Într-un weekend prelungit din noiembrie am mers cu fiica mea la festivalul Astra de la Sibiu. Crina, elevă în clasa a unsprezecea la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza“ din București, mai fusese la Sibiu cândva, într-o vacanță, și voia să revadă ceea ce a fascinat-o când era mai mică, fără să știe bine de ce: casele, străzile, bisericile… Festivalul îi apărea ca o atracție în plus, alături de Bruckenthal, piața de vechituri (Oborul Sibiului) și sesiunile de crochiuri în peniță prin siturile cele mai pitorești.
– Atenție, Crina, la festivalul ăsta se dau documentare, am avertizat-o, adică altfel decât filmele obișnuite cu actori și scenariu…
– Da, știu, tata, am mai văzut documentare, mi-a răspuns sec, spulberându-mi prejudecățile despre tinerii de azi, cum că ar consuma exclusiv ficțiune și popcorn.
Există un efort al realizatorilor și organizatorilor de festivaluri de a-i apropia pe copii și adolescenți de genul documentar. În interviul pe care mi l-a oferit de curând Alexandru Solomon pentru Matca, am amintit de succesul crescând, de șaptesprezece ani încoace, al festivalului One World, dedicat documentarelor cu problematică socială din lumea largă și orientat programatic spre implicarea publicului tânăr în dezbateri. Am constatat că Astra îi întâmpina pe cei mai tineri spectatori cu o sumedenie de atracții din programul AF Junior. În toate cele trei zile petrecute de noi în Sibiu, Piața Mare era ocupată de copii care roiau între corturile de proiecții panoramice, standurile cu meșteșugari și alte atracții incluse în program.
Crina, însă, încadrabilă la altă categorie de vârstă, se considera pregătită pentru filmele de pe afișul mare al festivalului. Așa că, în ultimele trei zile de Astra, a văzut patru filme, toate devenind apoi subiecte de discuții între noi. Din câte știu, niciun film-vedetă de pe marile ecrane nu i-a stârnit atâtea gânduri, nu a făcut-o să se exprime asupra unor teme sociale cu atâta discernământ (exprimând totuși viziunea tipică generației sale).
Unchiul din Bulgaria
Ca plasticiană debutantă, Crinei i-a plăcut Unchiul meu Liuben (r. Nikola Boșnakov, Bulgaria-Germania, 2022, premieră internațională), film dedicat memoriei lui Liuben Stoev, important artist plastic bulgar de către nepotul său, stabilit în Germania. Ce a găsit fiica mea interesant în acest film? A aflat că în Estul comunist nu doar că se putea face o artă sincronă cu tendințele internaționale, în răspărul direcției culturii oficiale (ceea ce artistul realiza sub paravanul unui convențional job de pictor de afișe), dar și că acea artă depășea ca intensitate a mesajului operele artiștilor din Vest. Și, apoi, că publicul occidental e destul de superficial în materie de receptare.
Figura lui Liuben Stoev a mai apărut apoi în discuțiile noastre, atunci când vorbeam despre condiția artistului în vechiul regim.
– Spre deosebire de acum, când faci greu rost de comenzi, pe piața liberă, atunci aveai confortul unor comenzi constante din partea statului, care îți garantau un venit bunicel… i-am spus Crinei de curând, vorbind despre noile și vechile generații de artiști plastici din România.
– Dar cu prețul supunerii față de propaganda oficială, mi-a ripostat Crina, subînțelegând că pentru ea acest compromis ar fi imposibil.
Forța lui Stoev vine, cu atât mai mult, din faptul că el și-a găsit, oficial, o specializare minoră, deloc glorioasă, de afișist; care îi permitea, însă, să se ocupe în privat de arta sa problematică și corozivă față de toate sistemele politice; la fel de actuală și azi.
România-Iran, fără întoarcere
Apoi, Crinei i-a mers la suflet Între revoluții (România, 2023), filmul lui Vlad Petri despre soarta crudă a prieteniei dintre o româncă și o iraniancă, studente mediciniste în Bucureștiul anilor ʼ70.
– Am învățat multe despre schimbările de regim din Iran, mi-a răspuns, atunci când am întrebat-o de ce i-a plăcut.
– Știam în mare ce a fost aici în România, despre Ceaușescu, Securitate și Revoluția din 1989, dar am văzut în paralel și ce se întâmpla dincolo, cum a venit dictatura religioasă, cum au fost persecutați cei de altă opinie, mai ales femeile…
Dincoace de ecran, eu aflasem de la Vlad Petri că, la un Q&A precedent, niște tineri din sală au pus problema relației homosexuale dintre cele două eroine: chestiune care i-a luat pe nepregătite pe el și pe scenarista Lavinia Braniște. Dialogurile din off recompun o corespondență generică, pe baza unor scrisori schimbate de-a lungul deceniilor de diverse ex-colege, despărțite de furia istoriei, persoane reale, ale căror nume și fotografii sunt dezvăluite în epilogul filmului. Trasarea unei povești gay ar fi fost, desigur, o intruziune prea hazardată în intimitatea unor relații pe care scrisorile nu le dezvăluie ca atare. Sunt, totuși, unele indicii în film care pot isca o atare bănuială. Or, obișnuiți fiind ca noile filmele să abordeze tot mai fățiș problematica gay, tinerii spectatori – practic, congeneri ai fiicei mele – ar fi vrut ca, „între revoluțiile“ arătate pe ecran să se găsească și aceasta din urmă.
– Ce zici, o întreb, ți-ar fi plăcut să se înțeleagă mai clar din film că ele – hm… – formau un cuplu?
– Că erau lesbi? Neah… cred că ne-ar fi îndepărtat prea mult de la ideea filmului. Nu contează dacă erau lesbi sau nu, e mai bine așa, neclar, fiecare să-și închipuie ce vrea.
Suferință și frumusețe
În mod sigur, filmul despre care am discutat cel mai mult a fost Calea laptelui (r. Dumitru Budrală, România, 2023, work in progress), care urmărește timp de mai mulți ani o comunitate de păstori presupuși a fi cei din urmă practicanți ai transhumanței. Crina s-a arătat impresionată de contrastul dintre frumusețea naturii în mijlocul căreia trăiesc acești oameni și duritatea condițiilor de viață:
– Pe de o parte, ca spectator în sală, ești fermecat de peisaj și îți vine să spui: vreau și eu acolo! Pe de altă parte, atunci când vezi ce viață grea ar fi să duci, îngrijind zi și noapte oile, păzindu-le de lupi, îngrijindu-te chiar mai mult de ele decât de tine, îți cam piere cheful… Filmul e foarte poetic, îți vorbește de comuniunea omului cu natura, cu cosmosul… Dar e și foarte realist, pentru că îți arată ce înseamnă să păstrezi toate aceste obiceiuri străvechi. Vezi cât de grea e viața de cioban, cât de diferită e lumea modernă de la oraș, cu tot confortul zilei de azi.
Crina a fost uimită să îi vadă în sală pe ciobanii din film, prezentați publicului după proiecție, la momentul de Q&A.
– L-am recunoscut pe cel care era băiat în film, așa, cam de vârsta mea… Acum e adult și a venit cu soția și copiii, toți gătiți, dar în portul lor popular de ciobani, așa, cu pălăriuțe și cojoace. Doar că acum locuiesc la oraș, au joburi la birou, merg cu mașina…
– Și asta ți s-a părut ciudat?
– Mi s-a părut ciudat că în film, atunci când era mic, spunea ce mult îi place lui viața de cioban și ce viteaz e el, cum se bate cu lupii. Și se tot jura că va rămâne mereu cioban, că nu-și va abandona stâna, că n-ar suporta să trăiască la oraș. Și acum îl vedeam în realitate, la un rând de mine, cum zâmbea cu lacrimi în ochi, lăudând filmul, dar spunând că între timp s-a făcut orășean.
– Și crezi că era ipocrit sau lăudăros, atunci, pe vremuri?
– Nu, era doar copil și nu-și dădea seama. Poate că repeta, ca orice copil, ceea ce auzise de la adulți. Ipocriți mi s-au părut oamenii din sală care, după film, au început să țină discursuri despre cum ne pierdem noi, românii, tradițiile și identitatea, acum, dacă dispare transhumanța. Se vedea pe ei că sunt orășeni, că au o viață comodă și liniștită și că ei clar nu ar fi dispuși să meargă la stână, să trăiască printre animale, fără duș, aragaz și TV cu plasmă.
– Da, Crina, dar, într-un fel, nostalgicii ăia au dreptatea lor. Desigur, nu ai cum să le reproșezi țăranilor că vor condiții ca la oraș; sau ciobanilor că vor o viață mai stabilă și mai sigură. Totuși, gândește-te că strămoșii noștri așa trăiau, că modul ăsta de viață prezervă o moștenire culturală. Ei văd această renunțare ca o pe o pierdere a identității, a românismului…
– Atunci să se ducă ei cu oile, dacă țin atât de mult la moștenirea culturală!
Ce a mai intrigat-o pe Crina este situația femeii în comunitățile pastorale:
– În secvențele cu nunta, toată lumea era veselă și petrecea, în afară de mireasă. Ea era gătită, împopoțonată, dar se simțea că suferă, avea o privire de parcă o duceau la tăiere. Nunta e un mare eveniment pentru tot satul, în afară de fată, care ar trebui, dimpotrivă, să trăiască atunci cea mai fericită zi din viață.
– Pentru mire crezi că e altfel?
– Pentru bărbați e totul complet diferit. Ei vorbesc tot timpul despre sex, despre cum merg ei la femei în timpul transhumanței, se laudă cu câte au „avut“, așa, în afara căsătoriei. Într-un fel, poți să îi înțelegi: duc o viață grea, dedicată animalelor. Sexul pare să fie singura lor distracție, de la care „femeile lor“ sunt, însă, excluse. În timp ce bărbații sunt plecați la zeci, poate sute de kilometri cu oile, ele rămân să se ocupe de gospodărie și să-i aștepte răbdătoare. Asta e viața care o așteaptă pe mireasă: ea știe și de aceea e necăjită. Simte că viața s-a terminat practic pentru ea.
Amar de viață
Filmul care a impresionat-o cel mai mult, însă, a fost Amar (r. Diana Gavra, România-Spania, 2023, Premiul „Perspective Noi“ și „Cea mai bună regie din competiția România“). Povestea lui Amar Răducanu și a celorlalți deținuți, spusă de ei înșiși, i-au bulversat opiniile despre bine și rău, vinovăție și justiție, morală și societate. Filmul nu încearcă să-i disculpe sau să conteste le sentințele de încarcerare, ci doar să-i înțeleagă, să intre în lumea lor și să o deschidă către privitor. Crina a fost fermecată de personalitatea Dianei Gavra, regizoarea filmului, cea care, ca intervievatoare a hoților, a reușit să stabilească un dialog uman, plin de încredere, poate chiar mămos uneori, cu acești tineri născuți și crescuți într-un mediu violent, față de care penitenciarul nu e decât o altă prelungire.
Crina a căzut pe gânduri atunci când filmul i-a dezvăluit, prin aceste dialoguri la vorbitor, sursa nedreptății care stăpânește lumea: sărăcia, mizeria și marginalizarea la care sunt condamnați din naștere unii dintre noi. A impresionat-o faptul că, în mod aparent paradoxal, pungașul are un cod etic al lui:
– Amar spune că, înainte să-l buzunărească, el se uită la om. Dacă îl vede sărac și nevoiaș ca el, îl lasă în pace. El îi „operează“ numai pe cei care arată un anumit standard de bunăstare. Amar zice că fură numai de la cei care au destui bani și care nu vor simți vreo lipsă. Cei care au o sursă sigură de venit vor putea să facă bani la loc. Dar el are nevoie de acei bani, pentru că moare de foame, așa că e constrâns să fure.
Cu alte cuvinte, condițiile de viață, inadaptarea și discriminarea sociale îi lovesc fără milă și îi aduc în situația de a fura.
Că discriminarea și excluderea sunt niște tare sociale străvechi, a căror rezolvare cade mai degrabă în răspunderea autorităților decât în cea a individului incriminat, se vede din povestea – colaterală în film – a lui Bebe din Germania. Rom, homosexual, constrâns să chiulească de la școală și trimis să fure și să se prostitueze în Vest, povestește că românii îl respingeau de fiecare dată când căuta de lucru, pe motiv că e analfabet. Chiar și pentru munca cea mai necalificată, să dea cu mătura sau să care cu spinarea, nu putea să aplice, pentru că i se cerea să citească și să scrie. În Germania, însă, după ce a fost arestat, i s-a găsit de lucru și a fost înscris într-un program de inserție socială, unde este învățat germana: vorbit, citit și scris.
– Ce te-a emoționat mai mult la Bebe?
– Atunci când el a declarat că prima lui limbă învățată la școală, scris-citit, a fost germana; și că s-a simțit cu adevărat om abia în Germania. O patrie adoptivă care l-a salvat, l-a adăpostit și i-a conferit, pentru prima dată în viața lui, demnitatea de om.
Crina nu a rostit acea întrebare, dar am simțit-o plutind între noi:
– De ce românii nu au putut să facă nimic pentru el? Mă gândeam la un posibil răspuns:
– Vezi tu, societatea germană e mai prosperă și are resurse… Dar știam că nu era vorba de bogăție aici, un minimum de ajutor îi poți da unui semen și fără mari eforturi, doar cu un pic de bunăvoință.
– Vezi tu, statul german are o istorie de intoleranță și segregare criminală față de categoriile considerate cândva inferioare: evrei, romi, homosexuali, neurodiverși, marginali… și a învățat din greșelile trecutului – ar fi fost un alt posibil răspuns, care ocolea, la rândul lui, acea hibă evidentă, care era 100% made in Romania.
– E nevoie oare ca România să treacă prin aceleași etape ca Germania secolului trecut, să suferim aceleași transformări dureroase pentru toți, ca să ne primim lecția de omenie?
– Desigur că nu. Sunt destule indicii că voi, tu și cei din generația ta, sunteți mai empatici și mai solidari decât noi și cei dinaintea noastră. Mai deschiși către acceptarea diversității și către o privire mai empatică asupra acesteia.
Este privirea pe care ne-o antrenează de 30 de ani Astra, un festival care a ajuns la vârsta maturității atrăgând mai multe generații de tineri pe calea dezbaterilor și a deliberării civice. De ce le plac tinerilor filmele despre realitate, despre fațetele uneori ascunse ale societății? Să-i întrebăm pe ei, pe cei cărora le predăm lumea astfel încât s-o ducă mai departe.
Credit imagine reprezentativă: „Dan Perjovschi. Document. Un insert în AstraFilm 30”, curatorial.ro
