În ultima vreme, mă gândesc din ce în ce mai mult la Palatul Viselor al lui Ismail Kadare. În roman, Tabir Sarrail (Palatul Viselor) a fost deseori asociat unei alegorii despre totalitarism. Despre cum un sistem dictatorial ajunge să controleze nu doar acțiunile oamenilor, ci și mințile, visele și adâncimile subconștientului. Este o interpretare corectă, asupra căreia nu am de gând să insist. În schimb, vreau să propun o alta.
Tabir Sarrail, cu labirinturile sale întunecate care nu duc nicăieri, cu liniștea apăsătoare, întreruptă de șoapte tremurate, este o alegorie care funcționează atât întoarsă spre exterior, către un sistem politic, cât și spre interior. La fel de bine este o metaforă pentru creierul uman și pentru un mod de a trăi întors spre sine.
În romanul lui Kadare, Mark-Alem, protagonistul, ajunge să lucreze în Palat și trece printr-o metamorfoză. Inițial înfricoșat de adâncimile sale și de atmosfera opresivă, el ajunge din ce în ce mai dependent de Palat și de visele pe care le analizează. Pe măsură ce munca în Palat se substituie vieții sale exterioare, iar gândurile i se împletesc cu mostrele de subconștient ale miilor de oameni, se întâmplă ceva cu Mark-Alem. Lumea din afara Palatului, viața exterioară, începe să-și piardă consistența și să i se pară lipsită de culoare. Încet, încet, viața în subconștient începe să devină viața reală.
Or, în această cheie, Palatul Viselor poate reprezenta la fel de bine o formă de a te închide în propria lumea interioară, de a rătăci prin labirinturile viselor și visurilor, de a subordona realitatea exterioară unor criterii pur subiective și de a o modela până când ajunge să fie substituită de cea interioară. Tentația este irezistibilă – viața exterioară va păli întotdeauna în comparație cu libertatea lumii interioare unde nu există constrângeri, ci doar auto-constrângeri.
Cum rămâne cu cadavrele acoperite pe care Mark-Alem le vede purtate pe holurile Palatului și pe care refuză să le privească? Ele nu sunt decât o formă de disonanță cognitivă – un modus operandi al ființei umane atunci când realitatea perfectă construită în minte este nepoliticos tulburată de crâmpeie aparținând celei fizice. Refuzăm să vedem, să punem întrebări și ne retragem în locul cu soare pe care l-am creat.
Da, mă gândesc din ce în ce mai mult la acest roman. Nu știu dacă, în anii ’80, atunci când l-a scris, Kadare a avut o intuiție legată de viitor. Nu este exclus – până la urmă, Sabato a publicat în anii ’50 eseul „Oameni și angrenaje“, o critică a raționalismului excesiv și a „zeificării tehnicii“ în care avertiza asupra pericolului dezumanizării, idee pe care o reia în cartea sa Înainte de tăcere, apărută în 1998 – Înnebuniți de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde ființa originală, imitând imperiile mașinii și ale delirului tehnologic.
Ceea ce pentru Sabato era actual în anii ’50 și își păstrase actualitatea și alți cincizeci de ani mai târziu, pentru noi, după aproape alți treizeci de ani a intrat într-o formă acută și existențială prin apariția inteligenței artificiale.
Citit în această cheie, în romanul lui Kadare, Tabir Sarrail devine eul care colonizează realitatea. Dar ce se întâmplă când un sistem exterior colonizează eul?
Tabir Sarrail este un nume – un nume care, la fel de bine, ar putea fi Claude, Gemini, Grok sau ChatGPT. El este matca – terenul unde ajung toate gândurile omenirii, conștiente și subconștiente și pe care îl fertilizează. Este un imens agregator de date, iar datele suntem noi. Se hrănește cu ce ii oferim și, cel mai adesea, cu ce nu îi oferim.
Odată intrați în Tabir Sarrail, deși inițial înfricoșați de forța pe care o ghicim în spatele ușilor închise, tentația este mult prea mare – ne servește pe tavă eul care colonizează realitatea, lumea interioară gata fabricată deja. Astfel, sfârșește prin a ne seduce, a ne oferi o lume în care orice întrebare capătă răspuns, orice idee este validată, totul devine mai ușor și pare a fi proiectat pentru a ne servi, pentru a ne ajuta să economisim orice efort, chiar și acela de a trăi.
E omul potrivit la locul potrivit, întotdeauna, iar „omul“ își schimbă pielea digitală în funcție de nevoile și dorințele noastre – e asistent, psiholog, expert în medicină și fizică, artist, prieten, iubit.
Inteligența artificială face ceea ce niciun magician nu a reușit vreodată – restrânge lumea într-un singur tab. Între timp, lumea exterioară, pălește – și cum ar putea să n-o facă? Lumea exterioară nu e ordonată și, uneori, nu-ți oferă răspunsuri oricât de mult le cauți. E o lume care nu e politicoasă și căreia nu-i pasă de tine. Își etalează regulile și contradicţiile, iar dacă nu le accepți, baftă, n-ai ce face.
Așa că ajungem să rătăcim prin labirinturile inteligenței artificiale, evitând să privim cadavrele. Sau, mai bine, spus, cadavrul, pentru că e unul singur. Iar sub giulgiu nu e un corp, ci o multitudine de bucățele de viață extirpate fără ca noi să simțim. Entuziasmul descoperirii, sentimentul de euforie după ce ai scris un text bun sau ai pictat un tablou, plăcerea unei discuții în contradictoriu – inteligența artificială tinde să atenueze contradicția, să uniformizeze și să aplatizeze. Oferă totul, deodată. Și, mai nou, oferă imposibilul – resurecția. Sau, mai bine zis, iluzia resurecției – una dintre cele mai vechi și seducătoare iluzii ale omenirii.
Anul acesta va apărea un film – As Deep as the Grave, în regia lui Coerte Voorhees. Este povestea primei femei arheolog care dezgroapă urmele uneia dintre cele mai vechi civilizații din America de Nord. E vorba despre civilizația Anasazi, iar acțiunea se petrece în Navajo, în anii 1920. Titlul filmului, cât și povestea sa, nu ar putea fi mai potrivite. Aș fi chiar tentată să cred că reprezintă o meta-ironie.
Asta pentru că unul dintre rolurile importante, cel al Părintelui Fintan, este jucat de Val Kilmer – care a murit anul trecut, pe 1 aprilie.
Înainte să moară, însă, Val Kilmer se lupta deja, de zece ani, cu un cancer care îi afectase abilitatea de a vorbi, iar, în ultima perioadă, și pe aceea de a se mișca. Ca atare, deși în 2020, rolul Părintelui Fintan îi fusese repartizat, sănătatea nu i-a permis o singură zi de filmare. As Deep as the Grave este un film cu Val Kilmer în care, timp de 77 de minute, personajul său apare pe ecran, dar pentru care Val Kilmer nu a filmat o singură zi – întreagul rol este construit cu ajutorul unui sistem de inteligență artificială care a fost antrenat să emuleze jocul actorului.
Trailer-ul filmul a apărut deja, iar în el putem vedea mai multe versiuni ale lui Val Kilmer – de la versiuni spectrale până la versiuni care îl prezintă tânăr și în putere. În finalul trailer-ului, replica personajului Fintan este de o ironie devastatoare – Don’t fear the dead. And don’t fear me.
Suntem, așadar, într-un punct în care întreaga cinematografie ar putea fi redefinită – iar rezultatul depinde doar de reacția publicului. Dacă AI-Val Kilmer este suficient de convingător pentru a ne oferi iluzia resurecției, această practică va fi adoptată de cele mai multe studiouri. De ce n-ar face-o? Iluziile sunt profitabile, iar versiunile AI mai ieftine decât cele umane. Am putea vedea filme noi cu Charlie Chaplin, James Dean sau Marylin Monroe. Am putea merge la concerte susținute de Nirvana și Kurt Cobain. Nu cerul e limita – ci toleranța noastră.
Răspunzând criticilor și îngrijorărilor (mai mult criticilor), Voorhees susţine în diferite interviuri că a obținut acordul copiilor lui Val Kilmer pentru a-i folosi imaginea și vocea și a genera o versiune AI. Fiica actorului, susține că tatăl ei ar fi fost recunoscător pentru ocazia de a juca într-un astfel de film după moarte. Și, desigur, argumentul care se dorește a fi liniștitor – acela ca audiența nu va putea face diferența dintre jocul AI-ului și cel uman.
Sunt enorm de multe dilemele care apar de aici. În primul rând, cine deține fantoma digitală? Lăsăm urme ale vieții în fotografii, texte, picturi, mobilă mutată sau cuie bătute greșit în perete. Ce nu lăsăm în urmă este o hologramă. Însă, cu ajutorul tehnologiei, holograma poate fi creată acum. Sunt bucățelele de viață ascunse sub giulgiu pe care nu vrem să le privim atunci când suntem in Tabir Sarrail – și care, întocmai precum germenii, pot fi folosite pentru a ne re-crea, pentru a aduce în lume fantome digitale ale noastre.
Asistăm la o schimbare la nivel socio-cultural. Dacă până acum, și aici mă refer la ultimii douăzeci de ani, identitatea unei persoane era mediată digital, acum ea devine un bun de consum – unul care nu mai este perisabil. Practic, prezența nu mai este dependentă de existenţa unui corp, ea poate continua și poate crește mult după ce corpul nu mai există. Este aproape de inspirație biblică acest fenomen, doar că pajiștile și îngerii care cântă la harpă sunt doar secvențe binare.
Dacă în privința fotografiei, a textelor, a animalelor de companie sau a terenurilor, legea e clară, aici lucrurile devin mlăștinoase. Poate fi deținută de cineva o fantomă digitală? Și, dincolo de lege, este etic acest drept de proprietate?
Iar, dacă vorbim despre etică, Voorhees insistă asupra faptului că a folosit tehnologia AI într-un mod etic, cerând acordul familiei și remunerându-i. Întrebarea care se pune, însă, este etic față de audiență? Din moment ce audiența nu poate face diferența dintre jocul AI și cel uman, putem vorbi de etică?
La un moment dat, într-un interviu, Voorhees s-a legat de această convenție și a făcut o paralelă cu rolul lui Jim Morrison în The Doors, interpretat de Val Kilmer. Nu este nimic diferit în deshumarea digitală și reconstrucția cu AI a lui Val Kilmer față de a juca rolul lui Jim Morrison, având în vedere că Val Kilmer nu e Jim Morrison.
Da, filmul, la fel precum proza, este o convenție. Pentru câteva ore suntem de acord că ce se întâmplă în interiorul lui e real, iar asta ne emoționează. Ei bine, acum avem o convenție în convenție. Știm că personajul e jucat de un actor și ne imaginăm că el este real și că trăiește ceea ce vedem. Însă în As Deep as the Grave, personajul e jucat de holograma unui actor – așa că ne imaginăm că personajul e real și ne mai imaginăm că e jucat de un actor real. E deja un alt nivel de convenție la care trebuie să agreăm. Întrebarea e dacă o vom face.
Și răspunsul ar putea însemna retrasarea unor granițe. Sau, mai clar spus, dinamitarea oricăror granițe. În acest context, „odihnească-se în pace“ devine o formă aproape ironică – nu există nici odihnă și nici pace atunci când versiunea digitală nu doar că supraviețuiește omului, dar îl conține și, ulterior, îl extinde. Mai putem vorbi despre o moștenire culturală lăsată de cineva dacă acea moștenire e permanent într-un proces de extindere? Dacă nu exista niciodată punct, ci doar nenumărate virgule, își mai are sens termenul de moștenire care presupune o totalitate finită?
Mark-Alem evită să privească trupul acoperit – și evitarea nu vine din frica față de Palat, ci din teama că, odată ridicat cearșaful, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, iar iluzia lumii colorate și bogate în semnificație se va spulbera. Însă cadavrul pe care Mark-Alem refuză să îl privească și AI-Val Kilmer sunt unul și același.
Spuneam mai sus că lumea exterioară e dezordonată, indiferentă și nepoliticoasă. Iar cea mai mare impolitețe pe care ne-o servește realitatea în forma ei pură și pe care nu o putem contesta, este moartea. În acest context, resurecția digitală e doar capătului logic al drumului de colonizare a realității – refuzul ultimei impoliteți. Învierea digitală e ultima cărămidă cu care zidim ușa înainte să ne baricadăm în lumea veșnică și însorită a viselor.
Imagine reprezentativă: René Magritte, La reproduction interdite, 1937
