Într-o critică a poeziei tradiționale, Arthur Rimbaud propune un stil poetic nou în care poetul trebuie să devină un clarvăzător care să cuprindă imaginile lăuntrice ale sufletului, iar pentru a face acest lucru are nevoie să își folosească „ochiul intern“. Cu alte cuvinte, intuiția are un rol de busolă în căutarea propriului punct nordic. Rimbaud consideră că în artă precumpănește viața interioară asupra celei exterioare, iar un deziderat al actului artistic este aproprierea părților necunoscute a priori din sine. El spune „Eu este un altul“, făcând referire la căutarea neîncetată a străinului din propriul psihic și integrarea acestuia, cuprinzând aici tendința de a atribui altora ceea ce e nerecunoscut în propriul psihic, precum și căutarea familiarului și cunoscutului din ceilalți aidoma propriei persoane.
În arta spectacolului contemporan, Radu Afrim pare că și-a făcut un scop din expresia ideilor dincolo de realitatea vizibilă și explorează posibilitatea unui dialog prolific, mutual, cu actorii și spectatorii, întru descoperirea a ceea ce este comun și totodată străin în fiecare. Teatrul lui Radu Afrim oferă la nivel cultural ceea ce filosoful Jürgen Habermas (1969) numea o „cunoaștere emancipatoare“. Regizorul pare să vrea să creeze un om liber de ceea ce îl blochează în „pata oarbă“ a propriului psihic, transgresând convențiile sociale și morale prin arta lui. Întâlnirea cu arta lui Afrim poate fi transformatoare, în sensul profund de expandare a înțelegerii de sine, prin faptul că pune spectatorul în poziția unui observator participativ prin expunerea la o situație familiară, la care post factum fiecare personaj reflectează și pe care o metabolizează restituind o nouă înțelegere, în care „străinul“ devine și „destrăinizat“. Prin aceasta, noi culoare de explorare internă se deschid. Afrim nu se oprește prin arta lui la catharsis, la evacuare afectivă prin ceea ce repune în scenă. El creează o situație, mobilizează afectele cu toate instrumentele pe care le are la îndemână: joc de lumini, muzică, dans contemporan, butaforie, replici, personaje, ulterior însă introducând acele momente de reflecție intensă ale personajelor pe baza situației prezentate. Astfel, el invită spectatorul la dialog interior, la autointerogare, la autoobservare și aducere de sine în prim planul scenei interne. Ce este în avanscena propriului psihic devine personaj principal, contribuind la revelații prin care ceea ce este în umbră să prindă contur și substanță.
Psihanalistul Roy Shafer (1983) relatează o anecdotă cunoscută despre Picasso, în care acestuia i s-a spus că portretul lui Gertrude Stein nu semăna cu imaginea ei reală, iar el a replicat cu încredere, „va semăna“. În același fel, străinul începe să devină cunoscut, începe să se releve și să devină vizibil în propria persoană pe parcursul vizionării și audiției unui spectacol al lui Afrim. Deși la început pare să fie ceva egodistonic, pe măsură ce se desfășoară spectacolul, conținuturile devin din ce în ce mai apropiate, mai personale, mai intime, lărgind înțelegerea de sine cu noi sensuri, cu noi moduri de a gândi despre sine și cu propriul mod de a fi în lume. Prin abordarea sa, Afrim redă peisajele interioare ale personajelor similar scenariilor din vis, reușind să contureze ceea ce a devenit un „univers afrimian“. La fel ca în filmul The cook, the thief, the wife and the lover (1989) în regia pictorului Peter Greenaway, fiecare scenă din teatrul lui Afrim este precum un tablou, precum o fantasmă sau un vis, reușind să reformuleze în ansamblu modul în care percepem teatrul și reușind să transforme fiecare scenă într-un peisaj de un realism magic, care abundă de viață, și în care se developează momente pivotale, definitorii pentru orice persoană. Afrim deschide fereastra către tărâmul de dincolo nu doar al teatrului, încorporând în fiecare piesă elemente de real și familiar cu imaginarul și necunoscutul, reușind să obțină în spectator efectul de a privi la ceva obișnuit și totodată straniu, din noi perspective, renegociind constant limitele dintre real și imaginar, dezvăluind figurile de ceară din muzeul interior, fără a se îndepărta de adevărul uman.
Radu Afrim abordează în general teme spinoase și aduce în dezbatere urâtul, dezgustul, sinistrul, decrepitul, trauma și suferința, care își fac cuib în fiecare persoană, pentru a le destăinui substraturile. El elaborează violența în toate formele ei devenind un arhitect al tragicului, al lumii de dincolo, care nu catadicsește să danseze cu nebunia pentru a o aduce în lumina conștiinței spre a fi elaborată. Teatrul lui Radu Afrim are un scop neformulat direct al libertății lăuntrice, prin aducerea în prim plan în vederea metabolizării aspectelor care se transformă în colivii și a modului în care oamenii tezaurizează propria dramă devenind astfel captivi. Prin urmare, pare că scopul ultim al regizorului este să aprofundeze înțelegerea vieții umane și a realității interne și externe, precum și a relației omului cu ea disipând pe cât posibil linia de demarcație care îngroașă conturul sentimentului de singurătate. Dacă este un fir roșu în toate piesele de teatru construite de Afrim, aș spune că acela este realitatea singurătății, mai specific modul în care fiecare, indiferent de granițe, de vremuri, de context, își duce propria singurătate. Pentru că, în definitiv, fiecare dintre noi e singur cu propria suferință și cel mult poate avea un martor al propriei existențe. Acest sentiment se poate atenua, dar nu dispare. Fiecare duce înăuntru o lume proprie, necunoscută altora care se desfășoară în timp ce curge lumea cunoscută și vizibilă.
Toate personajele din teatrul lui Radu Afrim au roluri importante și se mișcă fluid între a fi secundare, principale, figuranți, redând astfel subtil modul în care fiecare om este atât personaj principal, cât și secundar, dar și figurant, atât în viața proprie, precum și în viețile celorlalți. Acest lucru conduce adesea la crearea mai multor lumi, care de multe ori se desfășoară în paralel, după coordonate diferite, și totuși asemănătoare prin sentimentele de nedreptate existențială, de non-existență și singurătate, prin experiențele catastrofice, de intimitate, de pierdere și doliu, moarte și viață. Stilul distinct al regizorului se remarcă prin căutarea necontenită a unei teme pe care să o abordeze din perspective diferite, uneori folosind pentru aceeași piesă texte ale mai multor autori, construind un fel de glissando de la cel mai dramatic ton până la cel mai înalt într-o piesă, pentru a reda o înțelegere sferică și a evoca în spectator trăiri autentice, astfel încât să se apropie de admirabila parabolă a tot ce este viața și moartea.
Teatrul lui Radu Afrim este o formă de terapie în intimitatea sălii de teatru, în care spectatorul petrece un timp cu el însuși, lăsându-se în mâinile regizorului care îl conduce la explorarea unor aspecte de profunzime care pot invada ca un corp străin lumea dinlăuntru și care pot produce o întrerupere a ființei. Afrim se înscrie în linia lui Dionysos, zeul tragic și zeul tragediei din mitologia greacă, care întruchipează creația și fragmentarea și reflectă deopotrivă jocul dureros dintre Eros și Thanatos, dintre pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte. În teatrul lui apar așadar rupturi „mortale“ și separări violente care determină construirea identității, care invocă pulsiunea de viață printr-o reafirmare a diferențierii și a limitelor, fundamental necesare pentru existență și totodată constitutive pentru sentimentul de singurătate. Astfel, este permanent redat paradoxul prin care o ființă își descoperă esența și conturul nu prin uniformitate și diluare, ci prin complexitate și divergență, și ajunge să se definească prin contrast și prin conflict, prin desprindere și separare, prin ceea ce suferă în singurătate.
Radu Afrim este un regizor de avangardă nu doar prin faptul că folosește texte ale scriitorilor din literatura contemporană pe care le adaptează în scenarii de teatru ce se adresează nevoii audienței, producând efecte la nivel profund, ci și prin libertatea de creație pe care o pune la lucru în interpretarea textelor, decupându-le din structura lor originală și readucându-le într-o nouă unitate; el dezasamblează și reasamblează într-o altă formă ceea ce devine un peisaj interior simbolic construit colectiv care aduce în atenție noi semnificații.
Eul-regizor nu pare să ezite să folosească diverse unelte care ar putea potența emoțiile în Eul-spectator și mesajul pe care vrea să îl transmită, creând expresii figurative pentru a face invizibilul să devină vizibil, absența să devină prezență. Mimesisul pe care teatrul lui Afrim îl realizează în ansamblu este o metaforă ca un vis, o oglindă care redă o lume obscură, dificil de pătruns, pe o scenă vizibilă înscrisă în coordonatele unei experiențe comune. Prin artă se pot crea noi experiențe, deci și noi moduri de a trăi, prin eliberarea vitalității reprimate care acționează precum niște ziduri de sticlă, iar Radu Afrim se apleacă necontenit asupra acestui scop al eliberării din propria claustrare împreună nu doar cu actorii, ci și cu spectatorii, reușind țeserea unui vis comun între Eu-regizorul, Eu-actorul și Eu-spectatorul. Așadar, Radu Afrim, la fel ca Eul-regizor, își găsește expresia de sine prin teatrul lui, devenind unul dintre acei oameni pe care ne place să îi auzim gândind: prin personaje, prin teme, prin texte, prin lumină și sunet, prin butaforie, prin rezultatul final al grupajelor, colajelor și metaforelor create în ansamblu. El se descompune și se recompune cu fiecare piesă de teatru pe care o regizează și invită spectatorul la aceeași experiență, trăind și gândind într-un împreună, pentru ca la final fiecare să își formuleze concluziile în ritmul propriu și în intimitatea propriei minți, într-o căutare și descoperire a unei mai cuprinzătoare identități prin cercetarea constelațiilor din propriul univers interior folosind un telescop afrimian.
Și, până la urmă, care este „puterea“ magică a teatrului afrimian?
Revenind la punctul inițial, la propunerea lui Rimbaud, „Eu este un altul“, pare că atât pentru regizor, spectator, cât și pentru actor începe acest proces de recompunere după o deconstrucție. Efectul pe care îl are teatrul afrimian, aidoma visului, este nu doar pentru Eul-regizor, ci și pentru Eul-spectator și Eul-actor, acela de a se afla inițial în fața unui ceva străin și incomprehensibil și, totuși, în mod bizar, familiar. Dacă prima reacție este de a repudia, de a îngheța imobil în fața aspectelor mortifere, imediat apare o recunoaștere a unei afinități profunde cu ce se înfățișează înaintea privirii, care conduce la o revitalizare a acelor aspecte mortifere, la o recompunere, deci la o creație revelatoare.
Imagine: Casa cu suricate de David Drábek, r. Radu Afrim, s. Irina Moscu, Teatrul Național „Marin Sorescu“ Craiova © Cristi Floriganta