Cea mai bună persoană pe care o cunosc în afară de mama, dumnezeu s-o odihnească, a murit tânără, cum zic, cea mai bună persoană e persoana I și tot la persoana I era și primul meu volum de poeme, o plachetă, erau paisprezece, cu o epigramă pe prima pagină, cartea se numea Cursa Valutară. Taică-miu care fusese profesor de limba română se temea de agenții comuniști, zicea că sunt oamenii dracului, dar numai în șoaptă. Când îl cuprindea teama ne punea să ne îndreptăm capetele spre est și să ne rugăm. Nu înțelegeam niciodată de ce. Mă holbam ca prostul la peretele calcio vecchio, derulam pe el rugăciunea, vedeam cum tatăl nostru care trebuia să fie bunicul ne privea dintr-un cer alb-gălbui. Fusese stârpit în pușcărie. Un om slab, uscățiv, cu mustăcioară înfierată, ai fi zis că-i fată. În pozele cu el se schimba tot timpul ceva, nu înțelegeam ce. Tataia, altul – același. După, când continuam cu sfințirea numelui, mi se-nfățișa crucea și peste cruce stropeau niște popi cu busuiocul lor lung. Asta se întâmpla la țară, la oraș nu era voie. Credința stătea ascunsă între blocuri ca bisericile și când apăreau morții trebuia să se ocupe cineva, în fine, totul se oprea la gropar și cu el venea împărăția și imediat tata voia să mut iar privirea și credea cu îndârjire, dracu știe de ce, că în mine se ascunde un geniu. Eu nu înțelegeam cum e posibil, mic cum eram ca un păduche de om, mușcam din când în când copiii din clasă de încheietura mâinilor, dar era clar că aveam să scap ușor. Tata scotea cureaua și una-două era răpus de o sfârșeală care-l țintuia la pat, unii îi spuneau paranoia, alții teama de dumnezeu, eu cred că era geniul mic din mine care se schimonosea și împingea cu genunchii de sub burtă când mi-era foame, voia să iasă ca un caca mic și uscat, un set de căcăreze sărmane, și tata asculta versurile pe care i le dictam și eu spuneam că dacă stăm așa închiși în casă vecinii nu o să ne vadă niciodată. Primisem de ziua mea 500 de lei de la un unchi înstărit, era vaporean, făcea instalații frigorifice, a murit mult mai târziu de cancer, probabil din cauze de freon. Și rugăciunea continua și abia când devenea totul cer și pământ se putea spune că peretele căpăta dimensiuni reale. Foamea din mine creștea și cu ea și micul geniu dădea mai tare din picioare, mă lovea și mă făcea să văd pâinea. Era în schimb clar că nu avea nimic mai bun de făcut decât să mă lase să cad în cursa foametei și cu banii prinși în mână de teamă să nu mi-i fure comuniștii picam în cursa valutară și ca într-un dicteu automat ziceam vomităm fiere ca o fabrică și tata scria. Credea că tot ceea ce zic e bun și rând după rând se încrunta, se gândea, edita. Sunt sigur că o bună parte din textele alea l-au făcut să-și ia câmpii. După ce-am trecut pragul de douăzeci de ani intra în camera maică-mii, asta târziu, după revoluție și mirosea perdelele, se gândea că în spatele lor se pregătea ceva. Băga degetul în gaura din ușă, aceeași pe care o căpătasem de la ghenă de lângă căminul Kogălniceanu și prin partea cealaltă ca un ochi zvâcnea buricul arătătorului și striga m-au prins, eu doar băteam în toc și zâmbea și se uita demn înainte pe fereastră. Acolo pândea viitorul cu pâinea, cu libertatea, toți aveam voie să ne rugăm cu capetele spre est, acolo erau rușii care aveau fabrici mari și grâu mult și produse de panificație și pe micul tovarăș Gorbaciov, toate zilele dimineața pâine, la prânz pâine cu sare, seara pâine cu unt sau mai degrabă margarină și uneori parizer de pui care avea pe coajă niște buline de ceară plăcute la atingere, ni se iertaseră greșelile după ce l-au împușcat pe împușcatu’, puteam acum să plecăm cu toții în diaspora, să ne bucurăm de cuvinte ca pașaport, viză, speranța creștea, amin peste Prut, amin prin ceruri cu avioanele Tarom, amin în airbusuri de care nu ne temeam, fumam cu toții în pântecul alb al balenei zburătoare, eram ai nimănui printre nori, protejați de tabla subțirică în fața singurului pericol, pescărușul sau poate două pericole care planau asupra noastră, avioanele negre de spionaj din filme care puteau coborî asupra ta ca un vultur pleșuv plin cu ninja, și am fi căzut cu toții în gol, nu ne-ar fi prins în schimb niciodată, fața ni s-ar fi brăzdat de frig, am fi simțiț cum ne fierb oasele, și la est Rusia cu lipovenii ei și turlele înalte ni s-ar fi arătat, am fi văzut din cădere pământul cum se învârte amețitor și ne-am fi dat seama că suntem în cameră și ne rugăm cu toții cu fața la perete, spre est, visăm să ne dăm în tiribombă la bâlci, să mâncăm vată pe băț, să nu mai avem opt ani, dar tata trișează, el nu se roagă, e atent să nu ne prindă cum ne exercităm credința, el nu crede decât în răul lumii, se teme de dușmanul nevăzut, de cel viclean, noi ne bucurăm că în coada rugăciunii stă mereu ceva suplimentar, cerem și într-o zi ni se va da, am văzut într-o poză din Cutezătorii că sunt în lume carusele și că și noi vom avea, în Parcul Circului la București aveau să facă unul mare să ne salte sus în tării unde să se oprească și din pricina grindinei să aștepte indeciși cei de jos, să spună ce facem tovarăși, coborâm copiii ăștia de acolo sau îi lăsăm și de teamă să nu se ude prea tare șinele să deraieze trenul i-au dat repede drumul și noi am ajuns jos cu obrajii brăzdați de picăturile calde de gheață zâmbind, mama ne-a privit rând pe rând în ochi, pe sor-mea au lăsat-o repede, pe mine pentru că eram băiat m-au tras de-o parte, m-au scuturat și râdeam și soră-mea avea pe chip șiroaie de sânge, cioatele de gheață pătrunseseră de multă vreme în fețișoara ei, ne-am bucurat totuși că la sfârșitul rugăciunilor aveau să ne facă poze cu smena, să mergem în piața Ștefan cel Mare sau Avram Iancu din Cluj să ne strâmbăm la statui și tata s-ar fi răstit stați frumos și blițul s-ar fi declanșat chiar dacă era încă zi și soarele ne ardea creștetele mici, numai că tata în loc să facă așa trișa în camera mică, privea pe fereastră înainte, cu ușa prinsă de deget, răsărise din ea ca o creangă, slab și înalt, n-ai fi avut încredere ca vara să se umple de roade, primăvara înfloreau tuleiele în barbă, era neglijent, mama murise și singura persoană cu adevărat bună care mai rămăsese pe lumea asta era persoana I, asta și la opt ani eu în chiloți am debutat cu tata, stăteam în spatele lui, lăsa la ușile vecinilor legate cu sfoară teancuri de câte paisprezece poeme și o epigramă, sau să fi fost un epitaf, și oamenii le înșfăcau și se discuta la ședința specială pe scară dacă să anunțe miliția, dacă să facă o anchetă, dar tata își rupsese mâna, era iarnă, frig și polei și alunecase în capul lui, n-aveau cum să îl învinuiască pe el, n-aveam să mai scriem niciodată la fel, singurul lucru care nu s-a schimbat e maioul lui albăstriu din armată, același mereu cu bunicu salutând, cu tata în sufragerie pe fotoliu citind Regii Blestemați, la moartea mamei plângând singura dată cu fața în pumni, îngrășându-se de teamă să nu-l doboare vântul, tatăl meu sensibil ca un puiet cu noi doi în spatele lui fără să mai înțelegem nimic, ne-a zis doar să ne uităm spre est să ne rugăm că vin vremuri grele, a scris o scrisoare, s-a îmbrăcat, a rezolvat totul cu noi pe bancheta din spate a daciei roșii, am mers adesea la mormântul ei și buruienile creșteau odată cu taic-miu, un lucru rămânea neschimbat, rugăciunea până la amin, acolo apărea mereu o dorință răzleață, ale mele încet-încet se schimbă, îmi doresc ca lucrurile să rămână o vreme nemișcate, să fim făcuți cu toții din același material rezistent, să îmbrăcăm inima lui tata ca un maiou de antimaterie. Noi stăm în schimb și ne uităm spre est unde e trecutul și unde o fi calcio vecchio unde or fi vremurile de demult, și știm că dacă mama a murit mai e pe lume o singură persoană bună, e persoana I. Ca și ea, o singură persoană.
Imaginea reprezentativă: Georg Grosz, A Victim of Society, 1919
