Îmi spune primul tău text; nici nu știu dacă ar trebui să râd sau să plâng. Mie mi-e clar că n-am cum să-l cred pentru că oamenii nu vorbesc așa. Îmi fac o cafea și mă gândesc ce să-i răspund. După cinci minute pare că am uitat așa că aspir, mă gândesc la accidentul din bulevard, la cum spălau sângele, la pisicile aristocrate și la faptul că în ultima vreme pe podeaua de la baie găsesc picioare de gândaci.
Singurul loc unde mai dădeai de așa ceva era la bibliotecă unde în gura de aerisire își făcuseră cuib porumbeii care se-nfruptau bine mersi din specia asta ultraadaptată. După îmi amintesc de faza cu textul și mă gândesc la cum cuvântul „carcalac” are o formă spiralată. Nepoată-mea m-a întrebat săptămâna trecută ce muzică ascult, chestie care m-a lăsat perpelex. Nu există răspuns corect la întrebările de genul. Orice ai asculta. Ascult de toate… îmi place și progu, ascult și jazz Drath Grips și cu toate referințele culturale ajungi să spui tâmpenii Rent Romus, Dog Fashion Disco, mi-l aduc aminte pe Iulian cum urla pe trotuar acum treij de ani că el vrea să asculte Porno for Pyros, Jane’s Addiction, cum îi plăceau depeșarele că erau curate, nu le puțea pizda și ăsta e un lucru mare dacă iese din gura prietenului tău alcoolic pentru că nu poate cauza scârbă, cel mult milă.
Ajung în bucătărie, mut scaunele grele de metal, toate sudate prost, gresia care pare pătată – dar a fost cumpărată așa, ingenios, probabil ca să nu fie nevoie de multe spălări. Un tip mi-a explicat într-o noapte la Sibiu că ființarea ființează întru fiind și eu înțelesesem doar că după mi-a mai explicat și alte lucruri: Ființarea ființează întru fiind. Simte-te bine că ești. Deschizi porțile la self-help că doar așa poți să te dai rotund că știi și tu ceva: râu rățușcă rândunică. Hai că știm cu toții cât de bune-s discuțiile astea cu niște băutură. Acuma toate-s importante, șlefuite și imediate. Ia, ți s-a arătat adevăru’ cu mantie de epifanie, cu lumini stroboscopice și orchestră, păcat că-i în pula goală, în rest totul se generează în fața ta. Io am scris o simfonie aseară în șase ore, pe burta goală. Partea mea nici n-am mai notat-o, o aveam deja în cap. Citam din Mozart. Oricum a avut un succes răsunător… mă bezmeticesc și-mi mai revin.
Îmi pare rău și de seara aia. Îmi pare rău că deși mi s-a explicat clar că ființarea ființează întru fiind tu nu ești decât o pauză albă în istorie. Sorin – un moș de 90 de ani care a citit într-una Kant. Da unde e criteriul lui estetic? Cum unde? Te duci și-l cauți! Haha.
Am avut noroc că mi-a dat câteva motive pentru care urma să-mi ureze drum bun. 1. Filosofia a fost instituționalizată. De ce? Ca să te poată băga la nebuni. 2. Dacă nu-ți place Kant du-te și trăiește autentic în altă parte. Înainte să scrie omul ăsta totul plutea în univers. Nimic nu era acolo. După ai apărut tu și ți-ai dat seama din ce lume provii. Lumea ideilor proaste. 3. Există contradicții logice. Nu pricepi? Râu rățușcă rândunică. Fără virgule fără pauze. Singura pauză pe care o văd ești tu, ca la Gabriela Iuga. O pauză albă în istorie. 4. Vrei să faci original. Nu există original, nici chiar revoluționar. S-a făcut revoluție pentru următorii 200 de ani. Ai timp să mori lejer, cu trening pe tine. Omul pomenea în schimb doar numele astea. Kant e genial, Hegel e extraordinar și tot așa și dacă stau să compar nițel așa-i și acum.
Musk o să trimită oamenii pe marte, Maiakovski i-a trimis pe soare deja. S-a uitat și el la Marțianu cu Matt Damon cum bătea pioleți în nisipul din spațiu, ca un vamaiot respectabil… și mă gândesc ce să-i răspund omului ăsta. Mai ales că nu știu dacă a râs sau a plâns sau dacă i-a plăcut sau nu. Îi spun cu un stoicism pe care-l falsific că decizia îi aparține. Cinci minute mai târziu, după ce am curățat rezervorul și am vărsat în wc păturica de jeg pe care o aspir de fiecare dată, văd că mi-a intrat o notificare pe laptop.
Era un comentariu lung pe care deși m-am concentrat să-l înțeleg nu am reușit să-l pricep până la capăt. Cu timpul, dorința de a devoala misterele lumii scade, în special la indivizii din clasa de jos. Citisem în ceva articol care s-a dovedit să fie propagandă proastă la naționalism. Problema se adâncea cu cât așezat în fața laptopului m-a bușit scrollatul. Vedeam postări despre poezie, despre poeți și toate-mi aminteau de atitudinea de căcat pe care am avut-o în ’90 când l-am cunoscut pe Sociu. Zilnic mă lovesc în ora pe care mi-o dedic conversațiilor de pe social media de susținătorii poeziei contemporane și zilnic simt un soi de scârbă nejustificată care cred că vine din teama că am pierdut trenul. De teama că nu știu de ce poeții noi, pe care acum îi înțeleg, dar care eminamente nu-mi plac la fel de tare cum îmi plăceau cei vechi, care s-au sclerozat și care nu mai semnifică mare lucru pentru contemporanii care acum fac atâtea pentru cultură, pentru lume… și îmi dau seama că nu cred în discursul ăsta pe care mi l-am făcut în cap. Că e difuz și că nu am motivele și timpul necasar să mi-l clarific.
Că simt că e marți și azi poezia va salva un copil, va pune pâine pe masa unui ins înfometat, își va plimba degetele aschilambice prin părul meu în scădere. Când cineva te plesnește întorci și celălalt obraz, asta ca să poți după să scrii un poem, ceva personal cu iz de proză dar care formatat corect
se cheamă că
e altceva.
E miercuri și azi poezia ne va vindeca pe toți, din sânul muzei va curge lapte acru, vom bea cu sare și ne vom lăuda că ambrozia zeilor e ayran contrafăcut. Și când ne va lua controlul pe 85 că n-avem bilet îi vom recita un poem și din intonație doamna sau domnul
își va da seama
cum e formatat
textul.
E joi și azi poezia e în stradă, nu știe după ce umblă, poate se plimbă și ea liniștită, nu ca alții care imediat s-au trezit cu interese mari la mijloc. Și când va aștepta la semafor va da din metafore, va scăpa mai în glumă, mai în serios câte o rimă și liceenii își vor ridica ochii din telefoane și vor privi la scheletul ei, la tăietura versurilor și vor înțelege că și poezia
suferă.
E vineri și azi poezia se pregătește să intre în weekend, își dă coperțile jos, se dezbracă de grupajele citite la open-mic, sub ea au rămas doar câteva cuvinte și o poftă infernală de cafeluță. Poezia le urează tuturor prietenilor un sfârșit de săptămână liniștit și își deschide laptopul pentru că azi muncește
de acasă.
Sâmbătă poezia intră în faza casnică. Cel mult părăsește incinta ca să se poată ocupa de cumpărături. Un prosecco, eventual un six-pack de bere, lubrifiant
wd40
pentru că iar scârțâie ușa de la baie
la fel ca relația ei
cu acel cineva.
Duminică, după o seară în care a uitat pentru prea puțină vreme cine e, în care nu s-a mai putut adresa poetic ci mai degrabă pasiv-agresiv undeva prin Control și total lipsită de el
și-a dat seama că vine ziua de luni
și nu e așa
că lunea e cea mai rea.
Și iar e luni, nu că ar mai fi fost vreodată la fel. Poezia și-o arde aiurea, plm. Că cică iar e greu, iar capitalismul, probleme cu scrisul, arta poetică, sărăcie, poeții mor de foame, domeniul cultural e la pământ, abia-abia își mai trage și ea sufletul la un cappuccino printre spread-sheeturi, discuții cu agentul literar, reclame
pe tik-tok.
Poezia și-o arde aiurea, plm. Dar pare că și eu mi-o ard la fel de aiurea. Stând pe net și consumând poze cu unghii, reclame la aparatul de bărbierit pe care mi l-am cumpărat impulsiv pentru că aveam impresia că am nevoie de unul nou, oameni pe care nu i-am mai văzut din liceu, rude de care nu mi-aș fi amintit niciodată, fulgurant fotografii în care apar, dar în care nu am fost etichetat, înșiruiri de acte de barbarism la care umanitatea e supusă, știri, uneori citate atribuite prost, propagandă politică, poze simpatice, elemente de bricolaj, hand-made, diy, cineva timid care postează o melodie, realizarea că toate astea se petrec pe un grup izolat, că inclusiv pe internet e nevoie să trâmbițăm altfel ca să nu fim auziți de oamenii care nu vor să ne asculte.
Promisiunea de după revoluție că o să fim cu toții interconectați, conex-go, zapp, orange, dc++, dischetele, plasticul pe care nici nu știm unde l-am pus și pe care o să îl găsim sub unghii după ce o să schimbăm pământul la ficus. Teama asta nefondată că deși mi-am trăit cei 47 de ani bine mersi nu mai pot rezona cu ritmul ăsta.
Vreau să mă mut la țară? Normal că nu. Nu sunt gata de un culture clash, mi-e foame, sunt victima propriei mele conștiințe. Și e într-adevăr marți și în două ore trebuie să intru în ședință. Iau mopul și încep să frec gresia de pe hol. Parchetul, baia, mă gândesc la modelul italienesc al lemnului, la domnul colonel de la care am cumpărat apartamentul, la credit, la anii în care m-am recuperat, la fiul meu care s-a mutat în chirie în alt sector, la cum toată viața oamenii s-au descurcat, cum altfel? La cum mă bucur că sunt în stare să fac curățenie, oasele nu mă dor, nu am probleme cu articulațiile, joc squash în fiecare sâmbătă cu Marius P., cum nu am pus slavă domnului burtă chiar dacă după divorț am trecut printr-o perioadă stresantă.
Mă gândesc cu bucurie și cu speranță că sunt oameni care au plecat în Germania sau alte țări sperând că va fi mai bine și, din cauza confortului pe care nu-l găsesc, sentimentul lor e de mai rău. Sper să le fie mai bine.
Mă gândesc la felul în care apa se evaporă în urma mea și la cum scriind asta tot ce fac e să îmi falsific experiența care s-a întâmplat, de fapt, cu două zile în urmă. La cum conștiința mi s-a concentrat până în punctul în care mi-a rămas gravat în memorie, cu bâlbâielile de rigoare, momentul în care m-am ridicat de la birou să iau mopul după ce am comentat: Titanicului i s-a întâmplat ceva indezirabil.
Mi-e dor de Covasna, de Târgoviște, de anii în care lucrurile păreau să cadă ca la tetris, sigur, simplu, monocrom. Mă bucur în schimb că pot iar să scriu. Că nu mă mai tem, asta odată ce observ că suntem atât de mulți cei care am renunțat la bloguri și am trecut la stilul de viață nomad și la traseismul între platforme.
Singurul lucru care mă oprește să termin textul ăsta e curierul care mi-a adus o bancnotă de 5 litai din Lituania. Singurul om care mă oprește să devin ceva mai bun sunt eu. Singurul care mă ajută să merg mai departe e corpul ăsta încă tânăr. Singurul sunt din păcate tot eu.
MB.
București, martie, 2023.
Imaginea reprezentativă: Tine Ivanič
