Am fost foarte mândră atunci când, în septembrie 1971, Paul Goma, redactor, la vremea aceea, la secția de proză a României Literare, căruia îi dusesem timidă un fragment din Drumul egal al fiecărei zile, l-a citit pe loc și mi-a spus că îl va publica și că „scriu ca un bărbat“.
„Puține prozatoare reușesc asta“ – a adăugat –, menționându-mi apoi doar numele Luminiței Coler. N-o întâlnisem și nici n-am apucat să citesc nimic de ea fiindcă, înainte să scoată o carte, a emigrat împreună cu membrii familiei, comuniști ilegaliști (adică în perioada de dinainte de 1944, când Partidul Comunist fusese interzis fiindcă a contestat granițele României Mari). Probabil Paul Goma o cunoscuse în anturajul soției lui, Ana, fiica lui Petre Năvodaru, un timp director la Direcția Centrală de Statistică, ilegalist și el.
Spre sfârșitul anilor ‘80, aveam să mai aud numele Luminiței Coler de la un amic, Ion Albu-Stănescu, traducător de germană și italiană (Erkundungen 23. Italienische Erzälher, 1991), coleg al ei de școală. Putuse să treacă Atlanticul și s-o viziteze în Canada ori în Statele Unite unde locuia fiindcă și el emigrase, dar în Germania Democrată, căsătorindu-se cu o artistă plastică, redegistă, o tânără voinică, plină de vitalitate ca o vikingă.
„Să scrii ca un bărbat“ era cea mai flatantă apreciere oferită de mediul literar prozatoarelor cu statutul de „tânără speranță“. L-am avut și eu din 1971, când mi-a fost publicat în Luceafărul primul fragment din Drumul egal al fiecărei zile, până în 1984, anul real al apariției Dimineții pierdute, care mi-a adus o încadrare literară superioară.
Să nu-ți dai seama dacă un text literar este scris de o femeie sau de un bărbat devenise, de la un moment încolo, și pentru mine, „testul valorii“ unei autoare. Când l-am aplicat, mi-a părut eficace.
Intram câteodată la Madam Candrea, cârciuma scriitorilor, ca să cumpăr carne cu prețul piperat de bufet, dar fără cozile infernale de la sfârșitul anilor ‘80. Plecam totdeauna repede, respinsă de atmosfera încărcată de alcool, fum de țigară și replici violente, ieșite din nimic.
Într-una din dăți, s-a ridicat de la o masă Virgil Mazilescu, un obișnuit al locului. A venit spre mine cu un teanc de pagini dactilografiate în mână și, în stilul lui retoric-agresiv, m-a anunțat că se ridică o altă generație de prozatori, care o să mă dea laoparte etc. Eram amici de câțiva ani și mă familiarizasem cu modul lui agresiv de a vorbi, presupuneam că era doar formal, dar cine putea ști? Am înțeles că voia să citesc dactilograma și să-i spun părerea mea despre autor: lectura colegială se practica în acel timp mai des ca acum.
Erau câteva proze scurte scrise de o mână sigură. Autorul era familiar cu lumea satului, o privea cu duritate, dar și cu înțelegere. Un echilibru auster care mi l-a amintit pe Marin Preda, dar parcă sunetul era altul.
„Scrie bine! Talentat!“, i-am dat verdictul când i-am restituit paginile.
Mazilescu a râs, satisfăcut. Nu era un el, ci o ea! O știam și eu! Rodica!
„N-aș fi zis!“, i-am răspuns surprinsă.
O știam din vacanțele la 2 Mai. Făcusem într-o vară plajă, cu ea și cu primul ei soț, criticul literar Dan Cristea. Eram singură, divorțam și Nora Iuga, care mă adusese în 2 Mai, se răcise, de la un timp, față de mine. Avea să-mi explice, după decenii, că avea necazuri cu cărțile din cauza cenzurii, în schimb, mie, ucenica ei, îmi mergea bine, publicasem Drumul egal al fiecărei zile care primise cronici și două premii etc. Dar în viața mea nu eram bine, iar prietenia cu Dan și Rodica Cristea m-a ajutat în săptămânile acelea.
Fusesem colegă de an la facultate și cu Dan, și cu sora Rodicăi, Monalisa Floroiu; cu ea chiar mă împrietenisem în vara dinaintea examenului de admitere. Stătuserăm amândouă alături în Amfiteatrul Odobescu la un curs de pregătire ținut de lectori din facultate, de pildă, mi-i amintesc pe Octav Păun și Ion Rotaru.
Nu știu cât au durat aceste cursuri la care veneau copii din provincie ca noi: dacă nu erau gratuite, atunci presupuneau o plată modică. Acum, în era meditațiilor care elimină din competiții copiii familiilor sărace, se vede partea bună a comunismului care a școlit generații lipsite de șansa asta – și înainte de el, și după.
Dar tot în acel an 1960 se mai dădea admitere pe liste separate, în funcție de statutul privilegiat sau nu al părinților –muncitori, țărani colectiviști, activiști etc. Una caldă, una rece.
Eu și Monalisa (despre care pe urmă am descoperit că-și spunea Monica) ne făceam confidențe, despre băieți, firește. Ea cred că le mai și înflorea, avea imaginație. Păstrez, ca dintr-un film, imaginea cu serile ei cu dans în curtea unei case bucureștene tradiționale, tip vagon, cu un copac umbros, cu straturi de petunii și regina nopții; băiatul respectiv o fi devenit soțul ei? N-am întrebat-o niciodată ca să nu-mi stric filmul din cea mai fericită vară a tinereții mele: descopeream Bucureștiul îndelung visat și scăpam de controlul sever al tatei.
„Nu vreau să scriu, vreau să trăiesc“
Mai mică decât noi două, Rodica semăna bine cu sora ei, dar în timp aveam să-mi dau seama ce firi diferite au. Când am întâlnit-o, prin 1976, la 2 Mai, Rodica abia termina facultatea, dar avea păreri bine conturate despre literatură, chiar și în raport cu Dan (un critic foarte bun, mai ales de poezie). Ea cântărea oamenii cu o privire ascuțită, bine ascunsă de genele lungi la fel ca ale surorii ei. Mi-a rămas în minte amiaza zilei când venind împreună de la plajă, pe strada prăfoasă care ducea la cimitirul satului unde locuiam amândouă, dar la gazde diferite, Rodica mi-a spus câte ceva despre Drumul egal al fiecărei zile; m-am gândit că poate recunoscuse ceva din ea în adolescenta Letiția. Virgil Mazilescu avea să vină cu prozele ei la mine după vreo zece ani. Ea se despărțise între timp de Dan și Virgil de Ștefania (Paul Goma îmi făcuse cunoștință cu ei). De-a lungul anilor, ne mai întâlniserăm, nu numai vara la 2 Mai, ci și la mici ocazii festive; locuiam cu toții spre marginea cartierului Drumul Taberei, în apartamente luate pe credit. Majoritateascriitorilor confirmațidin generațiile anterioare primiseră, prin Uniunea Scriitorilor, apartamente cu chirie în imobile centrale. Noi, șaptezeciștii, a trebuit să ni le cumpărăm pe credit și am tot plătit la ele până prin anii ‘90, când inflația avea să ne dea o neașteptată mână de ajutor, la fel ca multor altora aflați în situația noastră.Cu Rodicam-am tot văzutîn anii ‘80, în fiecare vară la 2 Mai. Nu știu când s-a despărțițit de Virgil, dar de la o vreme devenise evident că lucrurile nu mai mergeau bine între ei: el stătea mult în celebrul restaurant local Dobrogeanu, iar la București, la Madam Candrea.
N-am vorbit niciodată despre motivele despărțirii, eu nu pun întrebări, iar în cazul lor părea vina alcoolului, a vieții boeme a lui Virgil care risca s-o distrugă și pe a ei. Din păcate, Nichita Stănescu lansase modelul poetului damnat. L-am zărit doar de câteva ori la cârciumă, arăta groaznic și mi-a fost imposibil să recunosc în el tânărul frumos ca un zeu grec din legende. Virgil l-a urmat pe drumul excesului alcoolic, iar pe el l-au urmat alții, între care și Mady, Mariana Marin, frumoasa optzecistă, o altă ucenică a Norei. Cel puțin așa gândeam eu atunci, văzându-i cum merg spre sinucidere. Azi înțeleg mai bine că era singurul debușeu al vieții fără orizont apăsate de constrângerile regimului din care scăpau doar cei ca mine, pe care îi țineau departe o educație burgheză, slujba cu un program lung (nu ca cel de la revistele literare), obligațiile de familie etc. „Cârciumile“ – Madam Candrea, Dobrogeanul – care răspundeau nevoii de comunicare liberă a scriitorilor, devenite locuri în trend, jinduite de o întreagă middle class a timpului și, foarte posibil, și de cei care le frecventau, erau în esență locuri toxice, triste.
Revin la zilele de vacanță de la 2 Mai, din anii ‘80. Într-o după-amiază am întâlnit-o pe Rodica singură, la mare. Amintindu-mi de prozele pe care mi le dăduse Virgil să le citesc, mi s-a părut normal s-o chem cu ele la editură. Credeam că fac un gest de colegialitate generoasă, dar probabil ca și în alte dăți (viitoare), n-am intuit-o: „Nu vreau să scriu! Nu vreau să fiu scriitoare! Vreau să trăiesc!“, mi-a răspuns pe un ton provocator, neprietenos.
Poate nici nu mi se adresa mie, ci lui Virgil, trebuie să fi avut între ei acest gen de discuții. Dar existase un timp când își dorise să fie scriitoare, altfel n-ar fi pierdut timpul scriind acele proze, nici nu le-ar fi publicat în reviste din țară pe care le-am descoperit mai târziu, cu recomandarea lui Lucian Raicu – cel mai bun certificat de intrare în literatură.
Virgil n-avusese nevoie de diagnosticul meu ca să se convingă de talentul Rodicăi, o făcuse doar pentru spectacol. Iar ea posibil să-și fi proiectat despărțirea de literatură odată cu despărțirea de el și de lumea literară în care trăise un deceniu și se convinsese că literatura și viața sunt incompatibile. Așa se spunea atunci, în acele cercuri în care literatura se trăia ca o religie-credință care mă atinsese și pe mine. A ales, m-am gândit, cu un pic de invidie. Și eu îmi doream să trăiesc, nu să scriu, dar nu fusesem în stare.
Am plecat de pe plajă și nu cred că am mai deschis subiectul la următoarele noastre întâlniri. Totuși, după un timp, ea mi-a adus la Cartea Românească un roman surprinzător, plin de poezie, ca și titlul – Iarna, vietățile. Era diferit de prozele anterioare.
În anii 1988-1989, scriitorii nu mai aveau dreptul să debuteze cu roman, ci doar în antologii, și secretarele, niște tinere minunate, m-au ajutat să falsificăm înregistrarea. Romanul Rodicăi Palade (atunci și-a ales pseudonimul cu care e cunoscută), Iarna, vietățile, a fost o carte foarte bine primită în acel final de epocă ceaușistă: a luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, „Liviu Rebreanu“. L-am pus în pachetul de cărți pe care i-l trimiteam (ilegal, pe numele Lucie Rosetti) Monicăi Lovinescu care i-a făcut cronică la Europa Liberă. Poate pasiunea pentru jurnalism s-o fi deturnat mai târziu pe Rodica de la literatură. Nu exclud că, la fel de surprinzător, va mai apărea cândva o carte sau un jurnal de-ale ei.
Prizonieră condiţiei ei de femeie
Cronicalui N. Manolescu la Drumul egal al fiecărei zile m-a făcut fericită, deși o împărțeam cu un alt debutant, Ștefan Pârvu:
„(Cartea) nu are deloc tonul duios-nostalgic al jurnalelor intime şi nici excesul de «lirism» pe care-l întâlnim adesea în proza tinerelor scriitoare. Din contra, o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate aş zice medicală: fără să fie poetizant, romanul nu este nici sumbru, nici amar, ci pur şi simplu exact şi meticulos în observaţie“.
Încântată de „obiectivitatea mea medicală“ (încă mai regretam medicina, abandonată la admitere din lene și lașitate), am trecut cu ușurință peste pasajul în care criticul spunea că a trebuit „să forțeze“ un pic ideea cărții pe care n-aș fi reușit s-o formulez din rațiuni de gen: „[…] ce are importanţă: demnitatea intactă a lui Ion, care l-a împiedicat însă să îşi publice operele, ori firea tranzacţională a lui Arcan, dar care l-a ajutat să se afirme? Aceasta este tema romanului. Criza de adolescenţă a Letiţiei e motivată şi traversată de întrebarea etică centrală. N-aş putea spune că «Drumul egal…»îşi duce până la ultimele consecinţe problema. Roman al unei subiectivităţi ce se analizează, e mai pregnant în amănuntele cotidiene ale existenţei Letiţiei Branea decât în latura ei strict intelectuală (pe care eu am clarificat-o oarecum abuziv, spre o mai bună înţelegere). Virtual problematic, romanul exprimă mai bine sensibilitatea decât ideile. Gabriela Adameşteanurămâne prizonieră… condiţiei ei de femeie.“
Carența nu-mi era imputabilă mie, ci categoriei din care făceam parte: un fatum.
Eu însă încercasem să strecor discret ideea oportunismului lui Petru, pe care Letiția îl acceptă „cu durere“, despărțindu-se, în final, de corectitudinea unchiului Ion. Asta își și dorise după moartea lui, când îi înțelesese ratarea. Evitasem deliberările etice care abundau în romanele lui Alexandru Ivasiuc, de al cărui talent de prozator m-am îndoit mereu, deși era foarte prețuit de Manolescu. Avusesem însă în minte „opoziția“ dintre cele două personaje masculine și opțiunea din final a Letiției pentru firea tranzacțională a lui Petru (care se va vedea pe parcursul tetralogiei, că va fi și a ei în momentele de cumpănă).
Mi-amintesc senzația că uneori, scriind, mergeam ca pe ouă: un personaj tânăr care pornește în viață cu ideea compromisului necesar, ca Letiția Branea, nu corespundea eticii socialiste. După 35 de ani, o cronică neașteptat de pătrunzătoare făcută traducerii franceze a sesizat tot ceea ce încercasem să transmit, nespunând deschis:
Dimensiunea politică nu este evocată aproape deloc, ca şi când Letiţia ar fi incapabilă să‑i perceapă impactul, ca şi când politicul ar sta dincolo de orizontul ei. Sau ca şi când placa de beton impusă de regimul Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu ar fi consecinţa unei fatalităţi imuabile. Tânăra îşi descrie universul cu o precizie proustiană, într‑un limbaj bogat, atentă la tresăririle sentimentale. În asta constă marea forţă a cărţii: în a nu ţine discursuri despre anii dictaturii din România, ci în a face simţită, din interior, pregnanţa irepresibilă a plumbului pe care puterea îl lasă să curgă peste viaţa cotidiană a oamenilor simpli. Monotoniei zilelor i se adaugă incertitudinea asupra a ceea ce sunt cu adevărat lucrurile: Prin elipsele care separă capitolele cărţii, cititorul rămâne şi el îndoit, nelămurit, ceea ce sporeşte identificarea sa cu naratoarea. (Thierry Guichard, La Matricule des Anges, iulie-august 2009)
Desigur, chiar și dacă ar fi sesizat această dimensiune, Nicolae Manolescu n-ar fi putut-o exprima în acel timp în cronica unei cărți considerate „probabil autobiografică“. Dar, în afara descrierilor de medii în care am trăit (orașul de provincie, căminul studențesc), nici narațiunea, nici structura personajului nu provin din experiențele mele. Tatăl meu n-a făcut închisoare politică, părinții mei n-au divorțat, au fost un cuplu model, eu nu m-am căsătorit cu vreun profesor al meu etc.
Presupun că N. Manolescu a renunțat în Istoria literaturii la paragraful despre „condiția mea de femeie“ care mi-ar fi limitat accesul la condiția intelectuală a cărții. Stereotipul acesta însă îl voi sesiza, ca șefă a Revistei 22, în momentele când opinia mea politică, diferită de a altor colegi, era presupusă de-a fi fost dictată, la mine, de emoții și subiectivisme feminine, iar la ei de rațiune. O simțeam chiar și în presupunerile unor femei superioare ca Monica Lovinescu, când o iritau alegerile mele editoriale: trebuia să fiu hăbăucă, năucă ori de stânga, dacă gândeam altfel decât ei. Misoginismul nu este apanajul bărbaților, nici al celor mai puțin educați, nici al gândirii comune.
Generațiile ieșite din comunism îl întâlneau și în zona intelectuală, academică. În tulburătorul său dialog cu Ovidiu Pecican (Șansa de a privi pe fereastră, editura Avalon, 2023), Sanda Cordoș povestește: „În septembrie 1990, m-am prezentat la concursul de preparator, încurajată de draga mea fostă profesoară Ioana Em. Petrescu, dar descurajată de alți foști profesori care mi-au spus că pentru un asemenea post ar trebui o minte de bărbat. M-am descurcat și cu mintea mea de femeie, și la concurs, și la catedră, în anii care au urmat.“
„Literatura tainelor de alcov, a clevetirilor și a insinuărilor calomnioase“
În capitolul consacrat „literaturii feminine“din Iluziile literaturii române, Eugen Negrici amintește căla noi, conceptul a fost pus în circulație de G. Călinescu, pe urmele lui Otto Weininger. Acesta a descris, în celebra sa lucrare Sex și caracter, aspectul masculin și aspectul feminin prezente în fiecare persoană, partea masculină fiind activă, productivă, logică, morală și conștientă, iar cea feminină – pasivă, neproductivă, inconștientă, amorală și ilogică. A fost criticat pentru misoginismul și antisemitismul său, dar a avut o influență considerabilă asupra lumii intelectuale din secolul 20, ideile lui devenind în timp un bun comun. Teoretizând „literatura feminină“, G. Călinescu a listat condescendent („cu acreală misogină“,apreciază Negrici) temele predilecte ale romanelor scrise de femei:
„O femeie caută un bărbat, îl găsește și-i e frică să nu-l piardă sau nu-l găsește și cade în romanțiozități. Se bucură de înrâurirea ei asupra bărbaților în tinerețe… sau se neliniștește de îmbătrânire. Face copii în care pune toată energia sufletească sau întârziază în mod anormal în căutare erotică, intrând în conflict cu propria progenitură. Ca mamă, poate iubi excesiv orice copil sau dimpotrivă, poate urî etc., însușindu-și greșit interesele copiilor.“
S-ar simți confirmat de autoficțiuni, dar și pe el, și pe Lovinescu, amploarea și importanța lor azi i-ar deruta. Călinescu pornise de la romanele Hortensiei Papadat-Bengescu și ajunsese, sub umbrela lui Weininger, la portretul generic al femeii-prozatoare :
„Gândire practică, inaptă să scape din cercul condiției sexuale și dominată de chestiunile raportului cu bărbatul sau cu progenitura; enormă intensitate a vieții fiziologice; sentimentul acut al trupului; lipsa de interes pentru ideile generale și finalitățile îndepărtate ale universului. Opera nu trăiește din acțiune, ci, ca o adevărată operă de femeie, din colportaj. Eroinele se vizitează și bârfesc, născândliteratura tainelor de alcov, a clevetirilor și insinuărilor calomnioase.“
Parcă mai văzusem undeva ceva similar, dar unde? Am recitit, la distanță de decenii, cronica lui N. Manolescu la Dimineață pierdută („Lumea în două zile“, România literară, 24 mai 1984), și-am descoperit cât de călinescian era în 1984! Până la preluarea cuvintelor-cheie!: „«Dimineață pierdută» este un roman al femeilor și deopotrivă unul «feminin» în măsura în care bârfa, trăncăneala constituie un mijloc de evocare și de judecare a oamenilor și a vieții lor. Modelul celebru la noi este Hortensia Papadat-Bengescu din ciclul Halippa… La această vorbărie de femei, să adăugăm faptul că de obicei protagonistele una gândesc și alta spun. Cele două lumi, înfrățite o clipă de plăcerea femeiască a bârfei, se despart din nou.“
La recitire, cronica era mai puțin entuziastă decât mi se păruse la prima lectură. Scriitoare de raftul doi, cum fusesem până la Dimineața pierdută, după expresia lui Mircea Zaciu, ajunsesem în fine să merit o cronică întreagă, dar jumătate din ea era ocupată de taxarea „erorilor“ mele (abuzul de procedee moderne, o autoreferire a profesorului Mironescu etc.), de raportări la Hortensia Papadat-Bengescu. Clasica validare a scriitoarelor fără sentimentalisme (Dana Dumitriu, Maria-Luiza Cristescu) era așezarea lor sub umbrela Hortensiei Papadat-Bengescu.
Dar spre deosebire de colegele mele care îi recunoșteau influența și scriseseră despre ea, eu o citisem târziu și incomplet (doar Drum ascuns și Concert din muzică de Bach). Primele ei cărți nu mă tentaseră, mi se păruseră prea lirice, „feminine“. O prețuiesc foarte mult, dar nu mi-a influențat deloc scrisul.
Vorbind peste câteva luni, în emisiunea ei de la Radio Europa Liberă despre Dimineață pierdută, Monica Lovinescu a lăudat cronica lui N. Manolescu, respingându-i delicat, dar ferm, ideea manolesciană despre o „carte a femeilor“, opinie care din păcate avea să facă școală: „[…] romanul nu e numai al femeilor şi al bârfelor (de altminteri, de clevetit cu adevărat, un singur personaj cleveteşte, Ortansa Cristide). Vica şi Ivona îşi spun în două registre diferite, corespunzând la două pături sociale deosebite, păsurile de bătrâni, reamintindu‑şi – ca orice bătrân – obsesiv, trecutul…“.
Autoarea nu știe ce carte scrie
Pentru a demonstra înrudirea cu Hortensia Papadat-Bengescu în termenii caracterizării călinesciene, Manolescu mi-a atribuit o luciditate creativă care, de fapt, îmi lipsise: „În fond, autoarea știe bine ce fel de roman a vrut să scrie. Pune în gura Ivonei această caracterizare a unei povestiri citită cândva: «Acțiune, de fapt, nu era. Erau numai stările sufleteștiale unui personaj». Romanul ei (Dimineață pierdută, n.n.)…se compune din stări sufletești.“
Pasajul la care s-a referit N. Manolescu îl scrisesem într-o cheie ironică pe care el n-a sesizat-o: nu intenționasem o „mise en abyme“, ci o caracterizare a Ivonei, a micului ei snobism cultural, a obsesiei că și-a pierdut atractivitatea feminină din cauza vârstei. Nu fac parte dintre scriitorii care știu ce vor să facă atunci când încep un roman. Pentru mine, scrierea fiecăruia a fost o aventură descoperindu-l pe măsură ce îl scriam.
Dacă Dimineață pierdută ar fi doar o juxtapunere de stări sufletești, ar fi rezistat cititorul la lectura a 450 de pagini? „Romanul se citește cu un interes pur epic“ a scris, în referatul său editorial, Magdalena Popescu, critic literar profund și lectoră a cărții. Ei, și directorului Cărții Românești, lui George Bălăiță, li se datorează apariția Dimineții.
Cătălina Buzoianu mi-a spus că i-a fost ușor să realizeze scenariul spectacolului ei magic („ultimul mare spectacol al Teatrului Bulandra“, a spus despre el marea actriță Irina Petrescu), fiindcă a găsit toate replicile necesare în carte. Iar peste două decenii, în Cărțile omului dublu, Anca Hațiegan va scrie despre teatralitatea prozei mele, o trăsătură opusă „stărilor sufletești“. Până când i-am citit cartea, n-am fost conștientă că teatralitatea irupe spontan în textele mele, iar critica literară la fel de puțin ca mine.
Șansele Dimineții pierdute: cronicile Monicăi Lovinescu și ale lui Valeriu Cristea
Nu vreau să micșorez meritul cronicii lui N. Manolescu în România Literară care a contribuit la voga Dimineții, așa cum se întâmpla atunci când scria el despre o carte. Mai apăruse înainte un articol elogios în România Liberă, sub semnătura Tiei Șerbănescu. Dar statutul literar al cărțiiși al meu ca autoraveau să-l stabilească Monica Lovinescu la mult ascultatul post de radio clandestin Europa Liberă, articolele lui Valeriu Cristea în Romania Literară și Viața Românească, și mai ales magicul spectacol al Cătălinei Buzoianu, montat la Teatrul Bulandra, în decembrie 1986.
Pe Valeriu Cristea îl întâlnisem întâmplător la editura Cartea Românească, la câteva zile după ce apăruse cronica lui N. Manolescu. Când mi-a spus: „Ce prost a scris Manolescu despre cartea ta!“, am zâmbit stânjenită. Am presupus că rivalitatea dintre ei l-ar fi împins să exagereze. Mi-am schimbat însă părerea când am citit „O dimineață de o sută de ani“ (România Literară, 16 septembrie 1984). Valeriu Cristea adunase datele evenimentelor din carte și-i lărgise perspectiva, făcând o trimitere la bestsellerul lui Gabriel Garcia Marquez, O sută de ani de singurătate. Și perspectiva asupra personajelor era alta, el subliniase reflexivitatea și ideile din partea a doua a cărții.
„E (și) un roman istoric de mare anvergură, cuprinzând o sută de ani de istorie românească evocată și interpretată prin conștiințe și mentalități. Opiniile politice, sociale, culturale sau cu privire la caracterul nostru național ce pot fi întâlnite în paginile acestui roman de o înaltă ținută intelectuală, aparțin sută la sută personajelor. Nimic ostentativ, nimic strident în aceste continue treceri de la un nivel al duratei la altul. Totul decurge firesc, totul pare firesc în imposibilul spectacol în care ireversibilul devine reversibil, iar ceea ce nu s-a întâmplat încă e știut ca un fapt consumat. De aici emoția neobișnuită, valul de melancolie provocat de lectura cărții în care percepem nu numai viața, ci și cum trece viața.“ Pe urmele acestui consistent articol al lui, vor merge următoarele comentarii, românești și străine.
O altă analiză importantă a Dimineții pierdute o va face Sanda Cordoș care va sesiza „marea îndrăzneală a construcției“: cele „două romane de familie, reconstituind două epoci istorice diferite“ care coabitează organic în interiorul cărții.
Imagine reprezentativă: Jindřich Heisler, Untitled, 1944
