Intro
Ești pe un câmp.
E noapte.
În jur, sunt tot felul de oameni pe care nu îi cunoști.
Îți fac loc.
Ești îmbrăcată într-o rochie roșie, ușoară.
De la primele acorduri ale melodiei, îți miști încet brațele și desenezi figuri abstracte în aer.
Pulsul crește.
Cei din jur îți imită mișcările, iar mișcările se propagă.
Murmuri și crești ritmul.
Ceilalți te urmează.
La un moment dat, sincronizarea e perfectă.
Tot corpul tău se transformă într-o flacără și flacăra asta încălzește și mângâie.
Apoi
începe să ardă
Te sperii
Arzi
Fugi
1.
D
I
M
I
N
E
Ț
I
L
E
sunt întotdeauna la fel.
Femeia se trezește prima. Deschide ochii brusc și, câteva secunde, rămâne nemișcată. Tavanul alb, deasupra, lustra gălbuie cu dungi subțiri, verzi. Drept în față, o ușă neagră, de lemn. Lateral, dreapta, dulapul maro. Peretele acoperit cu câteva rafturi, panouri cu fotografii din care o privesc zâmbind trei oameni: ea, copilul, bărbatul – lateral, stânga.
După ce mintea ia în stăpânire spațiul, trage aer adânc în piept, se ridică ușor și așază pas după pas. Mecanic, se îndreaptă spre baie, a doua cameră pe stânga din holul îngust. Nu aprinde lumina. Aruncă o privire spre oglinda întunecată. Cu mișcări rapide, se spală pe dinți și pe față. Respirații mici de câteva ori, după care aceiași pași înceți se îndreaptă spre bucătărie. Toată casa e cufundată în somnul celorlalți. Aprinde ochiul mare de la aragaz, pune apă în ibric, două linguri de cafea, așteaptă să fiarbă. După primii bulbuci, adaugă încă o lingură și așteaptă din nou. Toarnă lichidul fierbinte în cană, ia pachetul de țigări, bricheta, deschide ușa balconului, face un pas și o închide imediat după ea.
Aerul cald de afară o izbește din plin. Trage primul fum. Al doilea. Al treilea. Abia acum ziua devine reală.
Întâi, e o senzație de ușurare. După ce glasul bărbatului și cel al copilului prind putere și trec dincolo de pereți și de uși, apare frica.
Frânturi de replici, ca niște piese de lego aruncate peste tot prin casă:
Azi nu…
Vrei să?
Ai luat tu?
Merg eu
La 5 e…?
…. cadou?
Propoziții răgușite, resemnate, blânde, niște raze luminoase de-a lungul și de-a latul camerelor:
Iar ți-ai aprins o țigară?
Ești gata?
Maia, ieși acum din baie!
O duc eu?
Am nevoie la WC!
Ieși afară, te rog!
Mama mă-sii de treabă!
Mama mă-sii!
Ți-am zis să nu mai repeți prostiile pe care le spun eu!
Ți-am zis să nu mai repeți prostiile pe care le spun eu!
Hai, măi, mamă, mă!
Tu ești mama, nu ea!
Există o coregrafie a mișcărilor care funcționează în unele zile. Există o negociere permanentă a spațiului, care azi e un eșec. Corpurile lor se ciocnesc unul de celălalt, cel al copilului, mai violent decât toate.
Cât spațiu ocupi?
Auuu, doareeee.
Lacrimile pe obraji și, imediat, vocea șoptită în ureche: o să treacă.
Podul de piatră s-a dărâmat, țipă vocea mică, cinci minute mai târziu.
Podul de piatră s-a dărâmat, îngână și vocea femeii, apoi, brusc, ca trezită dintr-un somn superficial:
Acum pleci cu tata, eu vin să te iau mai târziu. Și cu Mumu, da, nu mergi cu jucării la grădi, nu-l uit, l-aduce mama.
Tu ești mama!
A doua cea mai mare îmbrățișare pe ziua de azi, strigă și fetița se răsucește rapid din capătul holului, aleargă, se aruncă la pieptul ei și rămân așa amândouă, inimă pe inimă. După care, desprinderea.
Ușa închisă. Pașii care se îndepărtează. Vocile, la fel. Strigătul paaa. Motorul mașinii.
După ce ei ies din casă, mintea se poate destrăma în voie. Nu mai e nimic care să o oblige să stea la un loc. Nimic care să o lege.
Toată liniștea se transformă într-un mic țiuit, un foșnet din care, tot mai tare, crește un vuiet.
O pădure traversată de vânt, de curenți tot mai puternici, ca cei de dinaintea furtunii. Frigul încleștează picioarele, mâinile, capul. De partea cealaltă a ușii, femeia se lasă în jos ușor, lipită de perete, ține plușul strâns în brațe.
2.
Sunt vocile celor din jur, care vorbesc o limbă necunoscută. Un soi de mormăială măruntă, nederanjantă, dar de neînțeles. E seară și peste toată casa plutește o oboseală densă. O amorțire pe care o simte doar ea, în timp ce toți ceilalți adulți vorbesc, dansează, fac glume și râd cu gurile larg deschise. Fără teamă. Fără opreliști.
O mulțime de fețe cu pielea încrețită în jurul ochilor și guri cu dinți albi și frumoși îi defilează prin fața ochilor.
E mirosul de pereți proaspăt vopsiți.
Tocul curat al ușilor și al geamurilor.
Ordinea pe care o adulmecă doar în casele noi și, odată cu ea, și promisiunea unei alte vieți. Un alt spațiu ar fi soluția și pentru ei. Oare?
Tresare când cineva se apropie de ea să o salute, la fel și când gazdele fac comanda de pizza. Tace când e întrebată ceva, răspunde Alex. Sunt o familie, un fel de animal cu mai multe capete, e suficient dacă doar unul e sociabil.
În camera copiilor, muzica acoperă zgomotele.
În mintea ei rulează alt film. Despre un oraș din Norvegia în care lumina soarelui nu ajunge decât captată prin panouri și reflectată în piață. Să trăiești așa, într-un fel de semi-umbră. Într-o permanentă oră albastră.
Ar putea să zică ceva. Are în cap rafturi întregi cu replici potrivite oamenilor pe care îi întâlnește. Arhive de discursuri, în funcție de contexte. Categorii de propoziții despre corp, maternitate, vreme. Cu toate astea, sau mai ales din cauza asta, continuă să tacă.
Se așază la masă. Cuminte, un picior peste celălalt, brațele strânse la piept, spatele drept, privirea tot înainte.
Seara asta are forma unui ocean.
Înaintezi.
Inspiri,
expiri,
cu mișcări lente și sigure.
Apa se așază de jur-împrejurul corpului,
Simți greutatea.
Mergi mai departe.
Nu știi să înoți
Te strângi ghem,
numeri în gând,
lumea pare mai liniștită de acolo, de jos.
Un minut și jumătate, de o sută de ori pe zi.
(Așa fac scufundătoarele japoneze.)
Ești o Ama pe dos.
Nu perle cauți,
nu alge,
nu frumusețea stranie subacvatică te interesează acum.
Vrei să atingi un nivel maximum de intensitate, prin repetarea unor gesturi.
Un ritual, reprodus din reflex, din care
la un moment dat
țâșnește energia.
Ce bine de tine, ești în vacanță!, vine replica din stânga, sus, dar nu se întoarce și, imediat, o alta, de undeva de deasupra capului ei:
Așa e cu profesorii ăștia, no offense. Vă plângeți că n-aveți bani, da’ nici nu lucrați ca lumea, frate!
Nu compara, să fii profesor în ziua de azi…
Ce-i așa complicat, sunt copii, țipi o dată la ei și…
Nu pot, poimâine plec la Mureș. Vineri, sâmbătă, duminică.
Nu ține minte să-i fi spus.
Ce faci în Mureș, golane? se alintă Ana.
Chiar așa. Ce face în Mureș.
E o competiție de offroad. Tragem niște clipuri, promovare, de-astea…
Ce tare, nu mă iei și pe mine? Mihai nici n-ar observa c-am plecat!
Dar cu Alina ce facem?
Alina știe de glumă, nu, Alina? zice vocea tot mai de aproape, și ea dă din cap că da.
Sigur că știe de glumă, deși fix în momentul ăsta își și imaginează cum se ridică, o apucă pe Ana de cap și o izbește de un perete.
Zâmbește. Se ridică și se îndreaptă spre baie.
N-aveti chef să mergem într-un weekend la ștrand în Sfântu? Cu mașinile? Stăm vreo 2-3 ore, ne bălăcim, la întoarcere intrăm la mall, luăm ceva de mâncare, înghețată, ce ziceți? o aude tot pe Ana în timp ce traversează holul. La întrebarea asta se așteaptă un răspuns și 5 minute mai târziu, atunci când se întoarce.
O să fac un sondaj și pun pe grup, votați și aia e. Dacă aveți altă propunere…
Am putea merge pe munte. Ceva mai ușor, habar n-am, Piatra mare, de exemplu.
Se vede că n-ai decât un copil, ia mai fă unul și n-o să-ți mai ardă de…
Eu nu zic nu, doar că Vlad…
Ar trebui să vedem deja de cabană pentru rev. Ati văzut ce-am pățit anul trecut, io nu mai am chef de…
Fetelor, recomandați-mi pe cineva pentru masaj. De câteva săptămâni sunt înțepenită de spate.
Adi Varga. De la Centroplus. Cel mai șmecher!
Soțul tău știe?
We’re gonna up, up, up, it’s our moment, se aud glasurile copiilor din camera vecină,
Up, up, up, repetă o voce subțire, dar nu e a Maiei, Up, up, up, fredonează și ea în gând.
M-am mega săturat de cântecele astea din Demon Hunters, toată ziua numai asta aud!
Și ce vrei, dragă, zi mersi că încă stau potoliți și ne mai ascultă!
Ești OK? o întreabă Alex și o crede imediat când îi spune că da, apoi îi mai toarnă un pahar cu vin și se îndepărtează.
Te iubesc pe tine infinit, mami!, aude și glasul fetiței, simte îmbrățișarea strânsă, oftatul, dar Sofia mă calcă pe nervi! Nu mai poooot!
Ia uite, ce dragoste mare pe ele, mi-e dor și mie să vină să mă ia Adi așa! Bucură-te cât mai poți, la 8 ani deja nu mai dau doi bani pe tine…
Știi că băietii sunt mai independenți, ce vrei acum?, să stea agățat de fusta ta, ce bărbat mai faci din el?
Ce bărbați vor deveni băieții ăștia care acum aleargă prin toată casă și spun că vânează monștri? Ce femei vor deveni fetițele care cântă KPop? Dar Maia?
Toate mamele mișună ca-ntr-un furnicar, gustă ceva de la masă, dansează, fac ture între camera lor și cea a copiilor. Supraveghează pe rând.
Toți tații au ieșit pe terasă și nu distinge în întuneric decât niște forme parțiale, fragmente de gesturi.
Rămâi în prezent!
Ana face legătură între cele două spații, între cele două tabere, Ana adulmecă poftele ascunse ale celorlalți, intuind dorințele, Ana vorbește nonstop și întrerupe răspunsurile.
Am fost aseară la film – singură, că al meu nu servește cinema –, băi, m-a terminat, de mult n-am mai pățit să plâng ca proasta. Sentimental value. Băgați la cap!
A, da, ăla făcut de norvegian, am mai auzit de.
Am văzut și eu acum o tonă de ani Oslo, 31 august, la TIFF. Adică pe vremea când îmi permiteam să îmi iau concediu în mai și să…
Tu te plângi, ce nu-ți convine? Ai doi copii frumoși, sănătoși, bărbat, casă, job, concedii afară, mai pleci cu al tău un weekend și chemi bunicii. Ce-i așa complicat?
Ana domină tot grupul lor de femei 35 plus.
Ana, Ana, Ana.
Ce-i așa complicat? Corect.
Dar nu despre asta e vorba, se aude spunând cu voce tare și toate își coboară privirea spre ea, iar femeia alfa reacționează din nou:
Adică ce vrei să zici? Că ai viață grea? Habar n-ai ce e aia! Uită-te cum au trăit bunicile noastre, mamele noastre, și apoi vezi la noi. La tine. Ce-ți lipsește? Poți să faci orice îți dorești, numai să vrei! Doar că tu nu vrei, adaugă cu voce mai joasă, iar ea simte cum obrajii devin fierbinți, înghite în sec, apoi întinde încet mâna după paharul cu vin.
Când bărbații intră în cameră, un aer rece îi atinge fața.
Laaaaas-oooooo îîîîîîîîîîn paaaaaceeeeee.
Las-o în pace, știi că e mai sensibilă.
Ai zis de rezidență, du-te și scrie ceva care să rupă. Ca Harry Potter. Să fii ca aia, cum o cheamă?
Da’ ea nu nici nu scrie ficțiune, ce ai?
Ce rezidență? se aude vocea lui Alex.
Ce Harry Potter? se aude și vocea Maiei. Îți place și ție?
Nu, de fapt, da, mi-a plăcut mai demult, dar acum doar o învăț pe maică-ta să facă ce e bine pentru ea.
Mama mea știe ce e bine.
Pentru alții, dar…
Maia, du-te, te rog, dincolo și mai joacă-te puțin, în 10 minute plecăm, intervine Alex ferm.
Up, up, up, it’s our moment se aude din nou și refrenul acoperă tăcerea lor încleștată.
Ana se plimbă acum cu pași hotărâți prin toată camera, ca un general pe câmpul de luptă.
Niciodată n-ai fost așa paralelă cu viața! Ce crezi că învață Maia de la tine? Cum crezi că se simte Alex? La ei nu te gândești? Ia să faci o listă, într-o zi, când ai timp, chiar funcționează! Pentru că e vorba despre recunoștință. Adică ceva ce uităm tot mai mult să simțim. Da, da, și vocea ei se ridică și mai mult. Fiți atenți! E un exercițiu valabil pentru toată lumea.
Trebuie să vă imaginați trei, patru persoane, locuri sau lucruri care vă aduc o stare de bucurie. Nu doar să enumerați așa, chiar să simțiți!
Îți vreau numai binele, Alina, serios, tragi o linie și vezi ce simți.
Ură! Asta simt. Azi mă urăsc. Mâine va fi la fel. E așa greu de înțeles?
3.
Bălțile sunt ca niște găuri foarte foarte foarte adânci, mai adânci decât cinci adulți la fel de mari ca tati și trebuie să le evit, că nu pot înota în ele. Tu măcar auzi ce zic? Și nici nu port costumul de baie. Și nici aripioare nu am!
Laura Makabresku, The Hope
