De cele mai multe ori, figura tatălui a fost zugrăvită negativ în umbra maternității. Redus la „tatăl de weekend“, o prezență episodică, care compensează cu jucării și joacă la finalul unei săptămâni, rolul patern a fost subestimat vreme îndelungată din cauza modelului de tată tradițional, care se făcea remarcat în viața copilului începând cu vârsta de doi-trei ani a acestuia, mai curând odată cu debutul capacității de a simboliza prin intermediul limbajului. În țările dezvoltate, preponderent în culturile vestice, tații tradiționaliști au făcut schimbări în rolurile lor. Familiile s-au micșorat, prin urmare cei doi părinți au fost nevoiți să substituie bunici, unchi, mătuși, frați, verișori și rolurile lor au devenit mai încărcate și împovărătoare decât erau în familiile tradiționale în care părinții erau degrevați de multe sarcini. Prin urmare, în mediul urban, caracterizat de familii reduse numeric, părinții preiau toate îndatoririle din relațiile cu copiii și sunt nevoiți să se adapteze la o redistribuire de roluri. Astfel, în contemporaneitate iau naștere familiile bazate pe parteneriate care își împart rolurile în mod diferit față de ce era odinioară. Apar, astfel, tații „mămoși“ și mamele „tătoase“, care au sens doar dacă vin împreună, într-un schimb de roluri polarizate și constante. Dacă nu s-ar diferenția în roluri, atunci copilul ar avea ori infuzie de mame, ori infuzie de tați, și deficit pe partea cealaltă într-o confuzie de experiență precum este în diplopie, unde un singur obiect este perceput în două imagini distincte în paralel. Indiferent de cine preia rolul tatălui în schema de îngrijire a copilului, e important ca acest rol să fie diferit de rolul mamei.
Așadar, ce lucruri are tatăl de făcut în ansamblul familiei și cum diferă rolul lui de rolul mamei în relația cu copiii?
Rolul tatălui este unul complex și menținut în ceață din cauza unei prăpastii de neînțelegere. Fără să fie un obiectiv conștient asumat, tatăl este reprezentantul societății în viața copilului, prin simplul fapt că el nu trăiește simbioza cu copilul. Este de la început separat fizic de copil, iar orientarea copilului către exterior nu este trăită de el așa cum o trăiește mama de cele mai multe ori – ca pe un abandon sau ca pe o formă de trădare. Pentru copil, tatăl este familie precum mama, pe de altă parte el nu este asemenea mamei și vede altfel lucrurile în timp ce este în acord cu mama. Tocmai pentru că este diferit de mama, tatăl deschide ferestre noi prin care pot fi percepute orizonturile lumii interne și exterioare. El are un rol crucial în reglarea anxietății de separare de mamă și a anxietății legate de relația copilului atât cu partea feminină, cât și cu cea masculină și mai ales a anxietății legate de necunoscut. Prin simpla prezență „în carne și oase“, el reprezintă funcția simbolică paternă. Nevoia de individuare, putința de fi o ființă separată psihic a copilului, poate fi armonios sculptată dacă o figură paternă este prezentă să susțină cutremurarea pe care o produce ciocnirea plăcilor tectonice psihice care conduce la noi forme interne de relief.
În Disconfort în cultură, Sigmund Freud spune: „Nu știu să existe o trebuință infantilă la fel de puternică cum este trebuința de protecție din partea tatălui.“ Această funcție de protecție cuprinde nu doar relația mamă-bebeluș, dar în mod paradoxal, atunci când vine vremea, cuprinde și fisurarea acesteia pentru a susține copilul în procesul de autonomizare. Tatăl este cel care populează lumea internă a copilului cu noi reprezentări, facilitând intrarea în noua etapă de dezvoltare care presupune parcurgerea procesualității complexului Oedip. Tatăl este terțul din relație și deschide posibilitatea ieșirii din diada relațională. Un reper de fermitate, adaptabilitate și toleranță la vicisitudinile vieții, funcția paternă poate fi observată în toate aceste dimensiuni în filmul Sărmanele Creaturi (2023) în personajul Godwin Baxter, care devine tatăl Bellei Baxter și într-o anumită măsură și al lui Max McCandles. Întrebările care împletesc firul roșu al filmului din punctul de vedere a temei de față sunt: Ce este monstruos în om și cum se umanizează el în relația cu figura paternă?, Cum se transformă un bărbat în tată și cum de unii bărbați nu pot fi figuri paterne, deși pot fi tați biologici, iar alții care nu pot fi tați biologici reușesc să fie cu succes figuri paterne?, Ce are funcția tatălui de-a face cu agresivitatea și ura?
Între joacă și realitate, filmul lui Yorgos Lanthimos este o țesătură a efectelor pe care calitatea prezenței și a absenței figurii paterne o are în parcursul maturizării unei ființe umane. Relația dintre conceptele masculin și feminin, patern și matern, bărbat și figură paternă, bărbatul și relația lui cu femininul, femeia și relația ei cu masculinul, precum și relația omului cu sine și cu lumea sunt toate atinse de funcția tatălui. Prin modularea agresivității și prin joacă, prin încadrarea în limite și oferirea unui plus de siguranță prin construirea unor repere de autoritate care fundamentează structura psihică, tatăl completează semicercul pe care joacă mama și astfel poate face evitabilă situația în care la prima furtună se poate dărâma orice este construit pe o fundație șubredă.
Asemenea lui Godwin Baxter, tatăl joacă rolul central de ghidare pentru autonomie fiind simultan busolă, ideal și model de bază. În comparație cu rolul matern care are un parcurs continuu, rolul tatălui are mai degrabă o traiectorie cu serpentine.
În capodopera cinematografică a lui Roberto Benigni, La vita è bella (1997), tatăl este cel care intermediază metabolizarea realității crude pentru băiatul lui prin intermediul jocului. Regizorul pune sub lupă maniera în care figura paternă conține și asamblează masculinitatea, care nu este nici agresivitate, nici forță fizică ieșită din comun, ci capacitatea de a se folosi de ea pentru a face față cruzimii și vicisitudinilor vieții păstrând integritatea și felul în care participă la viața celorlalți: dragostea și responsabilitatea. În antiteză cu mediul în care se desfășoară acțiunea filmului, consecință a urii neconținute și gestionată prin acte de sadism și violență, tatăl din filmul lui Roberto Benigni este expresia unui tată suficient de bun care poate gestiona autoritatea, frica, durerea și neputința. În fața forței distructive a societății din care fac parte și care îi poate transforma în obiecte, tatăl folosește jocul și forța interioară pentru a rămâne subiecți. Dragostea tatălui se manifestă prin intermediul jocurilor, prin mângâierile pe creștet și prin recunoașterea filiației, spunându-i „fiul meu“ sau „fiica mea“ și prin capacitatea de a fi stâlp de sprijin. Tații se fac iubiți de copiii lor cu ajutorul cuvintelor, prin explicarea unor raționamente ale funcționării lumii din jur și prin transmiterea reperelor legate de lumea înconjurătoare. Ei sunt cei care explică cum și de ce lumea funcționează într-un fel și nu în altul.
În romanul lui Anthony Doerr, Tot ce nu se poate vedea, tatăl construiește o replică în miniatură a cartierului în care locuia pentru a o ajuta pe fetița lui în vârstă de șase ani care și-a pierdut vederea, să poată memora prin intermediul atingerii harta spațiului în care trăiau, astfel încât să poată să găsească singură calea spre casă. Dacă am privi această ilustrare literară printr-o lentilă metaforică, tatăl este ochii copilului în relația cu realitatea exterioară și ghidul care îl învață drumul plecării și al întoarcerii acasă atunci când se rătăcește sau simte nevoia de protecție.
Mediat de joc sau nu, tatăl îl învață pe copil funcțiile gândirii pragmatice, respectul față de binele social, ajută la construirea simțului moral și al conștiinței.
Un tată suficient de bun nu este o figură fantomatică și nici un semizeu atotputernic și omniscient. El este cel care pune stâlpii coridorului de comunicare cu adevărul și cu societatea într-un mod cât mai simplu și pe înțelesul copilului, destăinuind un modus vivendi și un modus operandi care împletește joaca cu realitatea. Tatăl este călăuza care ține lanterna în bezna care nu lasă să se întrevadă culoarul de mers. Vocea interioară a tatălui are mai multe tonuri, cu inflexiuni diferite: de bas, de bariton și de tenor, schimbându-se în funcție de aria necesară a fi parcursă pentru a traversa mai multe registre în țesătura interioară a copilului, precum și a ariei familiei ca întreg. Tatăl este celălalt, nu mama, și este cel care pune răsadul autonomiei și al schimbării, dându-le copiilor curaj, încredere în sine și protecție. În inima copiilor, tații sădesc semințele curajului, care vor germina în arbori ai înțelepciunii, de neclintit în furtunile pe care le aduce viața.
Imagine reprezentativă: Bicycle Thieves, r. Vittorio De Sica (1948)