Am aflat prea târziu că Guzel Iahina a fost invitată la FILIT. Dacă aș fi știut din timp, recunosc că puțin mi-ar fi păsat de orice planuri prestabilite și aș fi sărit în primul tren spre Iași. În fine, deși am ratat-o, sper că o voi întâlni cândva pe femeia asta, care mi-a făcut mari surprize.
Prima surpriză a fost când am descoperit, pe internet, imagini cu Guzel Iahina. Nu știu de ce, dar mi-o imaginasem ca o zmeoaică sau ca o amazoană, ca pe o făptură larger than life, cum zic anglo-saxonii. În schimb, din poze m-a privit o fetiță fragilă, tunsă scurt și cu ochelari de școlăriță, cum purtam și eu prin clasa a opta, când am căpătat prima mea pereche de ochelari. Guzel Iahina are o minte și un suflet de excepție, condensate într-un trup ca al unuia dintre copiii din cărțile ei. Îmi vine să cred că s-a inspirat din oglindă când și-a descris personajele-copii.
A doua și mai mare surpriză a fost romanul Trenul spre Samarkand, despre transporturile de copii emaciați, pe timpul cumplitei foamete de la începuturile Uniunii Sovietice. Construit ca o călătorie inițiatică, romanul urmărește cinci sute de copii purtați de un tren al foamei (foame de hrană, de iubire, de mângâiere, de sens?) din stepele pustiite ale Kazanului către mirajul unei vieți mai bune în Turkestan. Adulții însoțitori sunt, ei înșiși, la limita supraviețuirii fizice și interioare, conform istoriei personale a fiecăruia: bărbatul-copil Deev, prototipul eroului legendar, desemnat conducătorul oficial al eșalonului, care are el însuși constantă nevoie de ghidare; neîmblânzita Belaia, prototipul femeii socialiste, a cărei tărie de caracter vine din credința că sentimentul matern autentic se manifestă doar la animale, nu la oameni („Mamele nu știu să iubească. […] Dar poate abundența de lapte sau de lacrimi să fie numită iubire? Și oaia, și cămila, și nesuferitul liliac – toți își hrănesc urmașii, îi învață și îi ocrotesc de prădători, deseori mult mai bine decât mamele oamenilor.“); uriașul și înțeleptul Bug, bătrânul felcer cu nostalgia vechii Rusii, un fel de Boris Elțîn anacronic; și îmbietoarea tătăroaică Fatima, întruchiparea maternității, care în fiecare seară adoarme întregul tren, adulți și copii deopotrivă, cu duioșia cântecului de leagăn adresat fiului ei, Iskander, mort în război.
Am devorat cartea (metafora culinară nu e întâmplătoare), deși mi-a adus un amestec de emoții greu de digerat (obsesia pentru zona culinară devine de netăgăduit). Am reușit să trec de pasajele cumplite datorită scriiturii care te învăluie și te amăgește că, pe pagina următoare, poate va fi mai puțin rău, poate va fi un pic de frumos. Cam ca și viața, nu-i așa?
Doar când am ajuns la pasajul despre un copil de un an care și-a mâncat degetele de foame am scăpat cartea din mână și am încercat să fug, ca un câine înnebunit de tunete. Numai că picioarele nu m-au mai ascultat și a trebuit să mă sprijin zdravăn de marginea biroului, să nu cad. Mi-a luat minute bune să-mi revin. Apoi am ridicat cartea de pe jos și, ca o drogată, am continuat să citesc.
Cred că e un soi de botez al focului cartea asta: dacă o birui, devii alt om.
