„(…) e din ebraică și parcă înseamnă ceva gen lumină pentru mine“, scrie Alexandra Niculescu la pagina 11 a romanului numit Lior, lichidul a cărui definiție tocmai ți-am oferit-o.
Publicat la Editura pentru Artă și Literatură, romanul despre care scriu are o supratemă care la noi pare să scape neatinsă aproape tot timpul: clasa medie. Personajele (Albert, Xenia, Nastasia, Luana, Giro, Oscar, dar și Darma, Vivi, Henrieta), sunt plasate într-un soi de clinică privată unde oamenii care își permit se duc să își trateze problemele psihologice sau de viață, la limită același lucru. Și cum și le tratează? Li se prescrie acel Lior, un lichid cu proprietăți terapeutice care, din câte suntem lăsați să înțelegem, pare să fie un fel de panaceu pentru problemele din viețile pacienților (sau clienților, ca să rămânem în termeni mai apropiați de realitatea din care se inspiră romanul). Nu e nicio surpriză că acest așa-zis tratament nu prea funcționează și pacienții-clienți par să fie într-o vacanță și de aici cred că autoarea extrage ceva ce pe mine m-a prins foarte tare la lectură, un soi de ironie a vieții de zi cu zi a unor oameni care nu au soluții pentru problemele lor și nici nu par să le caute neapărat. E caruselul obișnuit al vieții, situațiile complicate prin care trecem toți par să se rezolve de la sine, dacă vreodată se rezolvă, influența noastră asupra rezolvării fiind de cele mai multe ori nesemnificativă. Un pasaj fin plasat la pagina 107 ne descrie modul exact de funcționare al acestui fenomen:
„Când ești în el, habar n-ai care e drumul corect, încerci și te izbești de fundături, o iei înapoi și te învârți, e cercul din labirint, cum ar veni, pentru că dacă nu reușești din prima sau cât de cât repede iar apar frica, panica, lipsa gândirii și nu mai încerci alte drumuri, le recunoști pe alea pe care ai fost, dar tot te încăpățânezi să mergi pe ele, deși știi ce te așteaptă, crezi că s-a schimbat structura labirintului pentru tine, ca și cum e un labirint flexibil care se modelează după nevoile sau limitele sau posibilitățile tale, dar nu e, e același și are drumuri care duc unde trebuie, dar tu nu le nimerești.“
Ei bine, această structură pare să guverneze și structura cărții – creată parcă pentru a elabora acest scurt pasaj și a-l transforma într-o filosofie nihilistă în care problemele nu se rezolvă aproape niciodată, chiar dacă nu se înrăutățesc: problemele sunt viața însăși. Personajele de mai sus nu reușesc să își rezolve problemele, dar nici nu încearcă. Au venit la clinică (numită și complex, poate printr-o ironie la adresa noilor cartiere rezidențiale din marginea orașelor) și își continuă viețile și așteaptă o rezolvare miraculoasă din partea unui lichid care poate fi absolut orice, până și apă chioară. Iar cu asta ne îmbătăm zilnic toți, pare să fie băutura preferată a umanității, așa a fost mereu. Nutrim speranțe, bem apă și apoi așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine – sau bem Lior, chiar dacă nu știm ce e și nimeni nu vrea să ne spună.
Narativ vorbind, cartea e destul de complexă cât să stea printre cărțile care mi-au plăcut în acest an nu neapărat fast pentru arta literară. Punctul de vedere se schimbă cu fiecare personaj, capitolele încep neclar și de multe ori trebuie să descoperim în viața cărui personaj ne aflăm, dialogul în general nu e marcat, devenind un soi de continuare directă a gândurilor personajului, fraza e alertă, deși nu întotdeauna scurtă. Cum spuneam, din punct de vedere narativ, Lior se numără printre cărțile de prim raft ale unui an care nu a dat mari realizări din acest punct de vedere.
Dacă mai punem la socoteală și micul roman în roman al uneia dintre paciente (Nastasia, sper să nu mă înșel) și cele câteva interludii în care personajul care intervine și vorbește e sticla, atunci nu mai avem motive de îndoială, Alexandra Niculescu chiar și-a lucrat cartea până la ultimele consecințe ale narativului și a reușit dacă nu o lovitură, poziția în eșichierul editorial nu are cum să permită așa ceva, măcar un roman care reușește să spună mult mai mult decât povestea pe care ne-o relatează, un roman bine făcut din punct de vedere tehnic care deschide calea gândirii despre literatură, lucru din ce în ce mai rar azi. Se subînțelege, dar să spun asta: recomand cartea.
