Ţara nimănui

Din volumul „Krähensommer” („Vara ciorilor”), 2011 Traducere: Cosmin Dragoste

Start

Din când în când, îl zăreşti pe bătrân târşindu-şi picioarele către şopru, unde şi-a ascuns sticla pentru pileala de după-amiază. Adulmecă asemenea unui câine prin paie. În zilele proaste, se mai întâmplă ca bătrâna lui să-i boteze bunătatea de şnaps din sticlă cu apă de la fântână. O mârlănie. Când nu-şi găseşte sticla, face totul bucăţi în şopru, iar înjurăturile curg şuvoi.
Mai întâi, e rândul babei lui. Apoi, al nurorii celei tinere. Apoi, al lumii. La urmă, al comuniştilor.
– Marş, şuieră bătrânul.
Între timp, câinele cel curios mai primeşte şi câte-un şut.
Bătrânul este paznic de noapte la stat. Un fel de câine-n lanţ. Ce să facă el treaz în zilele-i lungi?Pentru că, în mintea lui, e război şi bătrânul îşi duce zilele şi nopţile cu o furie clocotindu-i în vintre. Rahaţii de comunişti i-au furat ogorul. Deja de juma’ de viaţă el e un nimic. Pentru un amărât de sac de cereale primit la sfârşitul lunii şi pentru ceva mărunţiş de ţigări? Nu, ca paznic de noapte mai bine stă de veghe la grajdurile de vaci.  Pentru că nu vrea să se facă mulgător. Asta-i treabă de muiere. Şi tocmai potrivită pentru valahi. Numai vaci lângă vaci, o coadă mizerabilă de vacă lângă alta. Cai nu mai există pe lumea asta.
Nimic. Nu mai ridică nici un deget.
Trebuie să-şi primească bucăţica lui din viţeii tăiaţi forţat. Nu-i de glumă. Altfel iese cu scandal în bordei. Bătrânul râde şi tuşeşte, chiar dacă nu-i nimic de râs şi nici de tuşit. Ca paznic de noapte la comunişti, îi ai pe toţi la mână, pe veterinar, chiar şi pe directorul oltean de la fermă. Pe adunătura pestriţă de mulgători din barăci, oricum o ai la mână.
Hai să ne oprim asupra lui Tussinger, veterinarul. Cine-i tânărul ăsta?
Un prostănac. La oraş l-au băgat cu nasul în fiertura aia de lapte numită zootehnie. Tussi ăsta, pe numele mic Matz, e un compatriot de la câmpie. Se zice că taică-su, ori unchi-su e un brigadier roşu cu medalia pentru vitejie, din Tomnatic, acolo unde toate paradaisele şi castraveţii, tone întregi, se fac pentru ruşi. Dacă tot poartă ochelari pe nas, de ce nu s-a făcut doctor de păsări? În orice caz, nu prea-l ascultă nimeni pe-aici. Primăvara face vaccinurile obligatorii, prescrise de stat pentru vaci şi boi. Şi? Trebuie să facă actele, atunci când vreun viţel trebuie declarat mort. După ce Erzsi, micuţa unguroaică din Wegwar îşi luase tălpăşiţa – şi, odată cu ea, jumătatea mai frumoasă a lumii – tânărul nedormit crede că-şi poate permite să facă glume cu toată lumea.
Directorul fermei, cu nasul lui roşu, este şi rămâne un colonist.
Oricine îşi poate aduce aminte cum şi-a făcut apariţia în sat cu galoşii săi şi cu pantalonii de doc cârpiţi. Aşa ceva nu uită nimeni. Un străin, o slugă. Nimeni n-avea habar că nenorocitul avea în buzunarul de la pantaloni un carneţel roşu de partid. Cum dracu’ să fi ştiut aşa ceva? Acum nici nu prea mai poţi râde de el. Asta-i destul de supărător. Teamă? Nu, de ăla nu-i e teamă. Cu toate că ăla e mai mare decât un bou matur.
Trebuie să te fereşti, totuşi, de secretarul de partid Brumaru cu dintele lui de aur. Bătrânul cunoaşte acest tip. Aşa pe fata un comunist manierat, dar prin vinele lui curge sângele colectorilor de taxe şi al talharilor. Ambele grupe de sânge pot fi cu greu uitate. Un nenorocit, spun toţi.
Mulgătorii sunt ruşi, cu asta, basta. Bătrânul are nas pentru aşa ceva.
Nu degeaba a fost patru ani şi şapte luni la Ivan, în lagărele ruseşti. De fapt, au coborât de undeva din munţi, din Moldova, ca o turmă de oi. Dar tot ruşi sunt. Nimeni nu-l poate lămuri. Se vede după muierile lor tot timpul cu burta la gură şi cu picioarele umflate. Şi după pruncii cu gâturi subţiri, care fac toată ziua iureş, ca puietul de iepuri. Ei, da, Ivan e dur, ruşii nu se plâng niciodată. Ce-i al lor, e a-l lor. Au micile lor cartoane albastre, din care mănâncă, iar copiii sorb gratis lapte cald de vacă. Da, şi-au găsit rostul aici, în barăci, printre boarfe şi piei de oaie, pe saltele pline de păduchi. Ruşi. Nu-l poate învăţa nimeni pe el.
Când trebuie tăiat vreun viţeluş, le împrumută cu drag cuţitul şvăbesc ascuţit, de acasă. Intenţionat. Niet, nu pune mâna.
Noaptea şade singur pe un balot de paie mucegăite şi roade seminţe de dovleac. Vorbeşte aiurea-n gând şi gândeşte cu voce tare şi răguşită. Aşa după cum gândurile se simt ca acasă în singurătate, la fel i s-au obişnuit ochii cu noaptea. Are şi nu are încotro. Privirea-i scormoneşte prin întuneric, în stânga, până hăt pe Dealul Cetăţii, de unde adie de-o veşnicie răcoarea nopţii. Acolo a fost cândva ogorul său. Acolo unde trebuie să se facă cerealele statului, cresc doar buruieni şi pietre. Şi ură. Ţara nimănui. Scuipă de trei ori şi mai şi tuşeşte de câteva ori. Buruiana o să cotropească tot satul şi o să ne facă sufletele bucăţi. Noapte de noapte îşi sădeşte toată ura în acest pământ necredincios. Numai luna rătăcitoare-i martoră. Bătrâna neguţătoare ambulantă păstrează tăcerea.
Când sticla de jumătate se goleşte, bătrânul râgâie şi se culcă pe-o ureche. Ca fumul se duce mânia acolo, jos. Gândacii de bălegar se strâng, vacile se leagănă. Întreaga brigadă e furajată şi mulsă. Şobolanii adulmecă luna. Pupilele lor roşii strălucesc.
Pentru paza din grajdul statului e suficient un câine care doarme. E de râs, îi mai trece prin cap. Aude în depărtări trenul de noapte. Trenul trebuie să fie deja prin vale, pe la Buziaş. Pe-acolo hodorogeşte ca o căruţă prost unsă. Sigur va ploua de dimineaţă, îi mai trece prin cap, apoi îşi fluieră cântecul horcăit.Zilele-s mai rele ca nopţile. Lumina îţi face găuri în ţeastă. Pleoapele îi palpită şi îl dor.
Bătrânul face scandal prin casă.
În grădină răsare mereu mica nenorocire.
Merele şi perele murmură ca nişte babe-n biserică. Au viermi de aramă în pântece.
În pivniţă, printre butoaiele mucegăite cu vin, paşii îi răsună ca printr-un trist cavou al familiei.
Grajdul de cai cu ferestrele bătute-n cuie nu mai e decât o glumă proastă. Asemenea căminului cultural după o lungă noapte cu petrecere de nuntă.
Nici în şopru nu-i mai place să meargă. Într-o dimineaţă, a văzut acolo o baborniţă fără obraji, ce rânjea la el din întuneric. Arătarea semăna perfect cu răposata bunică-sa din partea tatălui. Hârca îl mai şi ameninţă cu pumnul ei strâns, slab, de parcă el ar purta vina pentru toate.
Bătrânul nu vrea să mai vadă şi să mai audă nimic. La saluturi nu mai răspunde. Şi noaptea ar face la fel. La întrebări răspunde doar cu un gest de respingere, sau cu un mormăit. E ruşinos, dar ce tot vor oamenii de la el?
În ultimul timp, la masa de prânz, pofteşte la carne ca un lup tânăr.
Baba lui începe imediat să ţipe şi varsă supa. Ce mai aud şi copiii, nepoţii săi care nu bănuiesc nimic. Toată batjocura şi ironia. Cum îl face cu ou şi cu oţet pe bătrân, ca pe un nenorocit inutil. De ruşine-ţi vine să te bagi sub masă. În cele din urmă, îi pune-n faţă  o farfurie. Câţiva cartofi săraţi înoată prin sosul de roşii.
– Vă zic eu, moşu’ s-a ţăcănit, spune baba lui şi duce degetul la frunte.
Poate se referă la faptul că, din zori şi până-n seară, e pilit, cine ştie.
Fiul său lucrează la fabrică, la Reşiţa. Un copil născut târziu, fără niciun Dumnezeu. Slavă Domnului că nu-l vede decât sâmbătă seara, la masă. Uneori îl ia cu el la cârciumă în după-amiaza următoare. Acolo-şi întinde sub masă picioarele învelite în pantalonii cu carouri. Din buzunar, îi cad monede. Cască gura. Un străin printre aceşti oameni. Pe sub unghii are urme negre uleioase. Degetul mare, strivit, e negru ca noaptea. Fiul nu mai bea decât Skanderberg, chestia aia parfumată albaneză şi se făleşte cu brigada lui de tineret şi cu primele de la furnal. Între clasa muncitoare şi misiunea de partid, aruncă pe masă cărţile de joc. Pe reverul hainei îi străluceşte o distincţie de tinichea ieftină.
Măgar tâmpit, strigă continuu bătrânul în gând, astfel încât ochii încep să-i scânteieze dureros. Dar ce om pe lumea asta ascultă un paznic de noapte? E om sau câine? Paznicii de noapte n-ar trebui să aibă fii, se gândeşte bătrânul şi-şi soarbe mânios rachiul ieftin, care pute tot timpul a ploşniţe.
Printr-un nor de fum se uită pieziş la străinul cu părul de un blond pai.
Pe chip are mici şpanuri de fier ascuţite. Prostul habar nu are ce înseamnă fericirea pe lumea asta. Pietre la rinichi, şnaps în sânge, mantale militare grosolane pe sub piele, hoţi în grajd şi pe ogor, furtună şi o grămadă mare de bălegar în cap da, însă fericirea? Familia noastră n-a avut nicicând parte de aşa ceva.După ce au terminat de băut şi de vorbit, cei doi, cu gura amară şi duşmănoşi, merg greoi pe ulicioare, unul cu ţara lui de fier, celălalt, cu ţara nimănui. Părul blond zboară într-o rână înainte, râzând. Bătrânul-şi trage pălăria şi înjurăturile mai adânc pe frunte. Mersul pe trei cărări e la fel de ţărănesc la amândoi.
Dar când bătrânul se duce duminica singur la biserică, în mintea lui se plimbă un ţăran înstărit. Privirile îi zboară dispreţuitoare la stânga şi la dreapta, ca loviturile de bici prin gloata de golani.
Numai servitori şi slujnice.
Bătrânul se duce la liturghie cu pipa în gură, cu pălărie neagră, vânturând un baston cu mâner de alamă.
Nu, nimeni nu vede.
Numai servitori şi slujnice.

Imagine reprezentativă: Artchive

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×