Ideea vacanței pe o insulă se cristalizase în mintea Lorenzei în săptămâna în care eu eram la Paris – o formă foarte contemporană de terapie de cuplu. Conform înțelepciunii occidentale, nu există pe lume durere pe care să n-o poată rezolva o săptămână la tropice. După o conferință la nivel înalt despre schimbările climatice, să te sui în avion către Caraibe în plină iarnă nu era chiar cel mai coerent gest: estimând o mie de kilograme de dioxid de carbon de fiecare pentru doar un segment de drum, ca să depășim tristețea cuibărită în căsnicia noastră, am fi emis în atmosferă un total de circa patru tone de CO2. Merita. Cât despre conștiința mea ecologică, urma s-o ignor doar o clipă.
Se zice că Guadelupa are forma unui fluture. Dacă e adevărat, atunci hotelul nostru se afla pe aripa dreaptă, în centrul unei mici anse. La sosire, ne-au oferit două microprosoape rulate și îmbibate cu apă parfumată ca să ne ștergem pe față. În hol, bazine mari mișunau de homari care-și mișcau leneș antenele. Așezați pe divanele albe, încă amețiți după zbor, am ascultat nenumăratele opțiuni de relax la dispoziția noastră și respectivele modalități de plată. Cum plătisem suplimentul, aveam dreptul la o ocean room, sigur avea să ne placă, și așa a fost.
După ce-am golit valizele, am coborât pe plajă ca să profităm de lumina care începea să scadă. Lorenza avea o rochie de plajă nouă, cu model geometric fantezist, a lăsat-o pe un buștean care se potrivea atât de bine în peisaj, încât era imposibil să-l fi depus acolo curentul. Am intrat în apă, și o pisică de mare a lunecat la câțiva metri de picioarele noastre, ca un semn bun. Valurile erau blânde, abia se simțeau. Lorenza și-a încolăcit picioarele în jurul taliei mele, iar eu am început să înaintez cu pași mici prin apa joasă, trăgând-o după mine. Nu era chiar rău să redevenim un cuplu și-atâta tot, mi-a șoptit la ureche. Acasă, eram mereu întrerupți: întrerupți de lucru, de Eugenio, întrerupți de apelurile telefonice. M-a strâns cu toată forța pe care-o avea în cvadricepși, am simțit-o mai tânără și, pentru prima oară după multe săptămâni, am șovăit în neplăcerea, în resentimentul acela mocnit pe care-l coceam împotriva ei. Lorenza m-a mângâiat pe față cu o mână umedă, ca pentru a pune capăt monologului meu interior, oricare ar fi fost el. Ne-am sărutat, apoi ne-am desprins, dar chiar și așa am continuat să repetăm, pe rând, ce loc minunat e insula în formă de fluture și cât de mult ne-ar fi plăcut să nu mai plecăm de-aici.
Perfecțiunea aceea a durat până seara, când am început să mă țin după ea prin sala în care era pregătit bufetul, blestemând absurditatea de a avea trei meniuri diferite, dintre care unul de carne japoneză. Și chiar era nevoie de căpșune proaspete la tropice? de apă San Pellegrino la pet? E posibil să nu fie apă, nu zic, la kilometrul zero, dar nici la kilometrul șase mii? Brusc, Lorenza s-a întors către mine și, cu farfuria pe care parcă nu era hotărâtă dacă să mi-o arunce-n față sau s-o lase să cadă, mi-a spus: Tu ești împotriva risipei, înțeleg și respect asta. Dar eu sunt împotriva nefericirii. Așadar.
Așadar relax: cuvântul de ordine al hotelului. Relax relax relax relax.
Tratamentul pe bază de băi în apă călduță și piña colada la patru după-amiază a funcționat. Am reînceput să facem sex, ceea ce era adevăratul motiv pentru care bătusem atâta drum. După, Lorenza citea întinsă pe burtă în pat, încă fără chiloți, și părea liniștită. Eu eram liber s-o iau de la-nceput, sau să stau cuminte alături și să subliniez pasajele cele mai convingătoare din cartea pe care mi-o împrumutase Giulio, amânând dorința. Așa ar trebui să fie viața conjugală, mă gândeam, așa ar trebui să fie mereu: încărcată de senzualitate. Poate că Lorenza avea dreptate, așteptările mele cu privire la paternitate erau excesive, căzusem pradă unei idealizări. O infinitate de cupluri trăiau fără copii și nimic nu dădea de bănuit c-ar fi fost mai puțin realizate decât altele, ori mai puțin fericite. Persista totuși între noi, chiar și în acea ocean room, o senzație de epuizare, mai ales în discuții, ca și cum ar fi apărut deja o fisură chiar și în centrul plăcerii. Gaura noastră privată din stratul de ozon.
În Colaps, Diamond înfățișa un fel de paradox. Arăta cum civilizațiile, despre care noi eram siguri că progresează către bunăstare, evoluează uneori în sens contrar, fabricându-și inconștient condițiile propriului sfârșit. Exemplul cel mai edificator era Insula Paștelui: multă vreme s-a crezut că băștinașii fuseseră decimați de epidemiile aduse de europeni, mai ales de sifilis și de variolă, dar o teorie mai recentă sugerează că scăderea numărului lor ar fi fost legată de prezența statuilor uriașe pe care le lăsaseră moștenire, acele busturi rectangulare și enigmatice cu spatele la mare. Într-adevăr, ca să transporte monoliții, băștinașii trebuiau să-i rostogolească pe trunchiuri de copac, și astfel și-au despădurit insula. Lipsit de arbori, ecosistemul a luat-o razna, producând alunecări de teren, foamete și războaie civile. În ultima perioadă, locuitorii insulei recurseseră la canibalism. La canibalism, Lorenza, îți dai seama?
Ea m-a atins ușor pe coapsă cu un deget, fără să-și ridice ochii din carte și, forfecând prin aer cu piciorele apropiate, extraordinar de asemănător cu mișcările homarilor din hol, a spus: Altceva nu ți-ai adus de citit?
Pe la jumătatea săptămânii, ne-am înscris pentru o excursie în interiorul insulei. Nu prea aveam chef, dar era un mod de a ne simți mai puțin vinovați că aproape nu ne mișcasem de pe plaja hotelului.
Am pornit la nouă dimineața, cu un van, împreună cu un cuplu de olandezi. Am mers pe o potecă ușoară, cu urcușuri și coborâșuri, printr-o pădure tropicală, înconjurați de triluri de păsărele. La latitudinea aceea, totul arăta mai luxuriant, mai umed și mai excitant. După zilele de stat la soare, umbra mi-a produs o neașteptată ușurare.
M-au interesat nespus explicațiile ghidului despre un copac originar din Africa de Vest care înlocuia rapid vegetația autohtonă. Numele științific era Dichostrachis cinerea, dar în Africa îi spuneau „pom de Crăciun“. În aprilie, dădea flori frumoase, galbene și violet, care-i făceau uitat o vreme caracterul diabolic. Probabil că am exagerat cu întrebările, pentru că olandezii au început să dea semne de nerăbdare iar Lorenza a suspinat așa cum făcea uneori când mă comportam ca premiantul clasei.
Am început să discut cu Otto despre calitatea hotelului și despre cum călătoriile au devenit și mai enervante după atentatele de la Paris. Era inginer, lucra în industria automobilelor, dar se ocupa mai mult de marketing. Tema sustenabilității îl preocupa. Am băut câte-un Ti’ punch fiecare, apoi un al doilea și-un al treilea. Am vorbit, evident, și despre mâncarea creolă și despre cum, pe termen lung, devine repetitivă.
În penultima zi, am închiriat o mașină ca să vizităm o plajă pe care ne-o semnalaseră olandezii: viața în hotel era un șir neîntrerupt de indicat plaje. Când am ajuns la capătul potecii care traversa desișul, ne-am dat seama că era vorba despre o oază de nudiști. Ce facem? am întrebat. Lorenza a ridicat din umeri: tot suntem aici.
Ne-am dezbrăcat, am pus costumele în rucsaci și ne-am întins prosoapele pe jos, dar era ciudat să stăm așa la soare, așa c-am intrat în apă. Totul era destul de amuzant. În timp ce pluteam pe la vreo treizeci de metri de țărm, s-a apropiat de noi cuplul de olandezi. Dac-am fi știut că veneau și ei, cel mai probabil nu ne-am fi dus acolo. E grozav, nu-i așa? a spus Otto.
Lorenza a început să vorbească cu doamna, care se arsese, pielea-i era plină de pete roșii, bașca urmele în negativ ale costumului din două bucăți. Sub apă, picioarele ei păreau mai voluminoase din pricina refracției razelor.
Încercând să trec peste stânjeneală, i-am făcut lui Otto un compliment despre felul cum înota, îl văzusem pe porțiunea aceea scurtă când se îndreptau către noi. Mi-a vorbit despre o diplomă pe care, în Olanda, toți copiii trebuie să o obțină, pe trei nivele: la examen trebuia să înoți îmbrăcat și încălțat și să treci în apnee printr-un tunel.
Din pricina riscului ca Olanda să fie acoperită de ape odată cu ridicarea nivelului mării, presupun.
Continuam să stăm de vorbă, toți patru goi pușcă, iar eu nu reușeam să scap cu adevărat de conștiința faptului de a fi dezbrăcat. I-ai văzut pe-ăia de-acolo? m-a întrebat la un moment dat Otto, arătând înspre plajă. Am urmărit din ochi siluetele întunecate ale tinerilor înconjurați de vegetație, ghemuiți în penumbră. Se frecau ritmic între picioare, ca într-un exercițiu de meditație, dar de la distanță nu reușeam să-mi dau seama dacă aveau pe ei sau nu costumele de baie. Ce fac? am întrebat candid și Otto mi-a surâs ca și cum n-aș fi pus o întrebare, ci aș fi făcut o aluzie.
Mai încolo, am acceptat invitația lor la cină. Ca niște proști, ne-am îmbrăcat mai bine decât de obicei, ba eu mi-am pus chiar și niște pantofi închiși deși era vorba numai să coborâm la parter, ca de obicei, să mergem pe terasa restaurantului, să ne ducem pe rând la bufetul pe care deja îl știam pe de rost și să comandăm același vin roșu cilian cu dop de metal care nu făcea parte din ofertă.
Doar că am făcut toate astea la masa lui Otto și Maaike, prietenii noștri inopinați, care locuiau la Haga, nu, nu la Amsterdam, la Haga, de fapt, la vreo douăzeci de kilometri de oraș, în una dintre casele acelea tipice la care te gândești când vine vorba despre Olanda, exact, alea sunt, da… ei, sigur că am fost, și încă de mai multe ori, la Rijksmuseum, ah da? nu așa se pronunță? Sigur, și noi am fost uluiți de Vedere din Delft, cu lumina aceea care pare să nu cadă pe tablou, ci să iasă chiar din pânză…
Nu-i chema Otto și Maaike. Habar n-am cum îi chema, n-aveam nici un motiv să le rețin numele. Am prins mâna Lorenzei sub masă iar ea m-a mângâiat în palmă cu degetul mare, cu delicatețe, în semn de acord.
Când m-am trezit, câteva ore mai târziu, olandezii nu mai erau în cameră. Lorenza dormea întinsă pe diagonala patului martor al stranietății nopții. I-am acoperit picioarele cu o bucată de cearșaf și m-am dat jos din pat. Fereastra era larg deschisă, așa c-am ieșit pe terasă. De-a lungul orizontului, se întindea o fâșie roz extrem de subțire. Deasupra, cerul trecea de la bleu pal la albastru închis. M-am gândit că avea să vină o zi în care insula aceea nu va mai exista, nu va mai exista terasa, nu vom mai exista nici noi. Împreună, Lorenza și cu mine, noi doi împreună, nu vom fi lăsat nici o urmă, ca atolii scufundați.
Imagine reprezentativă: coperta ediției în limba italiană, Editura Einaudi
