie în acord cu miza textului, adică să se transforme în literatură de bună calitate. Dacă expunerea e necesară textului pe care îl scrii și alegi, totuși, o formulă benefică tuturor, atunci tocmai ai sacrificat textul. E o situație greu de asumat. Personal, cred că sunt pentru expunerea necesară, atunci când se coroborează cu miza textului. Nu sunt pentru expunerea gratuită, în ideea că o poveste este cu atât mai captivantă, cu cât revelează mai mult despre autorul/autoarea ei, asta este o pistă falsă și nu cred că vreun scriitor serios o poate lua pe calea aceasta. 

Ești „selecționer“ la O mie de Semne. Cum arată viitorul poeziei? Poți trasa niște direcții în funcție de vârstă sau gen? Va mai exista poezie? Ne putem baza pe ea?

Cred că nu arată rău viitorul poeziei. Văd copii de 17 ani care scriu mult mai bine și cu mai multă siguranță decât scriam eu la vârsta respectivă. Cei care sunt acum între 20 și 25 pare că îmbrățișează eco-poezia și pe mulți îi văd în direcții oarecum politice, pe zona LGBTQ într-un mod asumat, nu doar așa, de frondă sau pentru că e la modă. Mi se par mult mai conștienți de realitatea din jurul lor decât eram noi. Mi se par mai articulați. Sunt niște tineri care nu intră în literatură prin revoluție, nu țin să ne conteste pe noi, cei care, să zicem, suntem generația din spatele lor, ci par interesați mai mult de prezentul care li se dă și de relațiile pe care le au cu acest prezent.

Sunt sigură că va mai exista poezie, tocmai fiindcă acești tineri, expuși la lumea aceasta atât de diferită de cea în care debutam noi în literatură, aleg să scrie poezie și simt că cel mai bine se pot exprima în scris (cel puțin asta spun unii dintre ei), deși au la dispoziție atâtea alte mijloace și variante. Dacă ne putem baza pe poezie? Always.

Răspunde în câte o singură frază!
De ce scrii?

Ca să exist cu sens.

Pentru cine scrii?

Pentru mine și cei pe care ce am eu de spus îi poate atinge.

Ce schimbi în lume cu scrisul tău?

Poate câteva ore din timpul cuiva, poate câteva perspective.

Credit imagine reprezentativă: Dirk Skiba

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×