Tiberiu Soare: „De fapt, dirijatul de orchestră este o meserie solitară“

Start

Temperamentalul grizonant Tiberiu Soare e rock starul dirijorilor din România, al Operei Naționale și al unui concert pe care-l aștept cu cele mai bune straie din garderobă: a XV-a ediție a Concertului Regal Caritabil, vineri, 25 octombrie, la Ateneu, în prezența Familiei Regale a României.

Pe parcursul interviurilor pe care i le-am luat, am reușit să înțeleg mult mai clar ce face omul acela cu o baghetă în mână. „Dirijorul are o suprapu­nere de roluri, cam pe prin­cipiul foilor de ceapă. Unul dintre roluri e de a imprima un tempo, o pulsație muzi­cii. Spre deosebire de muzi­ca rock sau pop standard, în muzica simfonică există numeroase fluctuații de tempo – unele prevăzute de partitură, altele nu. Alt rol ar fi să spun cât de tare sau încet să cânte. E ca la regi­zori – ai o indicație care prevede așa: cutare intră furios în scenă. Bun, dar cum sugerezi furia? Trântești o ușă, mergi mai repede, ai o anumită mimi­că?… Apoi, eu, ca dirijor, sunt cel care stabilește nive­lurile – noi îi spunem dozaj. Dacă violoncelul cântă mai tare, avem mare grijă ca su­flătorii, trompetele, să nu-l acopere, să se subordoneze. Cu alte cuvinte, sunt răs­punzător de o anumită ierarhie. Mai trebuie reglat și cum se cântă. Nu e suficient să respecte partitura, asta se numește execuție, ceea ce ar putea face și un compu­ter: introduci notele într-un program și gata! Dar asta nu e muzică. Muzica presu­pune o anumită vibrație, emoție, care e umană…“, mi-a spus Tiberiu Soare și-i mulțumesc pentru lămuriri.

De data asta, am vrut să aflu dacă tinerii străluciți pe care îi dirijează au un viitor în România. După cum veți vedea din transcrierea acestui interviu-fluviu, Tiberiu crede că au. Și mai crede o sumedenie de lucruri foarte serioase, care nu m-au împiedicat să îi zic la final bancul cu Mozart care ajunge în rai, iar Dumnezeu îi spune: „Wolfgang, muzica dumitale se apropie cel mai tare de Divinitate“. „Bine, Doamne, dar Bach?“. „Bach sunt eu“. Tibi a râs și mi-a servit o variațiune pe temă: în Rai, la slujbe, se cântă Bach. Dar când rămân între ei, îngerii deschid lejer un nasture la cămașă, aprind o țigară și cântă Mozart!


Dragă Tiberiu, mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru acest interviu, deși vorbim fix înainte de a se deschide stagiunea Operei Naționale, unde dirijezi premiera Manon Lescaut de Puccini. Mi-a plăcut enorm o declarație pe care ai făcut-o: „mergem la Operă pentru a nu uita cine suntem“. Cine mai are nevoie de Operă azi? Poți dezvolta?

În primul rând, mulțumesc pentru invitație, n-am să ocolesc răspunsul. Cred că foarte multă lume are nevoie de Operă, nu vreau să devin patetic și să spun: toată lumea are nevoie de Operă, la fel cum are nevoie de orice formă de cultură. Așa cum spuneam – e ideea mea și sunt de acord cu ea, vorba unui CAP-ist de pe vremuri – dacă ar fi să intrăm în limbajul lui Heidegger, ne ajută să ieșim din inautenticitate. Și e un mijloc foarte eficient, se adresează, aș spune, tuturor simțurilor, inclusiv celui tactil. Prin felul în care iei loc în fotoliul dintr-o sală de Operă, prin fragranțele de acolo, de reflector încins… e un act artistic. Dacă e făcut bine, ar trebui să ne disloce puțin. Să ne provoace o mică neliniște. Cum bagi o pană de lemn într-o structură aparent unitară. Noi ne ducem viețile mai mult sau mai puțin mulțumiți de noi înșine, ne scăldăm în cotidian și, din când în când, vine un act de genul ăsta – nu spun luminos, că intru în terminologia altui autor – și are loc o irumpere. O imixtiune de altceva, a unui fel de Dincolo. Opera e unul dintre mijloacele prin care avem acces la aceste găuri de vierme spirituale.

Luna aceasta revii la pupitrul Concertului Regal caritabil, alături de alumni Tinere Talente cărora le-ai fost mentor, au pornit ca bursieri ai programului și se întorc la Ateneu ca muzicieni de talie internațională. Crezi că instrumentiștii români ai muzicii clasice au un viitor în România?

Da, există un viitor în România pentru muzicienii de înaltă calitate. Nivelul la care se face muzică de acest gen a crescut în ultimii ani. Avem niște generații care se iau foarte în serios, care au trăit într-un mediu competițional ceva mai pronunțat – cei care au crescut după începutul anilor 2000. A-ți găsi o slujbă într-un ansamblu de prestigiu, la Operă, devine din ce în ce mai dificil, piața muncii a devenit destul de restrictivă, dar asta a atras după sine o creștere a calității candidaților. Per total, am asistat la o ameliorare a nivelului muzicienilor care alcătuiesc ansamblurile profesioniste din România, odată cu schimbarea generațiilor. Muzicienii de calitate vor avea tot timpul un viitor în peisajul muzical românesc. Ca să fiu mai scurt: e nevoie de ei. Oamenii consumă muzică de calitate, dovadă, sălile pline, și de la sălile de concerte simfonice, și de la teatrele de Operă nu numai din București, dar din întreaga țară. Afluența publicului e absolut îmbucurătoare. În același timp, va urma foarte curând momentul să ne dezbărăm, treptat-treptat, de obiceiul de a gândi „aici“ și „afară“. Cel puțin în cadrul generațiilor din care fac și eu parte, care s-au format cu mai mult de 20 de ani în urmă, cumva, forma supremă de consacrare, gradus ad Parnassum, era dacă aveai o carieră „afară“. Acest „afară“ era un fel de miraj, acea Americă din imaginarul celor care au trecut prin prigoana comunistă din anii ’50. Distincția asta dintre „afară“ și „aici“, chiar și ca formă de legitimare, începe să fie, în cercurile profesioniste, din ce în ce mai estompată. Poți întâlni muzicieni de înaltă calitate care au trecut rareori granițele unei țări ca România și, de asemenea, poți asista la prestații publice ale unor interpreți care nu sunt din țara respectivă (născuți sau au plecat, sunt doar originari de acolo) și care, nu-ți ascund, sunt dezamăgitoare. M-am dus cu sacul la pomul lăudat. Cum avem noi o vorbă pe aici, la Operă, când se dau audiții: CV-ul nu cântă! Așa că, da, au un viitor și aici, și afară, muzicienii buni își vor găsi mereu locul.

Ai dirijiat și dirijezi în locuri de pe lumea asta, majoritatea, cu o acustică mai bună decât în sălile de la noi…

A, asta da.

… iar instrumentiștii își pot găsi, dacă, sigur, intenționează asta, joburi mult mai bune afară…

Bineînțeles. Uite, încă suntem în paradigma aia. Și, de dragul jocului, accept!

Mulțumesc!

Această creștere a nivelului ansamblurilor profesioniste din România nu a fost egalată încă de infrastructură. Da, suntem deficitari la capitolul săli, există filarmonici prestigioase, cum ar fi Filarmonica din Iași sau Filarmonica din Cluj, care chiar nu au o sală proprie pe care s-o denumească, într-un fel, „casa“ lor. Infrastructura a rămas în urma dezvoltării materialului uman, asta se poate recunoaște. Apoi, deși trebuia să încep cu asta, statutul artistului în societate. Aici suntem martorii unui decalaj la nivel cultural și social. Există diferențe de percepție în ceea ce-i privește pe artiștii care se ocupă cu muzica simfonică, de Operă. Nici onorariile nu se compară cu cele oferite de prestigioase instituții muzicale din alte țări, mai dezvoltate.

Casa Regală a României ți-a acordat distincţia „Ordinul Coroana României în Grad de Ofițer“. Iată că muzica ți-a dat un titlu pe care milităria nu ți l-a putut oferi, pentru că, din cauza reducerii efectivelor, n-ai mai urmat Școala de ofițeri după Liceul Militar. Cum l-a format muzica militară pe dirijorul de mai târziu?

Liceul Militar de Muzică, al cărui absolvent am fost în 1995, a avut un rol hotărâtor asupra formării mele, am întâlnit acolo niște profesori de înaltă calitate și le sunt recunoscător. Ca să vă dau doar un indiciu – și nu mă laud, este spre lauda acelor profesori pe care i-am avut la liceu – pentru examenul de dirijat de orchestră, la care m-am prezentat la Conservator, aici, în București, un examen extrem de drastic – nu intru în detalii, dar erau oameni care dădeau de 6-7 ori – nu a fost nevoie să fac o oră de meditație cu nimeni. Am venit cu ceea ce am învățat pe băncile acelui Liceu Militar de Muzică.

Cum e să fii primul la ceva? Ai intrat primul la Conservator și ai ieșit șef de promoție…

Nu te gândești la asta. Muzica nu e sport. Când te apuci să studiezi un domeniu, un instrument sau, în cazul meu, o specialitate, cum este dirijatul de orchestră, nu o faci cu gândul de a scoate cel mai bun barem. Dacă ar fi totuși să compari cu un sport, ar fi cu înotul de performanță. Pentru că nu ai timp să te uiți împrejur, afli doar la sfârșitul cursei, când scoți capul din apă.

Deci, ca David Popovici, te uiți doar la culoarul tău…

Mutatis mutandis, păstrând proporțiile! David Popovici e campion olimpic, aici vorbim doar de un șef de promoție la o specializare. Nu e o întrecere cu coroniță, ideea e cât de mult îți dorești să înțelegi ce faci, aici e cheia. Nici mie nu mi-a fost foarte clar, am avut ani de căutare, aproape un sentiment de angoasă… Ai nevoie, iertat să-mi fie cuvântul prețios, de o metodologie, nu poți s-o faci orbește. Asta a fost o preocupare principală chiar și după terminarea studiilor. Luasem deja concursul de dirijor la Operă, vorbim de cumpăna anilor 2004–2005, și încă mă aflam pe o Terra incognita. Pentru a fi clar pentru cititori, nu mă refer acum la faptul că trebuia să învăț repertoriul de Operă. Odată ce ți-e clar ce se întâmplă cu gândirea ta muzicală, felul în care interacționezi cu o partitură și, după aia, cu oamenii din fața ta, decurg firesc din organizarea materialului. Ce se întâmplă între urechile tale e important! Dirijatul de orchestră este o meserie solitară, de fapt. Petreci foarte mult timp în studiu, într-un șir de meditații solitare, în care încerci să vezi cum gândește propria ta minte și cum să o facă mai bine.

Dacă știu bine, ai decis să te dedici baghetei după ce ai citit într-o revistă un interviu cu Sergiu Celibidache…

Adevărat.

Ce le-ai transmite unor foarte tineri cititori ca să îi îndrepți spre dirijorat?

Nu pot să spun că am vocație de marketing, nu prea mă pricep la prozelitism. Fără a arunca în derizoriu ocupația respectivă – îmi dau seama că e foarte important ca racolarea de talente să aibă loc în primul rând prin conștientizarea existenței unei asemenea discipline – nu mă pricep foarte bine la a face publicitate. Spun asta, ca să vezi că nu mă alint: în primul rând, nu e un lucru ușor. În al doilea rând, îmi pare foarte rău s-o spun, nu e pentru oricine. Criteriile de selecție sunt foarte dure și nu toată lumea care se apucă de dirijat ajunge să trăiască din asta. Îți trebuie o capacitate de discernământ și un rafinament, să „miroși“ situația, când e momentul, să zic așa, să apeși pe accelerație și când să slăbești tensiunea.  Sunt elemente dificil de dozat, nu se pot învăța, nu se dobândesc decât prin practică…

Scuză-mi ignoranța, dar nu scrie acolo?! Allegro, ma non troppo!

Ha-ha, sigur că da! Dar termenii ăștia, multă lume crede că sunt termeni de tempo, nu, sunt termeni de expresie… Expresia pe care trebuie să o capete muzica și curgerea temporală, viteza cu care se desfășoară muzica respectivă sunt aspecte derivate, emergente, nu fundamentale. Fundamentală este expresia pe care o stabilești tu. Într-adevăr, este una dintre sarcinile care cad în seama dirijorului. Dirijorul este în primul rând un ghid de ritm și expresie.

Un membru al Filarmonicii din Viena ar fi zis că, la o adică, orchestra ar putea cânta și fără dirijor. Cum ar suna Marșul lui Radetzky fără dirijor? Și cine ar mai conduce aplauzele?

Destul de asemănător, la Marșul lui Radetzky, o piesă splendidă, de altminteri, a lui Johann Strauss-fiul. La piese de genul ăsta, unde nivelul de dificultate, hai să fim serioși, nu este unul deosebit de ridicat, orchestrele s-ar descurca binișor și ar suna relativ asemănător cu ce auziți la Concertul de Anul Nou. Nu întâmplător, acest Radetzky Marsch e tradițional, cu bisuri, se mai fac mici glumițe, dirijorul se întoarce către sală și invită să aplaude în ritm. E genul de piesă care, să spun așa, merge scoasă din viteză. E suficient să pornească, iar lucrurile, oarecum, funcționează. Dacă vorbim despre muzici deja mai complexe, cum ar fi opereta Liliacul, de același Johann Strauss-fiul, acolo, fără dirijor, după umila mea părere, nu merge. Chiar dacă lipsește persoana care ar sta în picioare, în fața tuturor, și ar indica intrări, schimbări de tempo și așa mai departe, acel rol ar trebui suplinit. Sunt două căi de a face asta. Fie o altă persoană din orchestră, de regulă concertmaistrul preia, de la locul său de prim-violonist, aceste atribuții – cazul lui David Grimal, cu Les Dissonances. Celebra orchestră fără dirijor a lui Grimal asta face. E o găselniță de marketing, pentru că lipsește cineva într-o poziție verticală cu un băț în mână. Dar dacă vă uitați la ce face Grimal – el e dirijorul. Fie asistăm la o chestiune foarte interesantă – exista un fenomen, pe vremea URSS-ului, când ideea staturii dirijorului era considerată ceva nedemocratic, și atunci au apărut așa-numitele orchestre Persimfance – ansambluri simfonice fără dirijor. Acolo, sarcinile erau împărțite între șefii de partidă, cum spunem noi – orchestra e o structură ierarhizată, piramidal. Există, totdeauna, o persoană care decide ce se întâmplă într-un anumit loc și ceilalți trebuie să se supună, altfel muzica are de suferit.

Rămânem într-un registru neserios cu o întrebare cât se poate de serioasă: când vom vedea o baghetă românească la Musikverein de Anul Nou?

Foarte greu de zis. Vezi, Concertele de Anul Nou de la Viena au o tradiție, aveau loc de pe la începutul anilor 1800, au fost întrerupte, apoi reluate… Concertele astea au un foarte puternic rol simbolic. De marketing! Nu am să fac acum referire la fel de fel de competiții, europene sau nu, referitoare la cântat. Dar întotdeauna există și o rezonanță cu iz politic în numirea dirijorului din anul respectiv. Cunoscătorii foarte rafinați își pot da seama de anumite linii de forță care străbat lumea, nu numai cea muzicală ci și politică la nivel înalt, din opțiunea pentru un dirijor sau altul la Concertul de Anul Nou. Spre exemplu, în viitorul apropiat, eu n-aș fi deloc surprins să văd un dirijor ucrainean, neînțelegând prin asta că nu ar merita să fie acolo, cu siguranță, va fi selectat cel mai bun dintre cei mai buni. Întotdeauna când se stabilește dirijorul, se are în vedere și un statement, e ca un fel de declarație pe care o fac decidenții – și, crede-mă, sunt mulți, începând de la agenții până la factorii politici, să nu uităm că Staatsoper din care provine Wiener Philharmoniker este o instituție de stat, deci automat, vrei, nu vrei, și politicul are o pondere. De multe ori te poți gândi, fără a cădea în teoria conspirației, că poate fi folosită și ca o foarte subtilă monedă de schimb. Răspunsul pe care-l aștepți nu e deloc simplu, pentru că nu discutăm exclusiv despre nivelul valorii unui dirijor.

Daniel Barenboim susținea că dirijorii trebuie să fie conștienți că măcar un sfert dintre instrumentiști îi urăsc. Ce te preocupă mai mult – cei din cele trei sferturi sau ceilalți?

Întotdeauna lucrez cu orchestra ca întreg. Faptul că acest întreg e un melanj de opinii și de atitudini față de dirijor sau de actul artistic vine la pachet, e în fișa postului. N-ai cum să-i mulțumești pe toți, e ca la nuntă, întotdeauna va fi un unchi sau cine știe ce văr îndepărtat care va fi nemulțumit de aperitive. Ieșind din registrul ăsta lumesc și hâtru, trebuie să fii atent ca lucrurile să nu degenereze. Aici sunt și tehnici, dar și acea intuiție pe care trebuie s-o posezi.

Tiberiu, scurtăm, pentru că am ajuns la ultima întrebare: ca muzician fără cont de Facebook, ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi putut, pe vremea lui Mozart, să-i comenteze niște puști că e paralel cu compoziția și nici la vioară nu-i chiar atât de bun cum se crede?

Din ce-mi dau eu seama, din toate scrierile biografice și parcurgându-i de mai multe ori corespondența, cred că s-ar fi supărat, ar fi fost afectat. Vorba lui Bukowski, aici contează cât de bine te pricepi la mersul prin foc. Pentru că de pășit în foc se va întâmpla cu siguranță. Să nu-ți imaginezi că dacă nu existau rețelele sociale la finele anilor 1700, răutatea omenească lipsea. Dovadă stau inclusiv anumite ieșiri temperamentale ale lui Beethoven, după Mozart. S-a păstrat o scrisoare în termeni foarte duri și de nereprodus în public a lui Beethoven către un critic care găsise deficientă, din punctul de vedere al compoziției, o lucrare a lui Beethoven – e vorba despre uvertura Victoria lui Wellington… Revenind: n-am cont pe Facebook, mi s-a părut că n-am nevoie de așa ceva, nu contează. Discutăm de fapt despre libertatea de exprimare. Așa cum a zis Umberto Eco, internetul a dat glas unei legiuni de imbecili. Aici e toată problema: foarte multe lucruri care înainte erau în sfera privată devin publice. Mi-aduc aminte de un dirijor, Emanuel Elenescu, care ne spunea la repetiție când eu eram în Orchestra Radio: măi, copii, știți voi una dintre definițiile iadului? Iadul e atunci când fiecare îi spune celuilalt exact ce crede despre el! Cumva, am ajuns într-o versiune mai soft a unui infern din ăsta, în care tot ce înainte era destinat exprimării în sfera particularului sau, mă rog, în cercuri limitate de prieteni, de cunoștințe, acum ajunge să fie făcut public. Ba chiar este asumat ca un gest de frondă: „Așa, domnule, și ce? Este părerea mea!“. Țopismul ăsta evacuează orice formă de civilitate din spațiul de comunicare. Nu ai ce să faci. Va trebui să te închei frumos la veston până la ultimul nasture de sus și să înduri demn. Dacă ți-ai ales asta în viață, depinde numai de tine dacă vei continua sau nu.

Tiberiu, ca de obicei, e o plăcere să te urmăresc, să te ascult. Mulțumesc!

Mulțumesc și eu.

Imagine: arhiva dirijorului

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×