„Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul…“ (Ion Barbu)
T. S. Eliot
Pomul de Crăciun
Sunt câteva puncte de vedere în legătură cu Crăciunul
Pe unele le trecem sub tăcere; unul
Este de ordin strict social, un altul
Ar fi indiferenţa, terţul
Priveşte exclusiv comerţul:
Punctul de vedere gălăgios
(Locantele-s deschise până la miezul nopţii),
Al patrulea e cel copilăros
Care nu e punctul de vedere
Al copilului, cel pentru care lumânarea
E-un astru-n timp ce îngeraşul aurit
Cu aripile-ntinse în vârf, nu-i o podoabă
Fiind un înger de aievea-n strai albastru.
Cel mic se minunează înaintea
Bradului verde – să-l lăsam în starea
Aceasta de uimire
La Petrecerea considerată nu un simplu
Pretext, ci un eveniment,
Astfel încât uimirea, încântarea
În faţa celui dintâi brad pe care ţi-l aduci aminte,
Astfel încât surprizele, plăcerea
De a primi cadouri (fiecare
Cu-aroma lui aparte, care emoţionează),
Aşteptând fripturile de gâscă
Sau de curcan, şi previzibila sfială
La apariţia lor pe masă,
Pentru ca veneraţia şi bucuria pură
Să nu fie uitate mai târziu,
În rutina zilnică, în oboseală
Şi-n plictiseală-n conştiinţa morţii,
Gustul eşecului sau pioşenia
Novicelui, ce poate fi pătată, prefăcută
De-o vanitate neplăcută
În ochii Domnului, iar pentru
Copii necuviincioasă
(Şi, recunoscător, mi-aduc aminte-acum, de Sfânta
Lucia, de colindu-i şi diadema ei de foc):
Astfel încât, ’nainte de sfârşit, Crăciunul,
Al 80-lea la număr
(Prin „al 80-lea“ înţelegându-l pe oricare
Ar fi ultimul între Crăciunuri)
Aducerile-aminte adunate din emoţia fiecăror ani
Se pot strânge-ntr-o uriaşă bucurie,
Ce poate deveni şi-o mare
Aprehensiune ce ne paşte
Într-un asemenea prilej
Când teama intră-n fiecare suflet:
Căci începutul se cuvine să ne-amintească de sfârşit
Şi începutul cel dintâi dintru al doilea se naşte.
Clement Clarke Moore
O vizită a Sfântului Niculae
Ajunul sfintei zile-a Crăciunului – nu-i nimeni,
Nici şoarece, să mişte, necum alţi ipochimeni;
Atârnă-n preajma vetrei ciorapi, căci în odaie,
Din clipă-n clipă, poate pica Sân’ Niculae;
Ăi mici, sub plăpumi calde-ntre mobilele brune,
Visau la prăjitura închisă-n şpais, cu prune;
Iar mama, cu scufie, şi eu, ce mă găteam
Cu fes, – de hibernare ne, tocmai, pregăteam;
Când, dinspre câmp, un clinchet, când aţipeam pe-o tâmplă,
Mă face să dau fuga, să văd ce se întâmplă,
La geam: am tras oblonul degrab’ şi – ce să vezi? –
Pe rufăria albă a proaspetei zăpezi,
Era, sub raza lunii, lumină ca-n amiaz,
Când înspre ochii-mi lacomi, de parc-o văd şi az’,
Zbura o mică sanie cu,-n frâu, opt reni, – pe care-i
Mâna o mogâldeaţă (uite, atât de mare!),
Un bătrânel, dar zdravăn şi iute,-ncât doar unul
Putea să fie: Sfântul ce,-odată cu Crăciunul,
Arată-se… Ca şoimii de iuţi, goneau, şi-n spume,
Când, de pe capră, Moşu-i striga, pe toţi, pe nume:
Dii, Coadă-de-cometă, hai, Cupidon, sio, Vulpe,
Foc, Tunet, şi tu, Fulger, şi tu, cel ce-ntre pulpe,
Nu te laşi strâns şi Mândreş te cheamă; Pas-de-danţ,
Mai sus; Grozavu tatii, te ’nalţă peste şanţ!
Ca frunzele ce zboară-n furtună, iar când dau
De-o stavilă în cale, spre cer în sus o iau,
Dând ei de zidul casei, ajung pe-acoperiş
Iar ţiglele, sub pasul, când oblu, când pieziş,
Se-aud sunând ca vara, atunci când bate piatra.
Curând, o vâlvătaie iluminează vatra,
Căci Niculae-al nostru o luase-n jos pe coş;
Şi iată-l în odaie, în blănuri lungi, pe moş,
Pătate cu funingini şi straturi de cenuşă,
De vreme ce venise pe horn, iar nu pe uşă.
Avea un sac în spate cu jucării, săracul
De el, – mai greu de-o tonă părând să-i fie sacul,
Când l-a dat jos din cârcă. Numai că, deschizându-l,
Şi gura, ca şi ochii,-i surâseră, la gândul
Că are să ne facă atâta bucurie
Cu câte o bomboană, cu câte-o jucărie.
Gropiţe-avea-n obrajii trandafirii; un nas
Ca o cireaşă; gura, un arc de cerc (vă las
Să-l desenaţi voi singuri!), cu capetele-n sus;
O barbă, ca zăpada; şi,-n gură (nu v-am spus),
Un capăt de ţigară, ce frunţii sale,-n timp,
Ce mai trăgea dintr-însă,-i făcea un soi de nimb;
Avea ditamai guşa, dar nu ca inşii hâzi,
Şi-o burtă ca piftia ce tremură când râzi.
Era voios ca elfii obezi… Şi-am râs de gnomul
Acesta, cam cu teamă, – dar am văzut că omul
Era blajin. Ciorapii-i umplù, apoi, – iar nasul
Sucindu-l ca pe-o cheie şi nefolosind pasul,
Ieşi pe hornul casei şi, buf! de-a dreptu-n sanie
Ce dispăru ca,-n cupă, o bulă de şampanie, –
Nu mai ’nainte, însă, de-a ne ura, sub lună
Şi-n ger: „Crăciun ferice la toţi şi noapte bună!“
Francis Jammes
*
* *
Cică, la miezul nopţii Crăciunului, în staul,
stau boul cu asinul de vorbă,-n umbra sfântă.
Eu cred. De ce n-aş crede-o? Atunci, pe cer, de aur
vezi stelele ca nişte monstranţe,-n noapea sfântă.
E taina celor două făpturi şi-un an de zile
o ţin. Nu s-ar prea spune. Eu, însă, ştiu că ei
ascund şi alte-arcane sub frunţile umile,
o ştiu pentru că ochii lor se-nţeleg cu-ai mei.
Ei le sunt buni prieteni păşunilor cu floare
de iniţă albastră cum e în cer, cu floare
de mărgărite care,-mbrăcate-n alb, au doar
duminică şi nicio zi, alta,-n calendar.
Ei le mai sunt prieteni şi greierilor cari
liturghisesc spre seară şi-au capetele mari,
în timp ce campanula e-un fel de campanilă,
iar lujerul lucernei aduce a feştilă
Nici boul, nici asinul nu suflă nicio vorbă
despre acestea, fi’ndcă sunt simpli,-ntr-adevăr;
şi tot ei ştiu că,-n viaţă, nu orice adevăr
e bun să-l spui oriunde, oricăruia… Nici vorbă.
Eu, însă,-n toiul verii, când, frimituri de aur,
albine zburdă-n jurul asinului, abia-mi
ţin plânsul şi nădăjdui, jambiere de aba
să i se pună, totuşi, de cum e scos din staul.
Şi aş mai vrea ca boul care, şi el, vorbeşte
cu Domnul, între coarne să aibe-un strat de iarbă,
să-l apere de crăpet, când ziua stă să fiarbă
şi muştele-l înţeapă, iar soarele-l orbeşte.
Rainer Maria Rilke
Nașterea Domnului
Fără smerenie-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei şi ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-aşează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză
a scutecului tău, – cum smirna strânsă
cu greu, tămâia fumegând la curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, – pe lângă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.
Rainer Maria Rilke
Ofranda
[Poem francez: Qu’est-ce que les Rois Mages…]
Ce-or fi adus – aveţi idee? –
cei trei Crai, când a fost să vie…
O pasăre în colivie;
nebănuit de greaua cheie
a depărtatei ţări a lor;
balsam, al treilea, – făcut
de maică-sa, dintr-o lavandă
ce creşte-acolo,-n loc tăcut.
E-un mai-nimic? Ălor de vor
spune aşa, – le spun şi eu
că, din puţina lor ofrandă,
pruncul ajunse Dumnezeu.
Max Jacob
Crăciunul
Vin de departe, osteniţi, o jună
cu sarcina cam într-a noua lună,
călare pe un blând asin, cu cruce
pe greabănul lui sur, pe care-l duce,
de hăţuri, un bărbat cu barbă.
Ea e o tânără din lumea bună,
în vreme ce bărbatul ei cu barbă
e lucrător cu braţele, – el îi
simplu dulgher, nu fără, însă, căpătâi.
Calea deschisă li-i de îngeri, ce întreabă,
din om în om, de un sălaş. Li se răspunde
cu Domnilor, vedeţi-vă de treabă!
Iar ei constată că de unde
nu e, nici Dumnezeu nu cere.
– Dacă e scris ca naşterea să aibă
loc într-un grajd ca ăsta, cu plăcere;
le-aştern un braţ de paie şi-amândoi
au un’ să doarmă, printre miei şi boi.
Trimit şi după moaşă?
– Ce te bagi?
O să-l moşească Sfântul Duh, printr-o minune!
Fă rost de trei odăi, că Regii-Magi
fi-vor curând aici, şi pune
să li se dea, pentru păstori, la butii cep;
şi-aduceţi vâsc, până nu-ncep
durerile, şi cimişir, – că e de bun
augur! Aceasta-i seara de Crăciun.
Traducere de Șerban Foarță
Imagine reprezentativă: Georges de la Tour, Sfantul Iosif, tamplarul, 1642, Luvru
