Când știm că ducem o viață așa cum ne-am dorit? Doar pentru asta trăim: să ne construim o fericire aparentă. Totuși, este trist când ajungem să ne dăm seama că ceea ce ne rănește are o pondere mult mai mare decât frumosul pe care îl simțim. Câtă durere poate suporta un om într-o lume în care e atât de ușor să o iei la vale? Oare durerea ne poate face să vedem cu alți ochi ceea ce ne înconjoară? Un posibil răspuns este oferit de către regizorul Eugen Gyemant prin spectacolul montat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, Lacrimile amare ale Petrei von Kant. Scrisă de dramaturgul german Rainer Werner Fassbinder, piesa vorbește despre diferite tipuri de relații disfuncționale care pot apărea în viața unui om: maritale sau familiale. Prin povestea iubirilor amare ale Petrei von Kant, regizorul Eugen Gyemant conturează un univers în care coexistă dorința și teama, fericirea și tristețea, visul și coșmarul.
În locuința Petrei von Kant (o creatoare de modă celebră din Germania), își face apariția o cunoștință mai veche, Sidonie von Grasenabb. După o discuție mai aprinsă legată de mariaj (în care ni se dezvăluie motivul pentru care Petra a divorțat de cel de-al doilea ei soț, Frank) sosește Karin Timm, o tânără pe care Sidonie a cunoscut-o în străinătate. Fata dorește să se stabilească în Germania, doar că nu are mijloacele necesare. Figura ei îi trezește interes doamnei von Kant, așa că îi propune să se întâlnească din nou pentru a discuta despre situația ei a doua zi. Pentru că are impresia că această fată îi poate aduce în sfârșit fericirea conjugală la care a sperat toată viața, Petra decide să o ajute, oferindu-i posibilitatea de ascensiune în industria modei. Ca să poți să realizezi ceva în viață trebuie să accepți diferite constrângeri pe care le dorești (sau nu) și de care ai nevoie. Această deviză a Petrei von Kant este adoptată, conștient sau nu, de către Karin. Dar tot ce-i frumos se termină întotdeauna mult prea repede. Lucru valabil și pentru personajul lui Fassbinder: în prima căsătorie Petra a fost fericită cu Pierre. Dar fericirea lor nu a durat mult. Moartea soțului a făcut ca minunata poveste să se sfârșească. A doua ei relație nu a fost tocmai ce și-a dorit. Pentru că nu mai putea trăi alături de Frank, Petra decide să divorțeze. Cu gândul la ultima ei relație și cu inima la prima, Petra face cunoștință cu Karin prin intermediul lui Sidonie. Din nevoia de a-și proiecta propria fericire, doamna von Kant speră ca noua ei relație pe care o va construi cu Karin să fie cea la care a visat. Problema este că figura fetei de care s-a îndrăgostit Petra este cea pe care ea singură i-a sculptat-o, ci nu cea reală. De aceea povestea a luat-o pe un alt făgaș, universul lui Fassbinder dovedindu-se a fi unul cehovian, unul în care fericirea nu poate exista decât platonic. Ea nu poate fi niciodată atinsă, ci doar visată. La început, Karin nu știe ce este între ea și doamna von Kant. După ce își dă seama alege să profite de situație. Lacrimile amare ale Petrei von Kant ne prezintă căderea unei mari artiste în cea mai adâncă prăpastie a infernului personal în drumul căutării unei conexiuni cu o altă persoană („Petra: Eu cred că omul este făcut în așa fel încât să aibă nevoie de celălalt om, numai că… n-a învățat cum să fie împreună cu cineva.“)
De la spațiul textual la spațiul scenic. Despre viziunea regizorală
Mi se pare important de adus în discuție spațiul în care a avut loc reprezentația. Asta pentru că opțiunea este ofertantă din mai multe motive, spectacolul având loc în sala de conferințe a Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila. Odată ce ajung să pătrundă în sala de spectacol, spectatorii sunt întâmpinați de grupul de actori care dansează timp de câteva minute. Repartizați pe ambele părți de-a lungul unei scene dreptunghiulare (scenă ce recreează acel podium îngust de la prezentările de modă pe care modelele se plimbă pentru a-și expune hainele), timp de câteva minute, spectatorii se joacă de-a ghicitul personajului. Asta pentru că fiecare interpret poartă mască. Timpul se scurge repede, actorii părăsesc scena și povestea poate să înceapă. Fără măști pe față de această dată, personajele își fac apariția. Dincolo de funcția sa simbolică și utilitară, acest spațiu mai îmbracă o altă funcție: de a transmite o anumită energie spectatorilor. Felul cum se propagă în întreaga sală energia emanată de actori produce un efect ce anulează granița dintre cele două spații. Fiind mai aproape de interpreți, spectatorii ajung să pătrundă în intimitatea lor, de unde pot observa mult mai ușor fiecare oftat, fiecare gest sau lacrimă care cade ușor pe obraz. Pe această scenă îngustă de tip Catwalk, singurele elemente de decor sunt două divane de lemn poziționate pe cele două extremități ale scenei (conferă spațiului parfumul unei epoci demult apuse) plus un manechin cu careMarlene, asistenta Petrei von Kant, interacționează destul de des. Lângă scenă, în spațiul destinat publicului, se află un pian prin intermediul căruia Marlene (personaj mut) își va articula sentimentele.Că tot am adus în discuție scenografia, merită să discutăm mai în detaliu despre câteva elemente de vestimentație și de decor foarte importante în economia spectacolului. Un prim element este masca. Mai exact, măștile pe care le poartă personajele înainte ca spectacolul să înceapă, dar și în timpul reprezentației. Simbolistica este foarte clară: masca este cel de-al doilea chip sub care oamenii încearcă să-și ascundă trecutul și suferința. Un alt element important este manechinulnegru îmbrăcat într-o rochie albă (alter-ego-ul Petrei von Kant). Pe parcursul reprezentației, Marlene taie bucăți din rochia acestui obiect de recuzită, sugerând degradarea treptată a minții și sufletului personajului principal. Cât despre muzica din acest spectacol, poate cel mai reprezentativ moment este celîn care Marlene primește voce pentru a putea cânta o melodie acompaniată de pian (lucru ce nu se întâmplă în textul lui Fassbinder). Mult timp după ce s-a încheiat reprezentația îți dai seama că nu pleci la final cu niște versuri în minte. Ele ți se șterg din memorie destul de ușor. Pleci în schimb cu un sentiment. Unul pe care nu îl poți articula. Întregul spectacol încearcă să scoată diferite fațete ale durerii prezente în fiecare dintre noi la suprafață. Doar atât. Arta nu vindecă răni mascate, răni pe care fiecare persoană are grijă să le ascundă de privirile curioase. Arta doar te ajută să conștientizezi că ele sunt acolo. Doar le scoate pentru scurt timp la lumină.
Lacrimile amare ale Petrei von Kant
de Rainer Werner Fassbinder
Traducerea: Victor Scoradeț
Regia: Eugen Gyemant
Distribuția:
Petra von Kant – Ramona Gângă
Karin Timm – Corina Borș
Sidonie von Grasenabb – Elena Andron
Marlene – Ileana Ursu
Valerie von Kant – Flori Popa
Gabrielle von Kant – Iulia Vasilescu
Credit imagine reprezentativă: Simona Andrei
