Traducător norvegian al literaturii române, câștigător al Premiului pentru cea mai bună traducere literară acordat de Uniunea criticilor din Norvegia (2008), câștigător al Premiului ICR pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română (2024) – Steinar Lone este, de multă vreme, un prieten al literaturii române, pe care o cunoaște încă din vremea studenției. FILIT-ul de anul acesta a fost generos: Steinar Lone și cu mine am discutat despre traducere și cum este aceasta integrată în diverse culturi, despre provocările cu care vine selecția textelor, despre studenția într-o țară aflată sub regimul comunist și ce are aceasta de oferit.
Voi începe cu o curiozitate personală. În anul I de masterat discutam, la unul dintre cursuri, despre Arta traducerii, studiul lui Vladimir Nabokov. Una dintre regulile lui Nabokov este că traducătorul trebuie să înțeleagă profund cultura țării din care provine textul tradus. Dvs. ați petrecut mult timp în România – ca student, ca invitat la diverse evenimente, ca simplu turist. Există locuri comune, sensibilități comune între cultura română și cea norvegiană?
Sunt două popoare europene. Sunt trăsături europene care nu pot fi negate, chiar dacă România este o țară balcanică, o țară bizantină, ea este totuși o țară europeană. La fel și Norvegia, care este la extremul nord, la periferie. Și Norvegia și România au fost foarte rurale, până la industrializare – care a venit mai târziu în România. Fac, ca de obicei, o trimitere la traducerea mea din Baltagul – lumea rurală din Baltagul nu era așa de diferită față de lumea rurală din Norvegia.
Chiar urma să vă întreb – cum a fost primit Baltagul, ce avea Sadoveanu de spus sau de arătat culturii norvegiene la vremea la care l-ați tradus?
Baltagul nu e singura carte tradusă de Sadoveanu – s-a publicat, prin anii ’50, Mitrea Cocor, un roman tractorist, și tradus din suedeză – dar probabil versiunea aceea vine din rusă sau franceză, nu știu exact, dar poate fi și o traducere terțiară. Dar Baltagul e, într-un fel, și roman polițist, un roman de suspans, care prinde foarte bine oricum. M-a frapat, când am citit cartea prima dată – e o poveste bună și o carte destul de reprezentativă. Apoi am citit într-o carte o poveste asemănătoare din Norvegia despre un tip care a câștigat o sumă de bani dintr-o afacere, a traversat un munte împreună cu doi necunoscuți și a dispărut. Iar ei doi au apărut în valea vecină plini de bani. A fost apoi găsit cadavrul. Am și menționat asta într-o postfață – că totul e foarte asemănător, asta se putea întâmpla oriunde. Dar m-a frapat și faptul că atât românii, cât și norvegienii au practicat transhumanța – într-un mod diferit. În România, în Baltagul, gospodăria este pe munte unde se stă tot timpul, doar că iarna se pleacă în zona de câmpie. În Norvegia e invers – gospodăriile sunt în vale, iar vara se mută la munte.
E vorba, de fapt, despre o universalitate care se traduce cultural diferit. Dar cum a fost primită traducerea?
Nu avem o serie de reviste cu recenzii. Pe atunci erau încă ziare care, în mod regulat, aveau recenzii și a fost atunci recenzată de câteva ori, dar recenzii foarte scurte, mai ales ca niște dări de seamă – nu analize. Dar a avut ecouri destul de bune. Avem și un sistem, cărțile traduse, nu toate, ci numai o selecție de cărți traduse, sunt cumpărate pentru bibliotecile publice printr-un sistem centralizat. Cumnata mea lucra atunci într-o bibliotecă publică, a venit o altă bibliotecară la ea și a întrebat-o: „Ai văzut asta? E o perlă!“ „Nu am citit-o, dar a fost tradusă de cumnatul meu.“ A fost nostim să aud asta de la cumnata mea. Bibliotecile publice sunt importante. Au bibliotecari care se ocupă, citesc cărțile și fac recomandări.
La fel a fost și în cazul lui Eliade – cu Pe strada Mântuleasa?
Cam la fel – nu prea a avut ecou în recenzii, dar s-a citit și vândut destul de bine. Literatura română este, oricum, o literatură de nișă în Norvegia. Cele mai multe traduceri sunt din limba engleză, foarte mulți citesc atunci originalul în engleză. Eliade s-a publicat în ’93, atunci sistemul cu bibliotecile publice încă nu exista.
Presupun că altfel stau lucrurile în cazul lui Mircea Cărtărescu.
Mai întâi a fost publicată traducerea volumului Travesti și a primit recenzii elogioase, apoi Nostalgia, apoi primul volum din Orbitor s-a lansat la Festivalul de literatură di Lillehammer, cel mai mare festival, cu autorul, care a avut multe interviuri, multe recenzii favorabile care au continuat și pentru volumul al doilea și chiar și pentru volumul al treilea – însă într-o mai mică măsură. Recenzorul principal al celui mai mare ziar s-a pensionat. Dar i-au plăcut enorm primele două volume. S-a răspândit vorba din persoană în persoană. Imediat ce a fost publicată Nostalgia, un scriitor norvegian a citit-o, s-a entuziasmat și a vorbit despre ea și altor scriitori. Deci Mircea Cărtărescu a devenit mai întâi un scriitor al scriitorilor.
Ați pomenit de traducerile în limba engleză. Cum vedeți deschiderea cititorilor norvegieni față de literaturile est-europene sau altele decât cele de limbă engleză?
Au devenit extrem de deschiși odată cu războiul din Ucraina, o serie de scriitori ucraineni au fost traduși. Înainte era tot o literatură de nișă. Totuși, dacă singura metodă prin care o literatură primește mai multă atenție este un război, mai bine să nu primească. Nu știu cât se vând aceste traduceri. Nu avem un public cititor foarte mare pentru traduceri și literatura de calitate, pe de o parte, pe de altă parte nu avem reviste cu multe recenzii, iar eu nu prea sunt în contact cu aceste lumi. Am un coleg, tot traducător de limba română, el este critic literar și e mai bine racordat la lumea aceasta. El spune la fel.
Ați povestit în interviuri despre competitorul dvs. care era, la vremea aceea, novice.
Da, îl cunoșteam puțin de pe rețelele de socializare. La un moment dat a venit o mică editură cu o traducere de poezie a sa – dacă am putea corecta sau redacta. Am acceptat, era mai bine să fim mai mulți. Nu-l cunoșteam prea bine atunci, acum ne știm și încercăm să ne coordonăm. De altfel, la noi redactarea traducerilor nu se face de către redactor, în redacție. Sunt profesioniști free-lance, deseori un alt traducător. Deci noi facem redactarea textului tradus pentru colegi, am făcut și eu de mai multe ori asta. Mi s-a întâmplat o singură dată să primesc o traducere slabă și să spun „nu așa se face“. Dar chiar și în cazul traducătorilor consacrați cu ani de experiență trebuie să fie cineva care poate păstra distanța când citește.
Ați spus că traducătorul face și redactarea. Cum funcționează, atunci, sistemul de traducere norvegian?
Avem un acord fix între Asociația Traducătorilor și Asociația Editurilor. Predai manuscrisul editurii, iar editura e responsabilă să facă redactarea – să „spele limba“ – să vadă dacă limba e corectă, dacă sunt greșeli. De obicei, redactorul în editură are alte sarcini: marketing, să găsească noi scriitori, să facă selecția titlurilor. Și un traducător, preferabil din aceeași limbă, face o comparație. Mi s-a întâmplat mie să corectez o traducere în limba maghiară. Eu nu știu maghiară, și nici altcineva nu știa, dar cunoșteam traducătoarea care avea încredere în mine și care mi-a propus. Atunci am avut o traducere în limba germană alături. Apoi merge manuscrisul înapoi la editură și ei fac o versiune de tipografie, iar acolo intervine și corectura, greșeli de tipar care nu au fost descoperite, mai ales cratime. Traducătorul are dreptul și obligația de a face și o corectură. E o confuzie uneori, „spălare de limbă“ nu înseamnă corectură. Dacă nu ai făcut treaba bine prima dată, nu trebuie să schimbi prea mult din corectură. Restul, apoi, e sarcina editurii. Editura se ocupă și de textul pe copertă, blurb în limba engleză. Pentru proiectele mele, mai ales în limba română, cunosc cartea mult mai bine decât redactorul din editură, și, deseori, găsesc o citație în text care va suna bine pe copertă și fac propuneri și pentru textul editurii acolo. Dar redactorul hotărăște textul de pe copertă. Apoi cartea pleacă la tipografie, iar eu o văd numai când e gata.
Abordați, așadar, fiecare volum în funcție de natura lui? În traducere, sunteți mai degrabă minimalist sau maximalist?
Maximalist. A fost o tradiție, până în anii ’50, ca traducerea să fie mult mai scurtă decât originalul. Traducătorul tăia. Uneori e mai bine să fie mai lungă, ca cititorul să priceapă, altfel ceva se pierde. E greu. Uneori sunt locuțiuni sau expresii care sunt incomprehensibile și pentru cititorul originalului. De exemplu, în Solenoid, protagonistul – care nu se cheamă Mircea acolo – își taie unghiile folosind cleștișorul chinezesc. De ce chinezesc? Imediat un traducător trebuie să fie bănuitor. În limba română avem sintagme precum „cheie franceză“, dar cleștișorul chinezesc? Când am citit, mi-am dat seama imediat – cleștișorii care au apărut în România în anii ’70 importați din China. Și cleștișorul chinezesc avea o mică imagine smălțată pe levier. Am luat și eu unul. Iar când Mircea scria asta, eu știam exact despre ce era vorba. Dar am tradus ca atare, fără o notă de subsol, ca să păstrez enigma pentru cititorul norvegian. Cum este o enigmă și pentru cititorul român care nu prinde această conotație – generația tânără. Asta e treaba cu cărțile lui Mircea Cărtărescu, avem toate referințele culturale comune, din timpul acela, pentru că am fost studenți în același timp la București. Dar să redau totul pentru un public norvegian e altceva. Nu-mi plac notele de subsol, las cititorul norvegian să se gândească. Am un prieten care a citit întreaga trilogie Orbitor, și mai ales referitor la ultimul volum, a spus că erau multe lucruri acolo pe care nu le înțelegea, dar nu conta asta. Nu se poate înțelege tot, niciun cititor român sau străin nu poate înțelege tot – poate în afară de mine și Jan Willem Bos – fiindcă noi am fost acolo. De altfel, nu-l cunoșteam pe Mircea Cărtărescu atunci. Numai citind Solenoid, când m-am uitat mai atent la detaliile de acolo, exact când a studiat, mi-am dat seama că, de fapt, eram la aceleași cursuri la facultate.
Tinerii, adolescenții poate, cred întotdeauna în acest miraj al plecării de acasă, în special al plecării cât mai departe. Dvs. spuneți, în unele dintre interviuri, că limba română vi s-a părut exotică. Ați venit în România pentru exotismul limbii?
Am găsit un curs de două ore pe săptămână la Universitatea din Oslo și eram curios dacă există o altă metodă de a învăța o limbă străină decât într-o clasă la un liceu, la școală. Era și interesantă din punct de vedere lingvistic – nu exotică, dar altfel. Pe de o altă parte, Sanda Baciu Tomescu, care a adus studiile norvegiene la Cluj, mi-a mărturisit o dată că a fost atrasă de limba norvegiană tot pentru că era exotică.
Când ați venit în România, ați venit cu vreo preconcepție asupra acestei mici țări comuniste? Și dacă acesta a fost cazul, care dintre preconcepții vi s-au confirmat în timp?
Desigur. Aproape toate preconcepțiile despre comunism au fost adevărate. Atunci erau niște partide politice în Norvegia care aveau legături cu Ceaușescu – alianța țărilor nealiate, care era o contradicție în sine – și am vrut să văd de ce. Mi-am zis că nu poate fi totul numai gri. E adevărat, nu era. Pe de altă parte, era o țară comunistă, cu represiuni politice, care nu m-au atins și pe mine, dar le-am simțit. Îmi aduc aminte că era o profesoară de italiană la facultate care părea o comunistă convinsă, pe când ceilalți – în cel mai bun caz, limba de lemn. Sau nu au spus nimic. Iar în anii ’70 nu era atât de rău, numai în anii ’80 a devenit cumplit.
Sunt mai multe volume ale autorilor români, și nu numai, care și-au citit Dosarul de Urmărire Informativă și apoi au scris despre această experiență. Mă gândesc de exemplu la Katherine Verdery, care vine în România pentru a face cercetare de teren – avea în lucru o teză de disertație în zona antropologiei.
I s-a dat voie?
Da, surprinzător, dar nu fără a intra sub supraveghere.
Îl vedeți pe Jan Willem Bos (n. red. pe canapeaua din fața noastră, Jan Willem Bos răsfoia un pliant). El a scris o carte (Suspect. Dosarul meu de la Securitate, Editura Trei, 2013) unde apar și eu – de aceea eu nu trebuie să scriu o carte la rândul meu. Dar am scris un articol despre dosarul meu. Istoricul britanic Timothy Garton Ash a scris o carte, The File (Flamingo HarperCollins, 1997). Garton Ash a făcut studii în RDG și și-a văzut dosarul după ’90, a făcut un interviu cu unul dintre cei mai mari din poliția politică a RDG-ului, care admis că în slujba lor încercau, totuși, să găsească ceva, chiar dacă „obiectul“ străin era cu totul nevinovat. Așa a făcut Securitatea cu Jan Willem. Cartea lui Garton Ash este, într-un fel, o cheie pentru a înțelege și dosarul lui Jan Willem, și al meu.
Credeți că erau forțați, la rândul lor, să „producă“ spioni?
Când am venit, era un cuplu – el era diplomat al Națiunilor Unite – iar soția lui a spus că întotdeauna veneau la ei pe stradă propunând să schimbe bani, ca să aibă un pretext de a fi expulzați. Securitatea trebuia să aibă un motiv pentru a exista. Dacă nu existau spioni, inventau. Cum e cazul lui Jan Willem. Și eu mi-am citit dosarul, dar la mine era altceva. Pentru mine a fost ușor de găsit motivul și sursa. Era șoferul de la Ambasadă norvegiană, iar eu am fost invitat de ambasadorul norvegian să folosesc poșta Ambasadei. Iar „sursa“ a notat fiecare dată în care am fost acolo. Erau numai lucruri banale. Dar pentru că am trecut pe la Ambasada norvegiană o dată pe săptămână… Ambasadorul norvegian mi-a spus, când am fost prima dată la Ambasadă, că unul sau mai mulți din personalul local, adică români, la Ambasadă, erau „surse“. Diplomații norvegieni știau, dar Norvegia nu avea secrete mari de ascuns. În dosarul meu era un singur detaliu interesant: o dată am fost la cină acasă la ambasadorul norvegian, și era acolo un ofițer român în interes de serviciu. Șoferul m-a condus acasă, la Căminul Grozăvești, dar era și ofițerul în mașină. Deci e trecut și în dosarul meu – cine era acest ofițer? s-a întrebat șoferul. După un an în România aveam 21 de pagini de dosar. E dezamăgitor – nu eram periculos deloc… Dosarul lui Jan Willem – 300 sau 500 de pagini, nu-mi aduc aminte.
Aș vrea să ne întoarcem puțin la traducerile literare. Cum stau lucrurile în cazul traducerii poeziei?
Nu s-a tradus mult. Colegul meu, Sindre Andersen, e și el poet, a tradus două volume de poezie de Svetlana Cârstean, Gravitație și Trado. Acum, are un proiect cu poeziile lui Radu Vancu. Împreuna am avut planuri pentru o antologie de poezie română contemporană. A eșuat, însă, proiectul. Încă ne gândim la asta. Ana Blandiana a fost tradusă, dar e o traducere secundară din anii ’90. De altfel, Sindre e mult mai bun la poezie. Dacă traducem ceva, el trebuie să facă selecția. Ah da – era să uit: am tradus o selecție amplă din poeziile lui Gellu Naum, publicată împreună cu traducerea mea din Zenobia. Două volume foarte frumoase, din păcate, în librării nu au fost prezentate împreună, poeziile la Poezie, Zenobia la Romane și nuvele.
Mi se pare important să știm, mai ales pentru acest dialog cultural format de multă vreme, cum anume faceți dvs. selecția proiectelor pentru traducere?
Cartea trebuie să fie scrisă de Mircea Cărtărescu (n. red. Steinar Lone dă răspunsul râzând). Nu mai am timp să citesc tot ce vreau să citesc, e și la întâmplare. Mă gândesc dacă e o carte care ar fi interesantă pentru publicul norvegian, dacă e reprezentativă. Și nu e obișnuit că traducătorul să aleagă cartea, așa este pentru literatura română și alte câteva literaturi mai mici. Uneori citesc o carte și mă gândesc că, deși e interesantă pentru public, nu-mi place. Și trebuie să-mi placă o carte dacă o traduc. Înainte de pandemie am găsit Kinderland de Liliana Corobca, am citit-o și e interesantă, are calități. Am tradus-o și va apărea în primăvară, e o carte reprezentativă și pentru situația socială – mai ales pentru Republica Moldova. Am tradus De 2000 de ani deMihail Sebastian, pentru că a fost publicată și în engleză, la Penguin, era deci cunoscută și în Norvegia. Acum câteva săptămâni am citit un articol despre Republica Moldova, jurnalistul norvegian s-a deplasat până la Chișinău unde l-a intervievat pe Iulian Ciocan, iar înainte de asta a pus mâna pe Iar dimineața vor veni rușii, a citit-o parțial în franceză și mi-am dat seama: dacă traduc Iulian Ciocan acum și iese peste un an, poate nu mai are actualitate (să sperăm că nu mai are actualitate). Am citit Cât de departe sunt ploile reci de Bogdan Coșa. O carte bună, despre anii ’90 la țară, în România, e ceva reprezentativ, de ce nu? Un fel de Moromeții anilor ’90. Am citit numai primul volum din Moromeții din care-mi amintesc un singur lucru, „bani și zestre, zestre și bani“…
Ați traduce și Moromeții?
Nu, cred că nu mai prezintă interes. E o carte prea veche, chiar dacă e clasică. Așa este cu multe cărți, chiar cărți bune, din vremea comunismului. Am fost impresionat de Galeria cu viță sălbatică a lui Constantin Țoiu – a avut mare succes pe vremuri, în 1976, și a fost reeditată în 1979. Am propus-o imediat după ’90, nu am avut noroc. Acum e numai document istoric. Iar cititorii norvegieni vor ori ceva contemporan, ori, într-o măsură mai mică, clasici. Mă bucur mult că am reușit cu Baltagul, dar mai ales cu Patul lui Procust. Am încercat și cu Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, dar degeaba. Acum la FILIT am fost la un liceu și cineva m-a întrebat ce carte din literatura română aș recomanda, iar eu am spus că una singură, Patul lui Procust. După părerea mea e cel mai bun roman scris vreodată în orice limbă. Un recenzor norvegian atunci a fost entuziast: spunea că e fantastică, surprinzător de modernă și proaspătă pentru o carte din anii ’30. Cineva mi-a spus că a fost tradusă în bulgară, în vremea comunismului, dar nu s-a publicat pentru că era considerată pornografică.
Credit foto: FILIT
