Tăcerea sau viața de apoi a cuvintelor

Start

Oamenii sunt obișnuiți să înțeleagă comunicarea ca fiind o exprimare prin cuvinte, iar tăcerea ca fiind antipodul acesteia. Deși tăcerea poate avea această funcție, de a marca încheierea și absența comunicării, ea poate delimita și viața de după vorbire a cuvântului, prin spațiul-timp de reflecție ulterior. Etimologia cuvântului „tăcere“ este în verbul latin „tacere“ care înseamnă „a fi liniștit“ și marchează absența zgomotului. În tăcere însă, deși zgomotul exterior poate să înceteze, iese la iveală tumultul gândurilor și uneori al emoțiilor. A fi în liniște și pace interioară presupune calitatea contemplativă interioară netulburată de frici, anxietate și aglutinarea de cogitații care perturbă. Așadar, sensul de pace se regăsește la intersecția dintre mediul exterior care nu smulge prin stridență și mediul interior care nu zdruncină prin emoții copleșitoare sau prin asaltul de ghemuri încurcate de gânduri. De cele mai multe ori însă, tăcerea pare să se afle în afara unui raport logic conștient și este doar un spațiu de ambiguitate care are nevoie de lumină pentru a restabili limpezimea.

Una dintre valențele nevorbitului este misterul seducător care lasă spațiu fantasmării. Niciodată nu este ceva mai atrăgător ca atunci când este nou și necunoscut, învăluit și nedescoperit. Ea poate stimula curiozitatea și interesul tocmai prin absența cunoscutului.

Se spune „tăcerea e de aur“, o expresie care cuprinde o multitudine de înțelesuri care conturează atitudinea interioară și exterioară ce marchează spațiul dintre zgomote. În seria de lucrări Semnal vs. Zgomot, artistul român Lucian Hrisav deconstruiește surse ale zgomotului pentru a semnala importanța construirii tăcerii ca prilej de comunicare cu sine. Din seria lui de lucrări, instalația 20 dBA1 reprezintă o boxă desfăcută și este construcția plastică a unei metafore ce simbolizează demantelarea surselor care zdruncină vibrația armoniei lumii interioare. Numele instalației redă cea mai joasă frecvență pe care omul o poate auzi, frecvența șoaptelor, a respirației, a sunetului ploii fine, care are un efect liniștitor. Aceasta este totodată și frecvența sunetului pe care îl face culoarea picurată de artist pe pânză prin intermediul sprayului, dacă distanța dintre pânză și sursa culorii este optimă. Lucian Hrisav a pictat această serie de lucrări picurând culoare precum picăturile de ploaie fină, reușind să conțină în tot procesul de creație atât tăcerea și zgomotul, cât și esența și vidul. Plenitudinea nu poate fi atinsă decât în absența sunetului, într-un proces de căutare și înțelegere a surselor care dislocă ființa prin zgomotul care erupe din disperare, întrerupând brutal dialectica cu propria viață interioară, și prin urmare putința de a formula adevărul propriu.

În lucrarea Present scanner 2, Lucian Hrisav evocă înțelegerea faptului că zgomotul, auditiv sau vizual, în mod paradoxal înstrăinează de sine și de lume, deși atrage atenția într-o manieră brutală. Zgomotul este dansul monstruos al dramei timpurilor noastre, care poate vandaliza identitatea, văduvind-o de coerența și consistența pe care o poate contura tăcerea. Lucian Hrisav redă plastic maniera în care zgomotul dens și absența tăcerii fac loc vidului prin suprasaturare.

Lucian Hrisav, Present Scanner, 2022

Tăcerea poate fi respect și solemnitate, continuitate, intimitate, război, gol, putere, încheiere și spațiu de așezare interioară. Tăcerea mormântală descrie apăsarea funestă în urma unei pierderi, atunci când niciun cuvânt nu poate cuprinde magnitudinea durerii. Aceasta exprimă golul imens pe care moartea îl poate lăsa în viețile celor care continuă să existe și smerenia în fața efemerității vieții, a punctului de după frază. Tăcerea poate să contureze iluzia că îngheață timpul, că rupe legăturile și că refuză să mai creeze altele noi. Precum în axioma mulțimii vide, tăcerea începe de la 0 și sfârșește la 0. Metaforic, această axiomă a lipsei de cuvinte este redată în romanul O viață măruntă a lui Hanya Yanagihara. Tăcerea capătă forma unui avion de hârtie care plutește în afara timpului, departe de lume, și care exprimă dificultatea de a asimila întreaga problematică a condiției umane, punând la îndoială rostul existenței. Jude, personajul principal al romanului, duce o lungă luptă pentru a stinge adevărurile proprii care l-au schilodit intern prin intermediul „nevorbitului“. El încearcă să amuțească și să amorțească durerea, iar viața lui este o strădanie continuă pentru a învăța să pună în cuvinte durerea. Pentru Jude, tăcerea devine o dihanie care îl devorează pe neauzite și îl face să-și piardă greutatea până la moarte. Ruperea lui de lume este un refuz al vieții muritoare, trasând astfel linia de demarcație dintre o viață trăită și o viață „murită“. Cu un trecut sever traumatic, Jude semnează inconștient un contract al complicității prin tăcere care îl costă viața. Ca instrument al puterii, tăcerea poate proteja, poate ascunde, poate acuza. Complicitatea tăcerii apare în situațiile de abuz, iar codul tăcerii apare în situațiile de respect și protecție a intimității unei persoane. Cele două pot fi deseori confundate și de multe ori este invocată calitatea protectivă a tăcerii pentru a ascunde un abuz prin intermediul secretului. Ordinul de restricție a vorbirii despre un atac care amenință sau distruge siguranța cuiva are de-a face cu intimidarea, cu ura, cu distructivitatea, ci nu cu integritatea. A rupe tăcerea în astfel de situații este primul pas către vindecare și protejare, către ieșirea din izolarea pe care o dă suferința în tăcere. Sculptorul Mircea Roman vorbește despre reducerea la nimic a ființei umane prin intermediul lucrării Autoportret la 30 de ani3, reprezentând un om fără mâini și care în loc de față are un gol. Construită din bucăți de parchet rămase din demolările patrimoniului de artă decorativă din timpul comunismului, lucrarea lui Mircea Roman exprimă golul lăsat de realitatea socială și culturală românească de maximă opresiune și cenzură din perioada comunistă care a redus la tăcere orice expresie a identității.

Există însă și situații în care reprimarea exprimării unor conținuturi prin tăcere poate avea de-a face cu abținerea de la un atac. Nu tot ceea ce rupe tăcerea este benefic pentru ceilalți, iar filtrul propriilor cuvinte dă măsura respectului față de ceilalți și de sine. A nu vorbi despre intimitatea celorlalți și a păstra secretul pentru a nu ataca și leza prin intermediul cuvintelor un spațiu care este privat, vorbește despre putința de a gestiona propria ură sau despre exprimarea iubirii prin protecția pe care o dă „nevorbitul“. Venită din ură, tăcerea din retenție derulează pe fundal refuzul de a da afară și de a merge mai departe prin metabolizarea disprețului, împiedicând astfel depășirea unor experiențe care paralizează relațiile și pe cei implicați și are în subtext dorința de a distruge. Aceasta însă poate fi uneori și o unealtă a evitării pentru că în întuneric pândește nehotărârea, îndoiala și nesiguranța. Sustragerea de la răspundere, lipsa de confruntare cu niște subiecte dificile este de multe ori pusă în scenă prin metafora invizibilității și a vocii fără ecou, folosind tăcerea.

Printre fațetele benefice ale tăcerii este crearea unui spațiu-timp celuilalt pentru a exista și de a-și afirma propria identitate narativă, exprimând astfel o libertate de a fi unul în prezența celuilalt, o stare de intimitate cu sine în compania unei alte persoane. Intimitatea are nevoie și de distanță, nu doar de o apropiere continuă. Această semnificație este redată fidel în Simfonia a 9-a a lui Beethoven, compusă când era deja surd. Compozitorul pune accentul pe intervalul dintre sunete care contribuie în aceeași măsură ca și sunetele la creația unei armonii cu toate sensurile, cuprinzând astfel natura tăcerii de a crea contururi. Prin pauzele dintre sunete compozitorul stimulează afectele care sunt mobilizate într-o coerență generos cuprinzătoare,  consistența ei conducându-l pe cel care audiază prin toată suita complexă a acestora. Beethoven invită la reflecție prin intermediul pauzelor care pun în evidență sunetul. Compozitorul mexican Ernesto Cortázar a creat o compoziție pe care o numește Tăcerea lui Beethoven, în care dă expresie prin intermediul muzicii tristeții pierderii auzului și propriei zădărnicii pe care Beethoven a trăit-o în ultima parte a vieții înfruntând golul lăsat de tăcerea deplină din surzenie.

Așa cum tăcerea vorbește, există și cuvinte care tac. Există vorbele goale de sens care-l inundă pe celălalt și acaparează tot spațiul prin ceea ce nu transmit. Bavardajul atacă și mărșăluiește prin vid, prin absență, în timp ce umple tot spațiul, creând efectul paradoxal de amuțire a celuilalt, de a-l condamna la izolare încețoșând spațiul și diluând claritatea. Vorbirea, doar atunci când e ceva cu adevărat de spus, adică încărcat de sens, lasă spațiu și tăcerii ca semn al conținerii și al existenței și al non-existenței. În poezia „A word is dead“ („Un cuvânt e mort“),  Emily Dickinson redă viața de după rostire a cuvintelor care formează sensuri în tăcerea contemplativă. Ea cuprinde astfel semnificația pe care o capătă viața în prezența morții, așa cum prezența capătă greutate și contur în absență. Ascultând dindărătul tăcerii, aceasta este totodată frumusețe și atrocitate, mângâiere și nemângâiere, orizont și lipsă de perspectivă, moliciune și duritate, mărturie a unei vieți interioare bogate sau a vidului. Aceasta lasă loc pentru contemplare interioară, pentru gândirea emoțională a existenței care dă astfel viață acțiunii, căci fără viață internă, cea externă nu are consistență:

„Un cuvânt moare,
Când e spus
Spun unii.
Eu spun că
Abia începe să trăiască
În acea zi.“

Viața de apoi a cuvintelor rezidă în tăcere.


1 Instalația va fi expusă în toamna anului 2024 într-un vernisaj al Galeriei Strata în colaborare cu H’art Gallery, București.
2 Lucrarea Present scanner a lui Lucian Hrisav, spray pe pânză de in, 190×190, a fost expusă în cadrul vernisajului „Semnal vs. Zgomot“ la The H Gallery în colaborare cu H’art Gallery în 2022 și face parte din „Expoziția Dan Popescu“ organizată de H’art Gallery la Palatul Marthei Bibescu Lahovary din 2023.
3 Mircea Roman, Autoportret la 30 de ani, 1988.

Imagine reprezentativă: Mircea Roman, Autoportret la 30 de ani, 1988.

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×