Stranietatea din lucrurile mici

Start

Jessie Burton, Miniaturista, traducere din engleză și note de Anca Dumitru, Humanitas Fiction, București, 2023

Îmi place Secolul de Aur neerlandez. Mă fascinează promisiunea hărților, de depărtări cu atingere de mătase și gust de mirodenii, tot atât cât îi vor fi fascinat și pe navigatorii Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, deși trăiesc cu trei sute și ceva de ani mai târziu. Uit decadența care îl rodea, omenește, dincolo de luxurianța materială, de cutezanța intelectuală și de sobrietatea religioasă. Ca din biscuiți aș mușca din plăcile de faianță alb-albastră spicuite de prin anticariate. La fel și din casele piezișe, cu alura lor aproape șleampătă și fațadele de cărămidă aparentă, îngrămădite de-a lungul canalelor înguste. Cu aceeași poftă m-aș înfrupta oricând din Gouda densă cu postgust bogat și textură fină, din berea casei și crema de macrou de la Van Kerkwijk de pe Nes 41 ori din Olie-kocken, rețetă veche de gogoși cu stafide, migdale, ghimbir, scorțișoară, cuișoare și măr, pe care deocamdată nu pot decât să mi le închipui, dar de-ncercat, tot o să le-ncerc într-o bună zi. Nu pot să citesc altfel decât pe nerăsuflate romanele lui Simone van der Vlugt sau Tracy Chevalier. Am văzut de nenumărate ori ecranizarea Fetei cu cercel de perlă în regia lui Peter Webber, știu replici pe de rost, și asta pentru că mă topesc nu numai după Colin Firth, ci și după cum a pus regizorul luminile și după gresia în șah a dușumelelor înstărite. Sorb din priviri intimitatea discretă a interioarelor din picturile marilor maeștri și pot să zăbovesc minute-n șir asupra te miri cărui detaliu: lanțul de la piciorul unei cinteze, un fulg pe un pervaz, floarea unui cui înfipt în materia plină a zidului dintr-o bucătărie, strălucirea aproape fotografică a unui ochi de geam, albul scrobit al unei bonete sau scânteierile mărunte dintr-o coajă de pâine care, de fapt, n-au fost niciodată acolo – și ce dacă…?! M-am dus fără să clipesc la Amsterdam pentru cea mai mare expoziție Vermeer de până acum și parcă văd că până în septembrie îmi fac drum și la Paris, unde Mauritshuis va itinera inedita suită de tablouri a mai puțin cunoscutului precursor al lui Vermeer, Jacobus Vrel. De la casa lui Rembrandt din Jodenbreestraat 4 am plecat luând pe retină imaginea bucătăriei dichisite în care Geertjie Dircx îl va fi tras la aspră răspundere pe maestru sau cea a crocodililor uscați atârnați de grinzile cabinetului său de curiozități; în nări, mirosul dens și gras de ulei de in, solvent pentru pigmenții naturali; și în rucsac, borcănele de lut pentru prepararea vopselurilor, deși probabil că n-o să pun în ele decât cel mult plante uscate. Și negreșit mă voi întoarce la Amsterdam, pentru că în emoția vermeeriană de la Rijksmuseum, am trecut cam repede și cu inima deja prea plină pe lângă uriașa casetă de sticlă în care trona Rondul de noapte și pe lângă casa de păpuși a Nellei Oortman – costând, la sfârșitul secolului al XVII-lea, aproape tot atâția guldeni câți făcea într-un an un negustor bogat. Casă care a existat în realitate, la fel ca Petronella și Johannes Brandt. Nu, nu a fost distrusă în actul final, de furie cathartică, al unei povești cu decor neerlandez din Secolul de Aur și cu subtext actual, ale cărei pagini nu poți decât să le întorci lacom, febril, una după alta.

Dar să le dăm înapoi, la început. E toamna lui 1686 – mijloc de octombrie – în Amsterdamul animat ca un furnicar, revărsându-se de intrigi și de bogăție, când Nella, o tânără în vârstă de optsprezece ani, alunecă pe bogatul Canal Herengracht în barca soțului ei – a doua cea mai bună a familiei – și se oprește în fața casei de la semnul delfinului. Negustor bogat cu douăzeci și unu de ani mai în vârstă decât ea și cu dorul de oceane alergându-i prin vene, bărbatul parafase căsătoria o lună mai înainte, stingând datoriile văduvei cu trei copii din Assendelft, apoi plecase. Iar acum nu o întâmpină. Nella pășește în viața ei cea nouă avându-l alături numai pe Peebo, papagalul verde, și nici cea mai vagă idee despre secretele care pândesc hulpave dincolo de ușa opulentă. Va găsi acolo lux și rochii scumpe, o cumnată austeră, habotnică și acră, un valet negru într-o vreme și într-o lume în care oamenii de culoare încă erau un fel de mysterium tremendum, o servitoare orfană care știe mult mai multe decât lasă să se vadă și o singurătate al cărei alfabet curând își va da seama că trebuie să-l descifreze, dacă vrea să supraviețuiască. Soțul ei e un bărbat fermecător, cu pletele decolorate de soare și de vânt, miroase a scorțișoară și a mosc, îi face daruri scumpe, o prezintă înaltei societăți la ospățul Breslei argintarilor, dar noaptea se ține departe de așternutul ei și nimic nu pare să spargă ganga enigmei care îl învăluie. Poate numai alte enigme, care se țin lanț din ziua în care îi dăruiește casa de păpuși și Petronella o descoperă, în Lista lui Smit, pe misterioasa meșteră de pe Kalverstraat, de la semnul soarelui.

Miniaturista e o poveste mereu actuală, învelită în trompe lʼoeil-ul brocarturilor scumpe ale ultimelor decade de glorie neerlandeză din secolul al XVII-lea. Scris în cadrul cursului de la Curtis Brown, primul roman al lui Jessie Burton este elaborat cu precizia de bijutier de care ai nevoie dacă vrei să fii credibil când spui, în 2014, o poveste alambicată a cărei acțiune se petrece cu fix trei sute douăzeci și opt de ani mai devreme, într-un spațiu cultural diferit de cel familiar. Burton își mobilează lumea de hârtie cu minuția cu care Petronella Oortman își va fi mobilat la vremea ei casa de păpuși – mai puțin jucărie și mai mult alegorie, pretins manual de educație casnică pentru o tânără proaspăt căsătorită, în realitate dispozitiv de inițiere în meandrele intimității familiei și ale lumii în care tocmai a intrat, cu toată cruzimea pe care o presupune în genere o inițiere. La fel și proza lui Burton. Găsim în paginile romanului geografie literară și subdiviziuni monetare ale epocii, elemente de arhitectură și detalii vestimentare, amănunte despre structurile sociale, gastronomie fină și, la sfârșit, un glosar și o listă de cheltuieli gospodărești din Amsterdamul de la 1600 gata să stârnească voyeurismul cultural al oricărui cititor curios. Dar în beciurile de la Stadhuis – primăria, astăzi Palatul Regal din piața Dam – sunt torturați fără milă prizonierii, înainte ca schout-ul, virtuos doar de fațadă, să le pronunțe public sentința la moarte. În amvonul de la Oude Kerk, pastorul Pellicorne predică furibund împotriva lăcomiei, dar aceeași cangrenă îl roade pe sub odăjdiile austere, iar de sub lespezile bisericii răzbate mirosul fetid al trupurilor înmormântate de amsterdamezi. Gebuurte, grupul de vecini, sare imediat în ajutor, burgmaiștrii veghează asupra siguranței și decenței din urbe, dar invocând aceleași motive, Miliția e oricând gata să ucidă. Zahărul ascunde și el intrigă și decadență, așa cum îl dă în vileag doar miniaturista prin straniile ei indicii, căci mâncarea – după cum sublinia Jessie Burton într-un interviu pentru The Guardian – e întrucâtva simbolică în romanele ei și oferă indicii despre lumea în care se desfășoară acțiunea. Culoarea socio-culturală care îmbracă urzeala poveștii e atent alcătuită și verosimilă, însă dincolo de ea, cititorul atent distinge în structura narativă ingredientele unui thriller reușit, ca și patimi omenești care vor fi rămas aceleași din Secolul de Aur și până astăzi, pe toate hărțile din lume. La fel cum cei care jubilează pedepsind vina lui Johannes uită un adagiu încă și mai vechi, de fapt cuvânt viu: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra.“ (Ioan 8:7)

Personajele. Uneori pline de carne așezată pe oasele narațiunii, alteori abia ghicite sau intenționat amânate, uneori pregnante, alteori conturându-se doar ca niște crochiuri sau ca simple absențe, uneori bluffuri abile care își păstrează omenescul ca să și-l reveleze abia în actul final, alteori doar prezențe pasagere, dar de care e nevoie pentru ca acțiunea să avanseze, personajele din Miniaturista au o versatilitate care nu dezminte promisiunea de maturitate literară pe care ne-o face romanul de debut al autoarei. Dacă misterul care învăluie personajul eponim e făcut mai mult din fum și mai puțin din relații strânse de cauzalitate ale indiciilor pe care le pune în joc – etaj unde lucrurile ar fi putut să fie și mai izbutite de atât, literar vorbind –, preferata subsemnatei rămâne Marin Brandt. Cumnata în aparență rece și bigotă, inteligentă și ambițioasă până la jertfa de sine, dar ale cărei haine cernite sunt căptușite cu blană de samur, al cărei iatac ascunde un cabinet de curiozități și scrisori aprinse de iubire și al cărei pântec dospește ceea ce va duce povestea mai departe.

Și, în cele din urmă, ecranizarea. BBC One, 2017, două episoade în culori clare și lumină de Dutch masters, cu Anya Taylor-Joy, Alex Hassell și Romola Garai în rolurile principale. Ca una pe care spoilerele nu o descurajează, ci mai abitir o incită la lecturi stratificate – ceea ce vă doresc și dumneavoastră –, am văzut-o de două ori și aș mai vedea-o cel puțin o dată. Mai ales după lectura romanului, ca să pot citi filmul la fel cum am privit cartea, căci – în treacăt fie spus – scriitura lui Jessie Burton are și calități cinematografice. Ceea ce va fi înlesnit munca de scenarist a lui John Brownlow, fără să-i refuze totuși câteva libertăți cerute de marele ecran. Spoilere: un personaj absent în carte e prezent pe sticlă și viceversa; pe hârtie, umorile și agonia unei nașteri din secolul al XVII-lea sunt mult mai la îndemână de înfățișat decât în film; iar în timpul comprimat al peliculei, unele lucruri trebuie spuse, în vreme ce literatura își permite luxul de a zăbovi, lăsându-le să se înțeleagă. Altminteri, dușumelele în șah sunt la fel de strălucitoare și într-un loc, și în celălalt, stofele rochiilor cad la fel de greu și de scump, poate doar pielea e un pic mai netedă și mai curată pe sticlă.

Iar povestea continuă. În 2022, la opt ani de la debut, Jessie Burton a publicat la Pan Macmillan The House of Fortune, sequel-ul Miniaturistei, care ne aruncă peste optsprezece ani de la noaptea în care Nella privește cerul rece cu aromă de nucșoară și recompune din fragmentele unei vieți frânte prea devreme singura forță capabilă s-o împingă mai departe: speranța. Aceluiași The Guardian, Jessie Burton îi dezvăluia în noiembrie 2022 că, pentru repertoriul gastronomic al bucătăresei Cornelia din The House of Fortune, a folosit lucrarea The Sensible Cook: Dutch Foodways in the Old and New World, publicată prima oară în 1680. Așa că aștept cu papile literare atente noile urzeli narative înseilate de Burton în „vizuina“ ei literară din Forest Hill, pe care critica de întâmpinare le anunță reușite, precum și rezumatul, în farfurie și în pagină, al unui Secol de Aur neerlandez de care nu știu dacă mă voi sătura vreodată.


Miniaturista
de Jessie Burton
Humanitas Fiction
2023

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×