Înainte de Revoluția Islamică din 1979, doar trei femei trecuseră în spatele camerei de filmat cu gândul de a pune pe șină un lungmetraj, iar demersul uneia dintre ele avea să fie scos pe ascuns din Iran și astfel salvat de la uitare. Fugind în Statele Unite cu rolele de peliculă pe fundul unei valize duble, Marva Nabili a reușit să filmeze The Sealed Soil (1977) pe pământ occidental, însă imaginile din filmul ei sunt cum nu se poate mai îndepărtate de etosul american al vremii, mărturisind în schimb despre frumusețea frustă a unui Iran pre-revoluționar, aflat pe muchia unor schimbări radicale.
Dar The Sealed Soil nu e un film pur estetic, nu e o odă adusă peisagisticii, căci reușește să țintească mai sus de-atât, undeva într-o zonă de paradox a lentorii și anodinului care se ciocnesc de o lume clocotind ascunsă sub un văl de restricții sociale. Pe drept cuvânt descris în câteva comentarii critice ca un Jeanne Dielman cu influențe din cinemaul lui Bresson, filmul lui Nabili pedalează pe o formă de repetiție cotidiană a gesturilor casnice, aparent inofensive și banale, dar conținând în ele un mecanism al decepției – așa funcționează mizanscena regizoarei iraniene, ca un ceas care adună inocent secundele una după alta, gata totuși să explodeze atunci când ceva din perfecțiunea de suprafață a lumii se duce pe un făgaș neașteptat. Nimic din ce se întâmplă în film în prima jumătate nu are forța unui indiciu în siajul căruia am putea ajunge să ghicim viața interioară a protagonistei, nimic mai înșelător decât pacea lumii în acest colțișor cu case din pământ lângă care susură un râu.
Tot acest construct al contemplației e străbătut de informații răzlețe din frânturi de dialog care abia schițează niște linii narative; aflăm, de pildă, că personajul central e o tânără de 18 ani (Flora Shavabiz) care se încăpățânează să refuze pretendenți pe bandă rulantă, deși tradiția spune că a depășit de mult vârsta măritișului – iar pentru o fată ca ea, dincolo de asta nu există multe opțiuni. Nici măcar religiozitatea treburilor zilnice rezolvate cu sârg și în tăcere nu poate răscumpăra acest refuz sistematic din care se naște îngrijorarea familiei și oprobriul celorlalți săteni.
Nabili tratează microcosmosul comunității ca un etnolog interesat de peisajul uman, de la o distanță pe care am putea-o bănui de indiferență, în același timp având un soi de răbdare calculată; ochiul nu caută nimic, ci pare să aștepte ceva anume care să merite să fie văzut. Însă toate acestea sunt piste demontate încet-încet în film, ne dăm seama că observația camerei nu are de fapt ca obiect principal nicio analiză generică, că interacțiunile dintre oameni sunt prea sporadice ca să dezvăluie comportamente demne de inclus într-un studiu, că anonimitatea dispare în momentul când e tradusă în poezie. Într-una din cele mai frumoase priviri în singurătatea personajului, o vedem pe Shavabiz ducându-se spre râu, într-un locșor unde bârfele răuvoitoare ale femeilor din sat n-o pot ajunge. Când începe ploaia, totul rezonează firesc cu liniștea din gesturile ei, din calmul cu care își scoate vălul și apoi bluza pentru a se deda ploii întru totul, lăsându-ne să descoperim un fel de frumusețe care se poate desfășura doar departe de ochii celorlalți. Chiar dacă rămâne cu spatele la cameră (inevitabil și la spectator), în acest moment ne dăm seama că miezul filmului nu e portretul anonim al unei comunități rurale, ci un fel de a intra cu precauție în lumea interioară a unei femei captive la această graniță imposibilă dintre năzuințele personale și destinul impus de tradiție. Cumva, Nabili face dovada unui simț rafinat al prezentului istoric, altoind mirajul unui viitor ce nu mai avea să se întâmple (revoluția mult visată de peste câțiva ani avea să cenzureze și mai abitir dorințele de emancipare) cu nevoia de eliberare de un trecut mai viu ca niciodată. De aceea timpul din film e esențial, pentru că nu e niciodată un timp obiectiv, ci mai degrabă o durată suspendată, fără vreo legătură cu o cronologie sau o alta, mărturisește pentru trecut în același fel cum o face pentru evenimente ulterioare: aici, mișcarea unor frunze sub picăturile de ploaie ne poate atrage atenția la fel de bine ca lentoarea aproape ritualică din gestul simplu de a tăia niște verdețuri pentru mâncare.
Filmul reduce considerabil din dramatism și tensiune, rămânem, mai mult sau mai puțin, cu niște nuanțe. Până și cele mai intense momente sunt denudate de potențialul lor dramatic sau sentimental – dar e o alegere care adaugă la potențialul meditativ al imaginilor în sine: o cădere nervoasă interpretată drept intervenție demonică și tratată printr-un ritual religios e cu atât mai chestionabilă cu cât nu era anunțată de nimic altceva în afara conflictului de mentalitate dintre personajul lui Shavabiz și restul lumii, în fond niște oameni simpli speriați de pericolul unor idei ce le-ar pune la încercare credințele. Problemele de nerostit (și de neconceput) sunt alungate ca demonii, iar fata se supune ritualului fără să protesteze: repetiția ascultătoare a incantațiilor și supunerea robotică sunt un fel de înfrângere.
The Sealed Soil rămâne un fel de comoară ascunsă a epocii lui, dar suspendată în timp ca duratele lui Nabili, la fel de valabil și proaspăt chiar și azi, dând în tăcere măsura suferinței unei femei.
Imagine: The Sealed Soil, r. Marva Nabili, 1977
