Try again. Fail again. Better again. Or better worse. Fail worse again. Still worse again.
Till sick for good. Throw up for good. Go for good.
Where neither for good. Good and all.
Samuel Beckett
Privind evoluția romanului românesc postcomunist prin perioada de tranziție și atingând o anume maturizare în ultimii ani post-pandemici, nu avem cum să nu remarcăm preocuparea scriitorilor contemporani (tineri sau mai puțin tineri) de a reliefa paradigmele existente nu atât în cultură și literatură, cât mai ales cele predominante în matca social-politică, fie că ne referim la Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Perța și Cristian Fulaș, sau la Gabriela Adameșteanu, Daniela Rațiu și Lavinia Braniște, pentru a aminti doar câțiva scriitori și câteva scriitoare. Simona Goșu se remarcă și ea îndeosebi prin romanul Stela (Polirom, Ego Proză, 2024), pe care, atunci când l-am parcurs inițial, l-am citit din prisma nu atât a personajului Stela, cât prin dinamica tematică aleasă de autoare și felul în care cele 20 de personaje creionate minuțios interacționează scenic și țes dimensiunile narative da cappo al fine.
Simona Goșu a debutat relativ recent cu volumul de proză scurtă Fragil (Polirom, Ego Proză, 2020) pentru care a și primit „Premiul revistei Observator cultural pentru Debut“, „Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei“, la secțiunea Debut-Proză, dar și „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte“, la Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT). Povestirea „Vecinii noștri“, din Fragil, a fost rescrisă de Simona Goșu sub formă de scenariu și a fost astfel inclusă ulterior de Radu Afrim în spectacolul său câine cu om. câine fără om, la Teatrul Național din Craiova (2021). Încă de atunci era previzibil că, dacă va merge pe linia aceasta, Simona Goșu ar putea scrie texte adaptate scenic. Și s-a întâmplat cu romanul său de debut Stela, pus în scenă magistral de Gianina Cărbunariu.
Comparat cu O dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu, deși desfășurarea acțiunii este plasată cu precădere în ultimul deceniu, romanul Simonei Goșu cuprinde elemente de scenografie, arhitectură, patrimoniu și geografie a Bucureștiului, dar și aspecte ale vieții cotidiene mai familiare cititorilor de astăzi. Simona Goșu are un stil de scriitură aparent simplu, vivace, dialogal, tensionând în crescendo tematicile din structura romanului. Totul se unește într-o matrice literară fină, delicată și, totuși, forte, frustă, cu directețe a mesajelor. Firul narativ este construit pe mai multe registre afective și intelectuale, conștiente și chiar inconștiente ale personajului principal, dar cuprinde gama largă a personajelor secundare. Romanul Stela pare inițial o poveste despre o femeie simplă, de 53 de ani, fostă contabilă la un depozit de carte, care și-a pierdut casa în urma retrocedărilor postcomuniste și a fost nevoită să devină menajeră pentru diverse familii middle-class din cartierul Bazilescu din București:
„Zece ani prin săli de judecată, căutându-și dreptatea – mai întâi cu fosta proprietară, apoi cu statul. Nu erau singurii în situaţia asta. Cererea de retrocedare, termene, înfățișări, tribunale. Văzuse atâtea familii aruncate în stradă, dar refuza să-și închipuie că vor pierde. Până când Înalta Curte s-a pronunțat definitiv și irevocabil, apoi, somația de evacuare. Înalta Curte a decis că semnaseră un contract nul. Cum nul, când ei avuseseră încredere în stat?“ (p. 24)
Structura narativă este segmentată pe capitole-zile, în care personajul Stela își povestește viața chiar în săptămâna de dinaintea referendumului „pentru familie“, din octombrie 2018. Stela însă pare străină de aceste mișcări socio-politice ale momentului și ignoră (dezavuează?) că acestea ar putea să o afecteze sau implice în vreun fel. Ea se simte mai degrabă „… o creangă agățată în sârme“ (p. 21). Personajele din roman, precum fostul celebru actor Marin Țane, tânăra profesoară de engleză, Andreea Manea, soțul Stelei, Mircea, și fiul lor, Emanuel/Manu, creează un tablou extrem de realist și actual al societății românești. Stela este remarcabil pentru modul în care autoarea descrie cu minuțiozitate și precizie viața, atmosfera, locurile din cartierul Bucureștii Noi. Fidelitatea cu care sunt conturate și descrise cele mai profunde și tulburătoare stări sufletești ale Stelei, cea atât de frustrată și îndurerată de pierderea casei, este tușa forte a Simonei Goșu. Romanul este o compoziție a vieții bucureștene și românești, evocând specificul locuitorilor din cartierele mărginașe:
„În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ți dădeai seama că ești în București. Dar nu-ți săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra și dau de zidurile cenușii sau ruginii ale construcțiilor și-au făcut o asociație și au reclamat peste tot. Cât s-a luptat și maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului.“ (p. 20)
Personajul Stela emană un elan vital, o efervescență și o energie molipsitoare, dar dincolo de această aparență transpar frământările, suferințele și nostalgiile ascunse în sufletul ei. Nostalgia dureroasă o definește și o urmărește pretutindeni pe Stela, încercând să reconstruiască ceea ce îi lipsește cel mai mult: o familie și un cămin pe care l-ar putea simți cu adevărat acasă. Fiindcă acest acasă interior al Stelei nu mai există, nu îl mai regăsește, a dispărut odată ce și-a pierdut realmente casa și, după strădanii, tevatură și îndelungate procese, tot ce i-a rămas a fost să se resemneze cu această pierdere. Amintirile nostalgice în care se cufundă Stelapăstrează, de asemenea, ceva din experiența copilăriei timpurii, un sentiment de copil mult iubit. În acest sens, dispoziția nostalgicăîndulcește sentimentul de pierdere și are avantajul de a atenua deprimarea și de a crește stima de sine, funcționând astfel ca o formă de narcisism compensator. Casa pierdută devine pentru Stela, astfel, obiectul material al nostalgiei sale.
Un alt eșec, o altă ratare a Stelei, pentru care își face continuu reproșuri, este pierderea slujbei respectabile (din propriile greșeli), chiar dacă parează cu rochiile elegante, croite special pentru ea, și pe care le poartă și atunci când face menaj – o defensă narcisică, o supracompensare a rușinii și vinovăției că s-a pus în situația ratării. O altă defensă, de astă dată împotriva depresiei și a durerii interioare, este că alege să fie un obiect maternant și protector, un fel de punct de sprijin pentru femeile și adolescentele din casele în care lucrează, culegând totodată poveștile lor de viață, sfaturi, experiențe din care încearcă să învețe și să-și remanieze stima de sine. Cu toate acestea, relația Stelei cu propriii copii este ratată fiindcă, deși vede cu precizie disfuncțiile din viața altora, este complet oarbă în fața suferinței și rătăcirilor propriilor copii. Stela este cufundată în tragismul familiei sale, iar înstrăinarea fiicei sale, Lăcră, o adâncește în durere, o împietrește și o amuțește: nu poate comunica despre toate acestea cu copiii și soțul ei, dar are o compulsie la mărturisire în dialogurile cu femininele din casele unde lucrează și se inserează în dramele lor: „De-aia s-a îngrășat, s-a întărit ca să aibă grijă de toți. Ăsta să fie necazul ei, lasă, c-a fost destul slabă și-o durea mereu stomacul, n-avea somn noaptea de foame.“ (p. 12) Lipsa de autentică legătură și de reală comunicare este caracteristica tuturor familiilor din roman, săraci sau bogați, iar Stela este intrigată, uimită că până și cei bogați sunt nefericiți.
Spectacolul Stela, regizat excepțional de Gianina Cărbunariu la Teatrul Nottara, aduce în prim plan dialecticele autentic–fals, superficial–esențial absență–prezență, apartenență–marginalizare, familiar–straniu–înstrăinat, precum și nedreptatea și inechitățile sociale și lumea în debusolare, dezorganizare, fragmentare. Spectacolul este o construcție metateatrală impresionantă, cu intercalări de teatru-în-teatru și de film-în-teatru, care îl cuprind și îl surprind pe spectator, și oferă noi sensuri textului narativ al Simonei Goșu. Scriptul scenariului decupează mult din scriptul romanului, iar elementele originale inserate de Gianina Cărbunariu în dramatizarea sa sunt de excepție. Punerea în scenă este o înlănțuire de tablouri narative întrerupte de secvențele de teatru-în-teatru și orchestrată sub forma unei repetiții, în care lipsesc actori, iar cei prezenți compensează jucând și părți ale personajelor absente. Actorii se pregătesc de premieră, Stela (magistral interpretată de Ada Navrot) și Mircea (soțul, sufleor la Nottara, jucat de Alexandru Jitea) se pregătesc să meargă și ei. O dramatizare încadrată de o altă dramatizare în care regizoarea cuprinde atât problemele teatrului românesc, contextul social-politic al anului 2018 descris în romanul Simonei Goșu, dar și intimitatea, suferințele și tragi-comicul personajelor. Spectacolul Gianinei Cărbunariu se desprinde punctual de roman și reușește să devină de sine stătător, să se susțină per se, să fie antrenant, să aibă ritm, coerență și impact. Camera-ochi martor, observator continuu, cum vedem adesea și în spectacolele lui Radu Afrim, și în EXIL de Alexandra Badea, devine „personaj“, martor care zoom-ează în detaliu fiecare expresie, gest, mișcare, colț de decor interior și scenic, adâncind astfel intriga, arhitectura psihică a personajelor și sensurile propuse de romancieră, adăugând meta-text în spectacol, scene despre cum se face un spectacol, care nu au doar rolul de a dinamiza discursul teatral, ci și de a extinde pânza de semnificații.
Simona Goșu abordează în romanul său, iar Gianina Cărbunariu, ca realizatoare de teatru politic excelează în punctarea continuă în piesă, o serie de teme complexe și relevante pentru societatea (românească) contemporană. Regăsim astfel discriminări și inechități sociale și politice, diferențele dintre clasele sociale și modul în care acestea influențează viața personajelor. Dar și în roman, și în spectacol sunt redate și discriminări sexuale și de gen, discriminări între cei erudiți și cei fără educație, dar și discriminări etnice, discriminări între naționalități, între clase sociale și chiar discriminări rasiale. Paleta largă de felurite tipologii de personaje și relațiile dintre acestea pun în lumină și în narativul Simonei Goșu, și în mise-en-scène realizată de Gianina Cărbunariu, mișcările, injustețea, fragmentările și conflictele din societate. Gianina Cărbunariu mizează însă și pe evidențierea dificultăților actuale ale teatrului românesc, spectacolul fiind realizat caleidoscopic sub forma unei repetiții generale, în care actorii comentează repetițiile și interacționează cu regizoarea, oferind o reflectare asupra vieții actorilor și dramaturgilor „din culise“. Identitatea și identificările, alianțele și mezalianțele personajelor apar în prim-plan, regizoarea arătând cum acestea sunt în căutare de stabilitate într-un mediu social aflat într-o permanentă destabilizare. Dramele și conflictele din familiile personajelor se derulează continuu sub ochii spectatorilor, umorul neaoș, chiar și includerea „personajului“ Cico, precum și a romanului Stela într-un cadru filmic, marcând în fapt lipsa de comunicare dintre oameni, încrederea în sine și în celălalt prăbușite, maternitatea și paternitatea dorită sau nedorită/refuzată, marile neînțelegeri dintre generații, printre multe altele.
Acțiunea romanului/spectacolului se petrece într-un moment și context socio-politic românesc specific, respectiv exact în săptămâna premergătoare referendumului „pentru familie“ din octombrie 2018, iar conversațiile dintre personaje trimit uneori grosier și caragialesc, alteori subtil ionescian spre acest moment, evidențiind ura, revolta, teama, nesiguranța tot crescânde în societate. Și romanciera Simona Goșu și regizoarea Gianina Cărbunariu reliefează prin acte artistice puternic construite clișeele de gândire conservatoare și progresiste, reprezentând fragmentarea, ruptura, violența și abuzul familial și social în diverse chipuri și configurații. Spectacolul Gianinei Cărbunariu reia și re-prezintă multitudinea de personaje și tipologii romanești, cum ar fi Roxana (Isabela Neamțu) și Ligia (Luminița Erga) – femei de „carieră“, înstărite, ambiționate de puterea financiară și materială. Andreea (Sorina Ștefănescu) o mamă care obosește să fie o angajată în serviciul patroanei și alege să devoteze căminului și fiicelor sale și să câștige din meditațiile de acasă. Ana (Teo Dincă) este prototipului studenților români care aleg proiectul narcisic parental de împlinire și succes, pentru a studia la facultăți înalte din țări occidentale, Ana nereușind să se adapteze și dorind în fapt să studieze filosofia sau psihologia acasă, în România. Relația dintre mamă și fiică este în filigran explorată și reliefată pe mai multe registre ale romanului și ale spectacolului, însă cea mai dureroasă rămâne a fi relația dintre Stela și Lăcră. Mircea, soțul Stelei, este sufleor la Teatrul Nottara (nu al Odeonului, cum apare în roman) și este interpretat de Alexandru Jitea. Mircea este un personaj umil, marginalizat tocmai pentru că nu are îndrăzneala, siguranța sau chiar aroganța să fie „manager eficient al propriei cariere“, el fiind un echivalent teatral, masculin, al Stelei. Lăcră (interpretată de Mihaela Subțirică), fiica mai mare a Stelei, este plecată la Londra printr-un program de schimb pentru studenți și nu s-a mai întors de mai bine de zece ani. Lăcră este ecoul regretelor, pierderilor și suferințelor Stelei și îi bântuie gândurile, răscolindu-i vinovăția și remușcările de a-și fi îndepărtat pentru totdeauna fiica. Fiul Stelei, Emanuel/Manu (interpretat de Ștefan Radu), taciturn, timid discret, apare și dispare din scenă și din interacțiunile cu Stela și Mircea pentru a ascunde și a nu fi întrebat despre intimitatea și identitatea sa sexuală. Roxana (interpretată de Isabela Neamțu) și Ligia (interpretată de Luminița Erga), femei înstărite, de succes profesional și social, prototipul aroganței și opulenței, care însă sunt fără valori, principii și etică umană. Țane (interpretat de Mihai Dinvale), un actor fost celebru, actualmente agitator de sloganuri și stindarde conspiraționiste, reprezintă tipologia personajelor narcisic-perverse, care profită de cei vulnerabili social (ca Stela).
Un moment memorabil în spectacolul realizat de Gianina Cărbunariu este scena în care Stela își retrăiește pasiunea față de Mircea, pe notele melodiei „Sarà perché ti amo“, interpretată voce și chitară de fiul lor, Manu. Descoperim atunci sensibilitatea și senzualitatea personajului Stela, cât și tânjirea ei nostalgică după tinerețea pierdută, suplețea trupului și trăirile pasionale de altădată. De asemenea, secvența în care Stela constată cumva genuin că nu doar cei nevoiași, ci și cei bogați sunt nefericiți este impactantă. Plimbându-se prin casele de aristocrați, Stela observă că izolarea unul de celălalt, imposibila comunicare, falsa interacțiune, rupturile și decepțiile sunt experiențe prezente în mai toate familiile. Un alt moment excelent adus în lumina reflectoarelor de Gianina Cărbunariu este scena în care Stela și Mircea se întorc acasă după premiera propriului spectacol în care joacă, o scenă în care Mircea capătă dintr-o dată concretețe și consistență și devine personaj per se, nu doar soțul Stelei. În final, scena violenței și violului suferit de Manu, fiul Stelei, este tulburătoare și indiscutabil momentul cel mai tensionant pentru spectatori. Sunt impecabil redate dramele, ratările, rupturile, decepțiile din fiecare, din familii, din societate. Și tușa forte pe discriminări a fost bine echilibrată de ironie, sarcasm și un umor neaoș.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, din 26 august 20241, Gianina Cărbunariu afirma: „Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.“ Spectacolul și romanul Stela sunt o mărturie incontestabilă!
1 https://culturaladuba.ro/gianina-carbunariu-regizoare-trebuie-reinventat-conceptul-de-national-ce-inseamna-national-acum-intr-o-lume-multiculturala/
Imagine: © Sabina Costinel
