Întrebarea noastră de săptămâna aceasta e o joacă inspirată de Dante. Are două tăișuri, așa cum se vede chiar din primul răspuns. Invitații noștri s-au descurcat excelent cu ambele.
Gabriella Koszta
traducătoare, Pécs
Din această întrebare aparent simplă pentru mine se aud cel puțin două întrebări bulversante și înșelătoare:
1.) Ți-ai găsit perechea sau partenerul vieții tale?
2.) Ți-ai găsit jumătatea vieții ‒ care efectiv s-a pierdut fără urmă pe undeva sau pe care ai ratat-o tu, trecând distrat pe lângă de ea?
În oricare dintre cele două cazuri, să găsești un răspuns acceptabil la întrebarea pusă nu este deloc ușor. Fiindcă viața unui om, indiferent de caracterul lui, este întreagă și sferică, ca un ou: dacă o tai în jumătăți, se sparge. Bine, există și ouă fierte, care se pot tăia, se pot vopsi, însă doar oul crud și proaspăt are șansa vieții în el… Cel puțin, numai de asta mi-ar păsa din tot acest proces și numai de asta îmi pasă când fac eforturi să înțeleg subînțelesurile unui text, când îl desfac ca să-l recompun, astfel încât cele două jumătăți să redevină un întreg proaspăt și viu. Analogia cu ouă nu se datorează numai Paștelui.
Laszlo Alexandru
scriitor și traducător, Cluj
„După douăzeci de ani“ (Dumas) de la „jumătatea drumului vieții noastre“ (Dante), nu mi-am găsit jumătatea vieții. „Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă“ (Borges) „și am descoperit că mai amară decât moartea este femeia, care este o capcană, a cărei inimă este un laț și ale cărei mâini sunt niște lanțuri. Cel plăcut înaintea lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea“ (Eclesiast 7,26). „Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, râzând așa fericită, încât Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei“ (Dante). „Oh, Doamne, când sufletul îți este răpit, atunci singura virtute este să iubești ceea ce vezi (nu e adevărat?), cea mai mare fericire că ai ceea ce ai, atunci viața fericită se bea din izvoarele ei (nu s-a spus așa?), atunci se gustă adevărata viață care, după viața aceasta muritoare, ne va reveni să trăim alături de îngeri în nemurire…“ (Umberto Eco).
Nina Yargekov
scriitoare, Budapesta
Sunt dispusă oricând să pun capăt relației noastre: asta obișnuiesc să-i spun vieții mele care știe deja că în asemenea momente urmează discuții tensionate. Ea discută aspru, dar eu discut și mai aspru. Secretul meu este că nu o vreau cu orice preț. Nu țin neapărat la pulsul meu. Dacă viața mea e lașă, slabă, pesimistă, otrăvitoare, nedemnă de mine, dacă nu are dorințe și visuri, dacă mă minte, dacă mă umilește, dacă mă face de rușine, dacă mă rănește dinadins, o las dracului. Fără milă. Ei îi va fi rău, pe mine nu mă interesează chiar deloc dacă mor.
Sigur că ăsta e un fel de șantaj. Dar chiar de aceea viața mea se străduiește mult. Îmi dă mult. S-o păstrez. Se dă de toți pereții. Să văd cât e de bine cu ea. Se căznește. Să ni se întâmple multe lucruri frumoase, să facem planuri împreună, să avem dorințe, să ne entuziasmăm. E atentă și mă sprijină. Mă uit în oglindă și, dacă observ oportunism, mă încurajează ca altădată să îndrăznesc să spun ceva, chiar dacă pe voce joasă. E dificil, dar viețuim destui pe planeta asta, iar partenerul meu de viață e o șoaptă perpetuă. O soluție e și să sărim pe geam.
Imagine principală din “Casablanca,” 1942.
