Nu m-am așteptam să dau peste așa ceva când am început să mă insinuez în comunitatea de srilankezi din România. În lunile în care documentasem jurnalistic migrația de muncă în România, fusesem deja introdusă în absurdul birocrației românești la capitolul migrație de muncă, neplata salariilor, neîncheierea contractelor, ture de muncă de peste 12 ore, câte șase zile pe săptămână, cazări insalubre și accidente de muncă la care nu răspunde nici patronul, nici CNAS. La beaturi de progressive house, after‑party‑uri și nopți întregi pe ringul de dans, însă, nu mă așteptam.
„Mi-am petrecut ultimii doi ani în România mergând la petreceri, pentru că în Sri Lanka nu puteam. Nu vin dintr-o familie bogată. Cred că aveam nevoie de perioada asta de experimentare, de libertate, să simt că îmi permit“, îmi explică Ravindu, un tânăr de 27 de ani, când îl întreb, poate prea insistent, de ce nu ratează nicio petrecere.
Ar merge la toate party-urile dacă ar putea, mi-au spus mai mulți srilankezi din România; dacă banii și turele de muncă ar permite. Și de ce nu, până la urmă? De ce să nu mă aștept ca, la fel ca mine, ca prietenii din facultate și ca atâția alți tineri albi, și srilankezii (sau cel puțin o parte dintre ei) să răspundă la fel ca orice altă naționalitate la irezistibilul culturii rave.
M-a suprins pentru că, la fel ca și tine, nu i-am văzut niciodată înainte altfel decât în uniformele de muncă, pe drum spre muncă sau de la muncă. Iar dacă nu i-am văzut este pentru că li se neagă constant, neapologetic, brutal, accesul în spațiile underground „cool“ ale Bucureștiului. Abia în câteva nopți pe an, în spațiile închiriate de comunitate, în tricouri și blugi largi, devine evident ceea ce nu încape în uniforma de muncă: un fel de a fi între ai lor, de a-și trăi prieteniile tactil, exploziv, de a-și purta corpurile libere.
Cercetările despre cultura EDM (Electronic Dance Music) explică această febră (specifică cu precădere celui de-al doilea și al treilea deceniu de viață) nu doar prin răspunsul pe care-l oferă la căutarea puternică și firească de noutate și senzații intense, ci mai ales prin sentimentul de apartenență la un trib: o comunitate care cunoaște și venerează aceiași DJ-i, ascultă aceleași mixuri, cunosc aceleași melodii, se aliniază aceluiași stil vestimentar și execută aceleași ritualuri în cadrul petrecerilor. Fără să mai vorbim despre experiențele aproape extatice descrise adesea de participanții la rave-uri: un sentiment colectiv de unitate și intuiția că faci parte dintr-un tot mai mare.
O parte dintre cercetători merg chiar și mai departe și sugerează că spațiile de clubbing îndeplinesc funcții similare cu lăcașele de cult: clubul ca un templu temporar cu sunet ritualic, reguli de conduită implicite și o tăietură clară față viața cotidiană; DJ-ul ca preot/călugăr/șaman, responsabil de atmosferă și de hrănirea spirituală a enoriașilor; transa, cu componenta sa de comuniune, dizolvare a granițelor dintre sine și ceilalți. Teoria este susținută și de piesa trupei Faithless, lansată în 1997: This is my Church / This is where I heal my hurts… / For tonight / God is a DJ. De ce atunci nopțile de petrecere nu ar fi exact aceste „slujbe de noapte“ pentru o comunitate migrantă fără templu?
În cluburile care dictează gustul legitim al orașului, doar anumite tipuri de pașapoarte, culori de piele și outfit-uri au acces, iar srilankezii nu se încadrează.
„Ne-am cumpărat biletele online cu săptămâni înainte, Sébastien Léger (n.r. DJ de progressive house din Franța) e o legendă pentru noi. Eu mi-am luat inclusiv un palton nou special pentru eveniment, am fost la frizer înainte, mi-am luat liber de la muncă“.
Așa descrie Ravindu preludiul unui incident din Portobello Stradale, care s-a simțit ca o agresiune pentru câteva zeci de srilankezi. Mai mulți tineri au povestit că bodyguarzii le-au refuzat accesul sub pretextul că spațiul este plin și că li se vor returna banii – în vreme ce puneau brățări și pofteau înăuntru clienți români. Ravindu povestește că după câteva încercări eșuate de a intra, inclusiv pretinzând că însoțește, ca prieten, un cuplu de români, angajatul cu paza a scos furios o sută de lei din buzunar (prețul pe bilet) și i-a înmânat cu dispreț.
Așa cum obișnuiesc, srilankezii epuizează toate căile de a reclama nedreptățile la care sunt supuși în România, în cele mai multe situații, fără nicio rezoluție, progres sau scuze. Au lăsat comentarii pe pagina de Facebook a clubului, blamând comportamentul rasist și jignitor și au trimis e-mailuri pe adresa oficială:
„Acum câteva săptămâni mi-am luat bilet și am ajuns, plin de entuziasm, la un party cu Sébastien Léger și Roy Rosenfeld. Nu m-au lăsat să intru. Mi-au luat banii pe biletul cumpărat online și l-au dat unor oameni de-ai lor, iar mie mi-au spus să iau un taxi și să plec acasă, ca unui animal. Unde vă e umanitatea? Și noi suntem oameni, avem aceleași dorințe și drepturi ca voi, dar nici măcar nu putem vorbi despre asta. La noi, în Sri Lanka, nu am trata niciodată străinii astfel“, notează tranșant Sachintha în comentariul său public.
Unul dintre comentarii a primit răspuns de la DJ-ul francez: „Hit me up on Instagram next time and I’ll put you on my guestlist. This shit should never happen.“ („Scrie-mi pe Instagram data viitoare și te pun pe guestlist-ul meu. Asemenea porcării n-ar trebui să se întâmple niciodată.“)
Clasele dominante se definesc printr-un „gust legitim“, care decide ce muzică, ce spații și ce comportamente sunt „de calitate“; tot ce iese din codul respectiv devine, automat, „vulgar“, „kitsch“, „prost gust“: ceva ce trebuie ținut la distanță. Așa „explică“ și fondatorul unui cunoscut brand de evenimente de muzică electronică din România de ce srilankezii nu sunt dezirabili la petrecerile lui: „Au un miros specific. Stau în grupuri mari, doar bărbați, și dau impresia asta de gang. Să stea mai răsfirați. Apoi stau în fața DJ-ului strânși toți, nici nu putem să ne facem video-urile de promovare; preferăm să avem femei înconjurând DJ-ului.“
La petreceri, srilankezii dansează fără rețineri, exclamă, își marchează vizibil entuziasmul față de muzică, iar acest tip de expresivitate care, într-un alt cadru ar putea fi citit ca formă de căldură culturală ajunge, prin filtrul cool-ului occidental, să fie reclasat drept „prea mult“, „necizelat“, „de jos“. Într-o cultură de clubbing în care distincția se confundă cu indiferența afișată și emoții temperate, felul în care srilankezii se exprimă este receptat ca stridență socială. Dincolo de comportamentul lor exuberant, când românii din clasa de mijloc văd lanțuri și brățări groase de aur scoase la vedere proiectează automat clișee rasiste, violență, ideea de cartier rău famat, pericol. În cultura srilankeză, cu o puternică tradiție de a folosi aurul ca formă de economisire (cont bancar, dacă vrei) și ca semn de respectabilitate, aceleași obiecte spun cu totul altă poveste.
Srilankezii care au răspuns excluderii din partea societății românești prin crearea propriilor spații de recunoaștere culturală, construirea de legături interumane și punerea în scenă a propriilor dinamici de putere nu sunt o anomalie balcanică. Fac parte dintr-un tipar global al petrecerilor organizate de diasporele invizibile pentru majoritari. În Statele Unite, Marea Britanie și Canada, sud-asiaticii pregătesc nopți și festivaluri în care muzica de acasă se amestecă cu EDM și house, în vreme ce diasporele arabe își organizează seri de clubbing unde mixează techno, rap și pop-up din Orientul Mijlociu pentru un public format în bună măsură din comunitate, iar scenele queer latino-americane mixează, în serile lor, de la reggaeton, salsa, cumbia până la balade rancheras puse târziu, pe final de noapte. La fel, în București, Timișoara și Constanța, srilankezii organizează seri impecabile logistic: închiriază localuri de noapte sau spații inedite, invită DJ-i locali, români și srilankezi, artiști din Europa și Sri Lanka și, pentru o noapte, uită de dorul de casă, de nedreptățile de peste zi, de oboseală, de întrebarea care îi bântuie pe mulți: „ce fac aici dacă nu sunt fericit?“.
Pentru o parte dintre srilankezi, a deveni DJ în România sau a-ți continua parcursul început în țara de origine înseamnă un pas important în afara identității înguste (de curier, ospătar, vânzător la Luca) la care te reduce societatea gazdă. Acolo unde nu există carieră în sens clasic, există totuși un mic traseu de recunoaștere, fie și numai în interiorul comunității: un mod de a rupe eticheta de migrant muncitor și de a sfida reacția punitivă a societății când încerci să faci asta în contexte vizibile (idee formulată de cercetătorul Luis Escobedo, într-una dintre lungile discuții pe care le-am avut).
Într-o noapte, la un pahar, Linda, unul dintre cei mai îndrăgiți DJ-i ai comunității, îmi arată pe telefon videoclipul „Gracias, Papa“ al lui Echo Daft, DJ srilankez de progressive recunoscut internațional, cu origini modeste. Piesa este dedicată figurilor masculine formatoare, iar artistul îi mulțumește bunicului pentru că l-a împins spre muzică. În imaginile granulare de pe Facebook, copilăria lui Echo Daft trece prin camere mici, străzi înguste, o familie înghesuită: o geografie care îi confirmă lui Linda că orice se poate dacă nu renunți și care îi amintește de încurajarea pe care el însuși a primit-o de la tatăl său.
Fără să fi fost lansată în spațiul public o explicație socio-istorică coerentă asupra motivului pentru care muzica progressive a prins rădăcini atât de solide pe insula Ceylon, în ultimul deceniu și jumătate, Sri Lanka a devenit un mic pol regional al acestui subgen de house. Am putea specula că explozia ar avea legătură cu turismul de backpacking, practicat în special pe coasta de sud, devenită un ecosistem de orășele și sate ideale pentru surferi.
Apărută în Marea Britanie la începutul anilor ’90, muzica progressive nu este, așadar, nici pe departe o excentricitate muzicală asiatică. Pentru urechile românești, sunele pe care dansează srilankezii sunt perfect recognoscibile: beat 4/4,tempo house, build-up-uri lungi, melodicitate puternică – aceleași premise muzicale consumate la marile festivaluri românești. Cu toate acestea, între visul lui Linda de a deveni „DJ în România“ și realitatea imediată stau câteva obstacole. Nu lipsa talentului, ci cea a infrastructurii îi permite cu greu, momentan, să se afirme în afara comunității lui.
Aceeași lipsă de networking și același rasism structural fac ca organizatorii srilankezi de party‑uri underground să nu aibă acces la sponsorii de care se bucură aproape orice alt promoter local. Nici pentru baruri, srilankezii nu sunt clienții ideali. La petrecerile din Sri Lanka, alcoolul se vinde exclusiv la sticlă: whisky, rom sau vodka împărțite la mai mulți, plus bere – nu în shot‑uri sau longdrinks colorate. În România, aceeași practică se traduce în încasări mai mici pe cap de client decât la o noapte clasică de club. Asta face ca prețul intrării la astfel de petreceri să ajungă la 150 de lei, costuri împărțite între închirierea locației, onorariul DJ-ilor, transportul și cazarea celor care vin din străinătate.
Aderarea României la Schengen, mai întâi parțială, pentru frontiera aeriană și maritimă, în martie 2024, apoi completă, din ianuarie 2025, a legat încă și mai strâns comunitățile de srilankezi din Italia și România. De atunci, DJ-i precum Linda, rezidenți în România, traversează tot mai des Europa pentru a pune muzică la petrecerile comunității în orașe ca Milan, Bologna, Napoli sau Roma.
Migrația de muncă în România este recentă, cam de acum șase ani, iar acest lucru se vede prin absența colectivelor și a auto-organizării în comunitate, dar petrecerile de progressive ar putea fi un început. Studii despre nopțile do‑it‑yourself din sânul comunităților de migranți și refugiați, în țări în care imigrația este un fenomen tradițional, arată că astfel de seri, în care oamenii pun laolaltă logistică, bani, transport, comunicare, ajung să exploreze forme de cooperare, încredere și leadership care pot deveni baza unor organizări sociale și comunitare ulterioare. Adesea, aceste petreceri nu produc doar amintiri și o evadare temporară de la ritmul zilnic dificil, ci și o infrastructură socială: un loc în care se testează încrederea, capacitatea de coordonare, accesul la spații și resurse.
Dacă pentru unii srilankezi beat‑urile de progressive și nopțile de club sunt locurile în care își afirmă identitatea după programul de muncă, pentru alții scena arată altfel: încărcată de măști tradiționale, tobe, costume complexe și dansuri ritualice. În vreme ce Linda își găsește bucata de libertate în fața unei console și a unui public preponderent srilankez, Chaminda se regăsește performând în fața unui public românesc restrâns, dar curios, la festivalurile multiculturale.
Nici pentru el mutarea în România nu a însemnat abandonarea parcursului profesional artistic. După ce și-a luat licența în Arte Vizuale și Performative la Universitatea Kelaniya din Colombo și a profesat mai mulți ani ca actor, profesor și performer de dansuri tradiționale, a trebuit să își părăsească țara în urma epidemiei de COVID, care a lovit disproporționat anumite regiuni ale lumii.
Povestește că fiica lui avea patru luni în momentul în care s-a mutat în România, iar ceea ce l-a oprit să se reîntoarcă acasă în primul an petrecut aici au fost doar insistențele managerilor. „În fiecare zi, pregăteam aluatul la Luca și plângeam. Managera mea m-a convins de fiecare dată să nu plec; mi-a spus că trebuie să fiu puternic, pentru că situația din țara mea e dificilă și eu trebuie să rezist pentru fiica mea.“ Asta se întâmpla la sfârșitul lui 2021, iar Chaminda încă se află în România, lucrând la aceeași simigerie.
Profesorul lui din Sri Lanka a contribuit și el, convingându-l să nu se întoarcă acasă, ci să încerce să facă cunoscută cultura srilankeză în România. El a sugerat inclusiv numele grupului de performance cultural sub care Chaminda își desfășoară reprezentațiile artistice împreună cu echipa lui: Sri Thale. „Am stat de vorba la telefon cu el o oră, poate chiar două (n.r. când i-a implantat ideea de a înființa un grup de dansuri tradiționale); după asta, m-am simțit mai plin de speranță.“
Din vorbă în vorbă, Chaminda a ajuns la Angelica Helena Marinescu, cercetătoare și profesoară universitară specializată pe studii indiene, fondatoare și coordonatoare a mai multe festivaluri centrate pe tradiția indiană. Ea l-a prezentat pe Chaminda organizatorilor de evenimente precum Asia Fest, Ziua Multiculturalității din Brașov, Namaste India, la care Sri Thale a participat la fiecare ediție din ultimii ani. „Anul trecut am primit un telefon de la organizatorul festivalului Hora din străbuni din Vaslui, unde am fost invitați să perform. Un eveniment foarte bun.“
Asemenea multor alți srilankezi din România, Chaminda speră că, odată cu schimbarea diplomaților de la Ambasada Sri Lankăi în București, ca urmare a schimbării de guvern de la ultimele alegeri prezidențiale, relația cu comunitatea va deveni mai deschisă și mai implicată și că el va primi puțin sprijin în aspirațiile sale de a face cunoscută cultura dansului și a muzicii tradiționale srilankeze. „Avem nevoie de ajutor, mai ales cu un spațiu în care să putem exersa. Momentan, plătim 80 de lei pentru o oră în locul pe care l-am găsit, dar avem nevoie de cel puțin zece ore într-o zi. Pentru asta, colectăm bani.“
Spre sfârșitul discuție, Chaminda deschide subiectul celei mai dureroase realități pe care trebuie să o înfrunte cei care ajung în România cu viză de muncă: ilegalizarea lor de către un sistem care îi vede ca dispensabili, ușor, poate chiar necesar de înlocuit. „Aveam o colegă care locuia în Sighișoara și care avea liber doar dumincă. Era un efort mare pentru ea să călătorească în București, dar era o dansatoare foarte bună. Din păcate a trebuit să plece în Italia, din cauza problemelor cu documentele.“
Opinia generală, alimentată de presa mainstream și de oameni politici care speculează motivele re-migrarii a zeci de mii de muncitori în alte țări europene, este că sunt motivați de mirajul salariilor mai mari din Vest. Discuții cu migranți și materiale din presa independentă arată, însă, că principalul motiv este pierderea dreptului de ședere din cauze birocratice ce privesc exclusiv angajatorii și agențiile de recrutare. Mai direct spus: nu li se depun documentele pentru obținerea avizelor de muncă; nu se depun la timp, nu se depun corect sau nu se depun deloc.
Poate chiar ăsta-i motivul pentru care petrecerile și spectacolele lor se simt atât de intens. În vreme ce realitatea românească îi face complet dependenți de competența și/sau bună-credința angajatorilor, pe ringul de dans, în fața mixerului sau pe scenele culturale, srilankezii nu mai trebuie să ceară voie nimănui să rămână.
Foto 1 © Tharindu Gunawardhana
Foto 2 © Theo Stanciu
