„Domnișoară, spuneți drept, când ați văzut prima oară căluții ăștia nu v-a venit să vă dați în ei? Lăsați că nu v-ați dat, că nu se face și altele… v-a venit sau nu?“
George Vasilievici, Yoyo
Pe 18 august 2006, într-o vineri, la Mamaia avea loc un eveniment destul de important pentru un număr mic de oameni, dintre care însǎ aproape toți aveau să spună, ani mai târziu, am fost acolo. La Club Crystal, în partea de nord a stațiunii, venise să pună un DJ din Berlin pe nume Ricardo Villalobos. Pentru cei aflați de față, era ocazia să-l întâlnească pe inventatorul acestui techno minimalist, care fusese preluat de la un timp inclusiv de câțiva băieți de la noi, via gig-uri în Ibiza.
Vestea serii era că, dintre acești băieți, Ricardo îl alesese pe Matei aka Shaoo să-i pună în deschidere, ceea ce pentru Matei evident că era super onoare și un pic mândrie, că totuși, uite, dintre toți pe el îl plăcuse mai mult. Matei devenea românul pe care Ricardo îl invitase personal să-i pună muzică în deschidere. El, care era şi el un băiat de Constanța, crescut în zona Tomis Nord-Cireșica, absolvent de filo la Călinescu, mutat la București de când începuse să meargă treaba.
Pusese de la 11 la 2 jumate, Ricardo lângă el în mare parte din timp. Din ce-și dădea seama confirmase, câteva bucăți cel puțin chiar îi intraseră bine-bine. Când erau să facă schimb, Ricardo insistase să rămână şi el pe zonǎ, și vreo oră sǎ fi tot pus b2b.
– Ah, Mati. You know what the Chilean word for șau is?
– No??
– You’re gonna love it.
– My ears are still buzzing but for this I will make them to work, haha.
– Loco.
– Aaaa, but I know Loco, ok, ok. Like loco?
Și Matei făcu gestul de burghiu în cap, ceva mai timid decât își propusese, îl crispa privirea taximetristului din oglindǎ.
– Yes, but also more.
– So loco as in… LO-COOO.
– Dale más, loco, you know… It’s the whole energy.
– When I go there and I see it, I will know what it is.
– Exactly.
– When is the best time to visit Chile?
– October-November. You have to come, we arrange something.
Solenza trase în parcarea de la Satul de vacanță, șoferul se întoarse spre ei:
– Gata stațiunea, băieții. Spune-i la domnu’ că atâta avem de oferit, hehehe.
– Păi nu merge să ne lăsați la Histria direct?
– Unde, că-i barieră.
Matei plăti, salută, coborâră, taximetristul întoarse. Când mașina trecu din nou prin dreptul lor, Ricardo ridică neașteptat o mână și strigă:
– Mersi, frate.
Traversară împreună printre tiribombele și bombițele închise, se opriră la țigară în față la montagne russe în ideea că era cât de cât mai priveliște. De undeva din spate, de după gardul viu, un cățel începuse să-i latre.
– Ah, man, you have dogs.
– Noo, they’re cool. They bark because they don’t bite, you know what they say.
– You sure?
– Trust me, loco, I’m from here. You see this montagne russe? It was my favourite thing when I was little. I used to come here with my grandmother.
– And what about her? Did she like it?
– She hated it. My second favourite was this train thing that went around the whole park, but after the Revolution someone stole the tracks, man…
– That’s why they have dogs now.
– Exactly!
La Histria era oficial închis de ani buni, dar neoficial, cel puțin în weekenduri, găseai pe cineva cam oricând. Cel puțin pe asta se bazase Matei. La fața locului descoperise că, ciuciu, fix atunci nu era nimeni, ușa principală era închisă, la sonerie sunau degeaba.
În comunism Histria se chemase Casa Tulceană și funcționase ca restaurant semi-celebru. Dacă te aveai cât de cât cu chelnerii, te făceai cu băutură direct de la shop aka unul dintre magazinele destinate turiștilor străini, care acceptau valută și aveau ce nu se găsea în mod normal. Înăuntru, pe terasă, era priveliște la lac, și nici peștele nu era deloc rău. După Revoluție, locul continuase să funcționeze din inerție un timp, după care se închisese, după care fusese cumpărat și redeschis sub numele Histria, cu niște încercare de mobilier modern în sprijin.
Cam pe atunci aterizase în schemă și Matei, la vremea aceea proaspăt mutat la a 11-a F (bac mai ușor) şi proaspǎt intrat într-un crew de depeșari, care crew nimerise într-o bună zi acolo. La momentul respectiv restaurantul tocmai trăgea să se închidă iar, ceva cu niște datorii supraevaluate, nu înțelesese exact, dar pânǎ la urmǎ n-a mai contat, pentru cǎ dintr-una într-alta i-au devenit simpatici patronului, şi patronul le-a spus într-o bunǎ zi că, uite, pune lacăt la ușă, dar pe ei, dacă vor, îi așteaptă oricând la sonerie, doar sǎ fie mai pe discret, aşa. A urmat vreun an jumate în care au tot profitat, ei plus alte câteva grupuri, poate douășcinci de oameni care veneau prin rotație cu totul. Puneau ce muzică voiau ei, luau alcool la preț de supermarket și un pic, era bine. Apoi liceul s-a terminat și s-au strâns doar în vacanțe, apoi grupul s-a spart de tot şi mulți n-au mai dat deloc pe acolo, dar cumva, dintre toți, Matei a rǎmas. Să fi fost vreo doi ani de când fusese ultima oară. Era ceva, ce-i drept, dar tot îl surprinse și nemulțumi că fix sâmbăta asta, fix când venise și el cu Ricardo Villalobos să-i arate ceva mișto prin Constanța, găsea ca niciodată închis.
– Fuck, man, sorry. Tavi used to be open anytime.
– He lives here?
– Sort of? Wait a sec, I can call him.
– Maybe he’s sleeping, bro, let him be.
– I really wanted to show you this place.
– It’s okkkk, next time. We can take a walk if you still got it.
– Of course. Always!
– Calienteee. So where to?
Soarele începuse să încălzească, niște pescăruși staționau pe malul de beton.
– To a place my grandmother did not hate.
Lampa japoneză era chiar mai jegoasă decât de obicei, în lumina asta arăta cu niște zeci de ani mai veche decât scria pe plăcuță. Lampa, adică un fel de foișor pe băț, înalt de 2 metri și un ceva, trântit în mijlocul unei parcele altfel buruienoase din Parcul Tăbăcăriei, în chip de înfrățire socialistă între Constanța și Yokohama. Întâmplarea făcuse ca la momentul înfrățirii, 1977, Aurel Radovan aka bunicul lui Matei să se nimerească, din poziția de inginer constructor la Portul Constanța, în fruntea comitetului înscărcinat cu întâmpinarea, transportul și supervizarea montării în condiții sigure a piesei. Ing. Radovan nu trăise să-i povestească din păcate, dar se ocupase din plin bunica, doamna Stela. Spre sfârșitul anilor ’80 îl aducea acolo aproape ca-n pelerinaj și de fiecare dată Matei se întorcea cu un detaliu-două în plus de adăugat poveștii.
Același rezumat i-l făcuse mai devreme și lui Ricardo, iar el spusese ceva în genul whoa, so your grandfather has a little piece of history, I need to take a picture. Avea un Motorola Razr silver, ăla frumos, super-subțire pentru cât de bună avea camera, 3.2 sau cât avea. Ricardo se dusese roată pe după monument, făcuse 4-5 poze, acum se întoarsese:
– You know what this looks like, bro?
– What?
– A melee weapon from World of Warcraft.
– Noooo.
– Or a dick, why not? A fancy one.
– It’s a symbol of friendship across borders, Ricardo! Está loco?
– Si?! You still ask that?
*
– You know what I was thinking? We should make Ibiza and Mamaia sister cities. Sisterhood of minimal, zisese la un moment dat Matei.
– Definitely, some day… You know, the waiting list is a bit long, răspunsese Ricardo.
Încă se gândea la asta cum treceau podul spre tobogane, mai bine nu spunea, dar în fine. Îi propusese s-o ia așa în ideea să încheie acolo turul, din Țara Piticilor imediat ieșeau în Bd. Lăpușneanu, și de acolo puteau să cheme mașină. Cazarea lui Ricardo, apoi cazarea lui, în cazul ăsta apartamentul gol al lui Răzvan din Faleză Nord, apoi mai vede el dacă se mai culcă, dar în orice caz ceva pe chill. Pe alei începuseră să mișune primii oameni. Un cuplu de pensionari, un tip random în kimono de karate, alt tip care părea homeless, săracul, plus niște pescari matinali care deja părăseau terenul.
*
– You have to try it, man, I’m telling you.
Chiar înainte de ieșire, Ricardo reperase căluții de uța-uța și acum se bâțâia ca un copil fericit.
– Oh, man, not sure I still have it in me.
– That’s not an excuse.
În fond, de ce nu? Se duse și el la un căluț, îl zgâlțâi de două ori să-i testeze arcul, dădu să urce. Până la urmă nu mai urcă:
– ALO! ALOOOO!
Aka paznicul parcului, neclar de unde apăruse, dar mai nou venea spre ei.
– Ricardo, I think…
– Păi ce facem?
– Haide, bre, că ne prosteam și noi.
– Aaa, vă prosteați. Și dacă se rup astea cu voi cine plătește? A?
– Păi nu s-a rupt nimic.
– S-a rupt, s-a ne-rupt, e vorba de principiu. Știi că e contravenție?
– What is he saying?
– Apparently we weren’t allowed to ride on the… horses. He says it’s illegal.
– Cabroon, seriously… Immoral maybe, but illegal?
– DA-DA. ILEGAL!
– Da, că sanki… ăăă, yeah… because they can break and then who pays for them.
– Hai, că deja mă enervez. POLIS! Pe asta o știi? POLIS!!
– Stai, dom’le, că nu e nevoie, nu mai bine ne înțelegem…
– Ne înțelegem o laie. Ce să ne înțelegem? Vă înțelegeți voi cu voi pe ingliș, ce, crezi că nu m-am prins cum stă treaba? Io de unde să știu ce spuneți voi acolo?
– Păi gata, uitați, nu mai spunem. Și vă rog să ne scuzați.
– Sir, why don’t we relax a bit, what do you say? It’s Saturday morning, beautiful outside, no need to make things complicated, you know what I mean…
– Ce zice ăsta?
– Ce să zică, tot așa, să…
– Mati, bro, should we give him something? You know, just to…
– …
– Păi ce facem? Ce-am vorbit? Adică sǎ mă cumpărați sau cum?
Lui Ricardo îi scăpase semnul internațional pentru șpagă fix când paznicul se uita într-acolo, și evident că se prinsese instant.
– Ce-ai, bre?! Ce te superi așa, e și el străin și nu știe pe aicea…
– So he will not forgive us.
– I don’t fucking know, man. First time this happens.
Paznicul nu mai zicea nimic, deja se uita prin ei. Matei ar fi dat o a doua replică, dar chiar atunci un jingle de percuții latino începu să răsune în Țara Piticilor. Motorola lui Ricardo. Buzunarul stâng al pantalonilor negri de piele. Timp de o secundă, încremeniră toți trei și nu făcură decât să se uite unii la alții.
*
– Agent șef Ignat Marian, secția nr. 2 Constanța, cu colega agent șef adjunct Bobac Ecaterina. Bună dimineața.
El vreo 40, genul musculos dintr-o bucată, ea vreo 30, serioasă și foarte înaltă.
– Să trăiți.
– Să ne prezentați, vă rog, actele de identitate.
– Sigur… dar să știți că nu s-a întâmplat nimic.
– Imediat discutăm, buletinele vă rog.
– Poftiți, dar eu vă zic că singura infracțiune a comis-o dumnealui.
– Eu, mă?? Cum îți permiți tu, mă, să mă faci…
– Alo, alo! Deci vă rog să ne calmăm. S-a intervenit la sesizarea domnului agent de pază aici de față, într-o suspiciune de tulburare a liniștii publice și distrugere de bunuri publice, corect? Corect. Ca organ de constatare, noi avem o procedură de urmat. Buletinul domnului?
– Domnul nu e român, e venit pentru câteva zile, a avut un… concert, și am vrut să îi arăt puțin pe aici, știți, eu aici am copilărit…
– Pașaport atunci.
– Da… stați, așa. Ricardo?
– Yes. Finally.
– Do you have your passport on you?
– Nah, man, I always leave it at the hotel, for me it’s safer this way.
– Pula.
– O să vă rog să…
– Mă scuzați, da… ideea e că domnul are pașaportul la cazare.
– Cum se numește?
– Ricardo Villalobos. Cetățean german.
– Ri-ca-rdo. Villa… cum?
– Vi-lla-lo-bos.
– Bun. În cazul ăsta o să lămurim situația direct la secție. Un moment mai durează, vă rog. Cati, stai tu cu domnii. Să scriu buletinul și suntem gata.
– Domnu’ polițist, stați un pic, că nu e nevoie…
Agent Ignat Marian nu-i mai auzea, se pornise deja spre mașină.
– Doamna polițist, apelez la dumneavoastră să ne înțelegeți. Prietenul meu s-a dat de două ori în căluțul acesta.
– Care?
– Deci acesta de aici.
Nu mai știa care fusese, arătă spre unul la întâmplare.
– Deci s-a urcat.
– Da, de două ori…
– Păi nu e voie.
– Mǎ credeți cǎ noi habar n-aveam…
– Puteați să vă interesați. Sunt și câteva indicatoare.
– Așa e, am greșit. Aveți dreptate. Dar să știți că și noi am fost victima unui abuz și văd că domnul coleg nu vrea să ne asculte.
– Vă ascult eu. Ce s-a întâmplat?
– S-a întâmplat că domnul paznic a devenit a violent și a sechestrat fără drept telefonul mobil al prietenului meu.
– Așa ați făcut?
– Ce sechestrat, domnișoara polițist, nu-i vedeți cum arată… Păi cum era să-i țin eu aici până veneați dumneavoastră? Pe ochi frumoși, sau cum?
– Păi bun, dar există…
– Ce să fac, să mă iau la trântă cu ei? Am și eu o vârstă, Doamne, iartă-mă.
– Deci dumneavoastră ați reținut telefonul ca dânșii să nu fugă.
– E-xact!
– Păi și spuneți, doamnă, are voie să facă așa ceva? Să-i ia telefonul din mână că i se pare lui că nu știu ce?
– Nu are voie, aveți dreptate. Domnu’ paznic, o să vă rog să…
Paznicul scoase telefonul din jachetă și i-l întinse lui Ricardo, Ricardo îl preluă încet, atent să păstreze distanța. Agenta Bobac îl analiză o secundă pe Ricardo, apoi se întoarse către Matei.
– Ce concert a avut domnul?
– Dânsul este compozitor de muzică, cum să zic… mai experimentală, vine tocmai din Berlin.
– DJ, vreți să spuneți?
– Așa, exact. DJ.
– Am înțeles.
– Gata suntem, vă rog să veniți după mine.
Agent Ignat se întorsese. Matei oftă și se uită la Ricardo, Ricardo se uită mai departe la agenta Bobac, paznicul se uită în continuare țintă la ei doi. Agenta Bobac zise:
– Numai puțin, colegu’. Vii cu mine o secundă să vorbim ceva, te rog?
*
– Da, bă, și după aia ne-au dat drumu-n plm.
– (…)
– Să mor dacă înțeleg.
– (…)
– Săru-mâna doamna polițist, ce altceva să zic?
– (…)
– Da.
– (…)
– Am avut bulan că au văzut că e străin, altfel clar ne percheziționau.
– (…)
– Părea ok, pana mea, că am și făcut caterincă la final. El în general e super băiat.
– (…)
– Mi-a zis omul să vin cu el în Chile.
– (…)
– Habar n-am.
– (…)
– Mâine ce faci?
– (…)
– Bine, păi hai, te sun eu când ajung. Pup. Pup. Pup.
Tura se terminase la 9, cu tot cu pontajul 9 jumate, cu drumul până acasă 10. Cati se simțea încă destul de vioaie, mai c-ar mai fi stat un pic. În bucătărie mirosea a cafea și țigări, la masă era Iulia, ronțâind un măr. Merse s-o pupe, se așeză lângă ea, zise:
– Ce faci, delincvență?
– Delincvez, ce să fac. Tuuu?
– Bine, mi-e somn.
– Nu mânânci ceva?
– Neah. Ia zi, cum a fost la concert?
– Băi, sincer a fost maxim de tare la concert.
– I-auzi. Cum ziceai că îl cheamă pe artist?
– Vi-lla-lo-bos. Mă rog, a fost și unu’ român în deschidere.
– Villarriba, Villabajo…
– Villalobos.
– Dă, mă, știu, glumeam, l-am cunoscut și eu pe Ricardo.
– Ce-ai făcut?
– Dacă-ți zic.
– Unde?
– În Țara Piticilor, cum unde?
– Du-te, mă, te-ai prăjit de la oboseală. Nu te cred.
– Treaba ta, dar vezi că ți-a lăsat asta.
Cati îi întinse o hârtie tipizată de proces-verbal. Pe centru, mare și puțin câș, scria cu albastru:
To Julie and her merciful KittyKat with love. Ricardo.
Semnătura din josul textului nu se putea descifra, dar în mâzgălitură de imediat lângă Iulia fu destul de sigură că recunoaște conturul unui căluț.
– Deci tu în dimineața asta l-ai amendat pe Villalobos, asta vrei să-mi spui?
– De data asta a scăpat, a fost doar avertisment verbal.
Imagine reprezentativă: Matti Pikkujämsä
