Într-o lume care preferă vindecarea rapidă și povestea cu deznodământ luminos, a scrie un volum de poezie care refuză amândouă lucrurile presupune o anumită încăpățânare. Carnetul medical e poezia de care te temi al Nadejdei Ivanov (Editura Prut Internațional, 2026) vine de la o autoare care transcrie suferința pe viu și care expune, pagină după pagină, corpul unei operații fără anestezie. Citești cu sufletul la gură, cu speranța unei izbăviri care întârzie. Titlul însuși e un pact. Carnetul medical, acel obiect birocratic care strânge într-o ordine ascetică simptome, vârste, dozaje și semnături, devine aici contrariul propriei funcții. Acolo unde el promite control și certitudine, poezia deschide o rană de sens. Acolo unde el îți cere să întorci spatele corpului și să-l lași pe seama specialistului, poezia te readuce în el, până dincolo de oase.
Primul poem aproape interzice lectura comodă. «înainte să dați la o parte plapuma / vă rog să vă asigurați că nu mă cunoașteți» (p. 5), se cere de la bun început, ca și cum apropierea ar fi deja o formă de violență. Diagnosticele puse din afară devin, pe aceeași pagină, «creațiile / mortului încă viu» (p. 5). Cine vorbește aici e cineva care a învățat să-și dicteze singur simptomele, să se descrie cu vocabularul care i-a fost impus, și care încearcă acum să iasă din acel vocabular fără a-și pierde cu totul vocea. Voința pare a fi aceea de a întoarce carnetul medical împotriva lui însuși, de a-l transforma din instrument de clasificare în arhivă a unei subiectivități.
Imaginea care dă, poate, cheia întregului volum apare devreme. O fetiță din care, scrie poeta, «mi-au smuls țipătul din faringe și au făcut / din el spălător excelent pentru borcane» (p. 6). Vocea, înainte de a putea articula ceva, e confiscată și prefăcută în unealtă casnică. E folosită pentru a curăța urmele unui sânge care «nu trebuia să fie», așa cum «nu trebuia să fiu nici eu copil» (p. 6). Întreg volumul se citește ca o încercare de a readuce înăuntru vocea care a fost pusă să spele. Numai că reabilitarea aceasta nu se poate face fără ca persoana care scrie să treacă încă o dată prin uciderea propriei istorii, fără să verse din nou sângele care, oficial, nu era acolo. De aici și ezitarea morală a întregii cărți, conștiința că orice rostire repune în scenă tocmai ceea ce ar vrea să încheie.
Nadejda Ivanov scrie aproape întotdeauna prin corp și despre corp. Pielea revine obsesiv, ca registru al întunericului dinăuntru. Buzunarul cusut după operația de apendicită strânge cârpele rușinii și petele de sânge („Eu sunt buzunar“, p. 49). Pulberea de magneziu se strecoară pe sub piele și «povestește cărnii / cum a ars / în corpul / meu de 5 ani» (p. 31). Suferința nu e niciodată comentată din afară, ci așezată în țesut, în organ, în cicatrice. Volumul funcționează ca un atlas anatomic în care fiecare parte a corpului păstrează o poveste pe care familia, școala, Biserica și manualele fericirii au cerut-o tăcută. Una dintre alegerile cele mai fine ale autoarei este aceea de a nu intelectualiza durerea. O lasă să se adune și să iasă afară ca simptom, exact acolo unde limba civilizată refuză să o primească.
Există în carte o asimetrie care merită privită. Tatăl apare rar, aproape mereu ca pierdere. Ficatul îi explodează «ca un spumant / plimbat de la o ocazie la alta» (p. 21), băutura, sticlele, amarul care nu mai încăpea în el. Mama, în schimb, e omniprezentă și polimorfă, îngrijitoare și călău în aceeași mișcare. «Pastilele sunt palmele mamei / le primesc ca să cresc femeie bună» (p. 6), se spune undeva la început, iar pastila-palmă devine, cu fiecare reluare, un fel de logică afectivă a întregii cărți. În „Ma-gneziu“, una dintre piesele cele mai puternice, asistenta care injectează magneziu unei copile de cinci ani alunecă, treptat, în figura mamei. Cu fiecare priză devine «asistenta medicală cea bună / din cărțile de medicină» (p. 29), iar copila învață, în același timp, ce înseamnă să fii apreciată și ce înseamnă să fii folosită ca obiect de studiu. Dragostea vine numai cu prețul rănii, dragostea ca administrare, ca dozaj. Copila acceptă seringa pentru că, prin seringă, simte o mână. Tandrețea și efracția se confundă pentru că au fost servite în același pahar.
Mama joacă apoi în interiorul fetei («Joacă mama în mine / peste toate întrebările», p. 20), îi modifică realitatea ca să nu pară prea nedreaptă, o izbește dintr-o cameră în alta și îi dictează, de departe, scrisori cuminți. Pagina poate cea mai grea din volum e aceea în care fata scrie, sub dictare, «Ne este dor de tine / Sunt cuminte / Învăț bine / Să vii curând», știind bine că «mâinile lui lipicioase / vor bâjbâi pe sub hăinuțele mele» (p. 59). Patru rânduri inocente care conțin dovada unui abuz pe care mama nu a vrut sau nu a putut să-l vadă. Aici autoarea atinge, fără patetism și fără estetizare, miezul a ceea ce face cu adevărat rău. Agresorul, oricât de violent, rămâne o figură pe care o poți identifica. Tăcerea celor care ar fi trebuit să asculte e cea care diluează contururile și se transmite mai departe, din generație în generație.
Tăcerea aceasta are, în carte, o linie de sânge. noi-eu-cu-voi o numește direct. «Cu dinți de câine au rupt din carne / dar nimeni din neamul meu n-a plâns», iar mai jos, «După Amin își astupau gura cu palma / să nu le cadă dinții / pentru că e rușine să simți» (p. 73). Refuzul de a simți, codat religios, transmis ritualic. Ce se întâmplă, atunci, cu o copilă care moștenește o asemenea disciplină? Răspunsul cărții e dublu. Ce nu se simte se scrie în corp, de unde fibroza ficatului «de gradul III», moștenită «pentru a mă apăra de vodca ce se zbate în inima rusoaicei Romanovici» (p. 70). Boala devine memorie de familie, forma pe care o ia ceea ce nimeni nu a rostit. Iar ce nu se rostește se izolează înăuntru ca o entitate străină, o voce care se trezește când persoana doarme. «Cine vorbește în locul meu / când privesc în urmă / la muzeul palat?» (p. 41), se întreabă unul dintre poeme, și întrebarea revine pe parcurs ca un refren, numind acea scindare niciodată discutată, prezentă doar ca punere în scenă în corp și în repetiție.
Nadejda Ivanov scrie despre durere într-o vreme în care durerea a devenit marfă de afișat. Câteva poeme („Moartea din instagram“, „Te știu“, „inimă de ecran“, „dați-mi un like să vă văd“) privesc în față această contemporaneitate care confiscă suferința și o preface în conținut. Poezia devine aici acidă, aproape de pamflet, fără să cadă totuși în lecție. Critica se întoarce mai întâi spre interior. Subiectul liric se surprinde pe sine zâmbind «deasupra rănii», admirând adidașii celor care îi calcă peste ea, sperând la un semn de apreciere (p. 10). Ecranul nu rămâne, în text, simplă diversiune. E construit ca o instanță nouă, locul de unde vine validarea, locul în care «doctorul x» promite să-l înlocuiască pe Dumnezeu (p. 28), locul în care suferința «este strigată / pe toate rețelele de socializare» (p. 28). Pentru cineva crescut în tăcere, ecranul oferă, în sfârșit, o scenă pe care urletul devine posibil. Numai că scena cere taxă. Țipătul trebuie să fie fotogenic, măsurat, «cu filtrul ei mișto», iar moartea însăși ajunge jucărie de Instagram, «colacul tău de salvare / de la viață» (p. 26). Vechea cenzură religioasă și noua cenzură a algoritmului lucrează cu aceeași economie a rușinii. S-au schimbat doar semnele exterioare. Adolescenta care nu putea țipa în casa bunicilor devine femeia care nu poate țipa fără filtru.
Cartea are și o stratigrafie istorică precisă. Apare, la un moment dat, o trimitere în alfabet chirilic la enciclopedia Vreau să știu, «enciclopedie pentru copii editată în URSS» (p. 61). O notă mică, dar care așază totul într-un loc anume, vodca de pe rafturi, «rusoaica Romanovici», umerașele aduse din Tiraspol, școala sovietică. Nadejda Ivanov scrie românește cu finețea specifică poeților din Republica Moldova, care țin în memorie, simultan, cele două registre lingvistice ale Basarabiei. Detaliile acestea nu sunt decor. Fac parte din ceea ce trebuie pus la distanță pentru ca viața să rămână posibilă. Biografia personală a vorbitoarei e și o biografie politică, a unui spațiu care a învățat să tacă în mai multe limbi deodată.
Formal, volumul se construiește aproape exclusiv din vers liber, cu o respirație frântă, cu enjambamente abrupte, cu pasaje în care versul se prăbușește într-o singură notă, «să fiu», «Inimă», «Te iubesc». Există și pagini în care versul se întinde aproape în proză, cu o cadență de monolog interior, mai ales când subiectul liric își spune ceva ce nu mai poate amâna. Trăsătura cea mai constantă rămâne felul în care fraza se rupe exact pe cuvintele pe care textul nu le poate rosti pe față. Acolo unde am aștepta o virgulă, apare un alt vers. Acolo unde am aștepta o concluzie, textul tace, iar tăcerea devine ea însăși semn. Pentru o autoare care vine dintr-o asemenea linie a tăcerii, aceasta e o modalitate de a refuza ultima formă a ei, cea care înghite chiar și forma poemului. Cartea e însoțită de grafica în tuș a lui Vasile Botnaru și de o copertă semnată de Sergiu Stanciu. Imaginea dinăuntru rezonează cu tonul textelor, o caligrafie nervoasă, suprapusă pe o pată de tuș, în care abia se ghicește un trup. Obiectul-carte păstrează astfel coerența metaforei centrale. Pielea e și locul în care se vede, și locul în care se ascunde.
Carnetul medical e poezia de care te temi permite unui cititor sau unei cititoare care a trecut prin formele acestea de neauzire să se recunoască. Curajul ei stă în refuzul, în egală măsură, al plânsului comod și al împăcării grăbite. Versurile rămân acolo unde durerea încă lucrează, în acel timp gramatical al traumei care e mereu prezent. Asta nu o face o poetă a victimizării. Carnetul medical rămâne deschis în noi, cititorii, ca o oglindă în care ceea ce nu mai poate fi pus la loc devine, pentru o clipă, citibil.
