Tigaia asta o să te bage în mormânt

Start

Dacă citiți aceste rânduri, probabil am murit.

„Hmm… cam dramatic“, își făcu autocritica în gând Sabina Cârneci. „Cine ar citi asta ar zice că vreau să mă sinucid. Sau că m-am apucat să scriu romane polițiste de doi lei. Arma crimei: colesterolul.“

Se ridică greoi de la masa din bucătărie și se îndreptă spre aragaz, unde, într-un wok, sfârâiau de zor niște jumări, iar în cuptor se rumenea la foc mic pilaful pentru masa de prânz. Sabina închise focul, potrivi o strecurătoare deasupra borcanului pregătit special și începu să toarne grăsimea adunată în tigaie. Jumările de formă neregulată, rumenite exact atât trebuie, cădeau în sită una câte una. Lui Sabina îi lăsă gura apă. Tocmai atunci, ușa bucătăriei se deschise încetișor, iar în prag apăru o femeie minionă și slabă-țâr, îmbrăcată într-un halat înflorat și încălțată în papuci de pâslă, care o certă cu severitate în glas:

‒ Iar gătești? Tigaia aia o să te bage în mormânt.

Sabina făcu o mișcare necontrolată și mici stropi de grăsime îi aterizară pe mâna stângă.

‒ Doamne, mamă, ce m-ai speriat! exclamă ea. Am făcut niște jumări. Ia loc. Pilaful e aproape gata. Acuși mâncăm.

Îmbunată de tonul ei blând, bătrâna se așeză la masă și așteptă cuminte să primească o porție din pilaful promis, cu jumări la antreu. Când, peste câteva minute, primi, într-adevăr, o farfurie aburindă, molfăi cu nesaț jumările, apoi luă o îmbucătură de pilaf, pe care o învârti îndelung în gură înainte s-o înghită. Mai luă o îmbucătură, după care începu să plimbe pilaful din stânga farfuriei în dreapta și înapoi. Sabina termină porția din fața ei și oftă adânc când văzu că farfuria mamei este aproape neatinsă.

‒ Ce faci? Nu mănânci? întrebă ea.

‒ Nu mi-e foame, răspunse maică-sa ca un copil care ar vrea să mănânce numai desert.

Sabina îi luă farfuria din față, aruncă pilaful la gunoi, apoi o puse cu năduf în chiuvetă.

‒ Atunci hai în sufragerie, să ne uităm la știri.

Bătrâna se ridică de la masă, o apucă de braț și porniră împreună, cu pași mărunți, spre sufragerie. Ajungând în mijlocul încăperii, coana mare se opri brusc și o întrebă:

‒ Dar noi nu mâncăm? Mie mi-e foame.

Sabinei îi căzură umerii a deznădejde, oftă adânc și-i spuse resemnată:

‒ Hai să te așezi în fotoliu. Dau drumul la televizor și mă duc să-ți fac un sandvici.

Sabina era minionă și supraponderală. Fusese dintotdeauna dolofană, dar fălcuțele, care pe vremuri făceau gropițe când zâmbea, i se pleoștiseră dizgrațios și dădeau senzația că ar fi cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât în realitate. Nu avea decât patruzeci și nouă de ani, dar multele kilograme în plus își puseseră amprenta asupra sănătății ei. Fiecare pas era o corvoadă și nu putea să urce nici măcar două trepte fără să gâfâie, cu inima zbătându-i-se nebunește. Prin contrast, mama ei, la fel de scundă, fusese la vremea ei o minionă apetisantă, dar acum boala își spusese cuvântul și slăbise dramatic, astfel încât ajunsese numai piele și os.

În viața Sabinei, tigaia fusese și blestem, și binecuvântare. Sabina era o pofticioasă și o bucătăreasă desăvârșită. Din drag pentru mâncărurile alese și lucrul bine făcut se născuse o carte de bucate cu rețete gândite numai pentru tigaie. A urmat concursul internațional Master Chef, la care Sabina a câștigat locul doi și Tigaia de argint. Trofeul – o tigaie argintată, în miniatură, prinsă artistic de un soclu masiv din lemn de nuc – trona acum regește la loc de cinste pe dulapul din bucătărie, deasupra ustensilelor care-i aduseseră Sabinei faima. La a doua ediție a cărții de bucate, a stat de vorbă cu fanii și a înțeles zbaterea lor de zi cu zi pentru a ține în echilibru serviciul și treburile casnice. Din aceste discuții de suflet a urmat cea de-a doua carte de bucate: 20 de rețete rapide la tigaie, care ajunsese deja la a treia ediție. În plus, Sabina avea un blog culinar cu dublu rol: o ajuta să țină legătura cu fanii și-i satisfăcea și pasiunea pentru fotografie. În general, primea răspunsuri laudative la postări: „Îmi lasă gura apă numai când mă uit la poză.“ „Ce bine arată! Încă o porție, vă rog. J“ „O mănânci cu ochii, nu alta. Așa o creație ar trebui congelată și păstrată pentru posteritate.“ Dar avea și un troll, care revenea periodic sub alte nume, deși îl bloca de fiecare dată. „Sta-ți-ar în gât! Nu vezi că ești pătrată?“ „Ajutor! Vomit!“ „Ce ți-aș mai trage una cu tigaia. Faci umbră pătrată pământului degeaba.“ „Miss Piggy în acțiune!“ „Dacă strănuți, îți iese untura pe nas.“ Fanii o sfătuiseră să se adreseze poliției, dar Sabina bănuia că poliția are treburi mai importante. Cel mai bine era să-l ignore și chiar încerca să facă asta, dar, de fiecare dată când trollul revenea și-i citea comentariile, Sabina simțea că o trec fiori reci pe șira spinării și inima i se zbătea ca un fluture captiv într-un borcan de sticlă.

După ce îi aduse un sandvici cu brânză și măsline, care precis va fi mâncat doar pe jumătate, Sabina o lăsă pe mama în fața televizorului și se întoarse în bucătărie. Spălă vasele, le șterse și le așeză la locul lor, după care deschise laptopul și, la siestă, își verifică contul de pe matrimoniale. Timidă și complexată de formele generoase, Sabina nu avusese noroc la sexul opus. În copilărie râdeau de ea, în tinerețe mai mult decât prietena pe umărul căreia să-și plângă nereușitele în dragoste nu fusese pentru niciunul dintre bărbații din anturajul ei; după ce câștigase faimă și bani, i se păruse ei că n-o curtau decât din interes, iar acum, împovărată și cu o mamă bolnavă, visul ei de a avea o familie, copii și, ulterior, nepoți pe care să-i răsfețe cu mâncăruri delicioase și sănătoase, ajunsese de neatins. Dar Sabina tânjea după contactul uman, fie el și din spatele unui ecran, într-un cvasi-anonimat. Site-ul făcea reclamă noilor înscriși, iar Sabina îi trecu în revistă rapid. Eu1975… „Mda, unii bărbați nu se pot abține și-și dau imediat pe față egocentrismul“, gândi Sabina. Următorul se prezentase în fotografia de profil la costum de baie, cu marea albastră în spate, spre oroarea Sabinei, care, departe de a critica defectele fizice ca burta proeminentă și chelia, considera lipsă de seriozitate o astfel de prezentare. Aurel C., în maieu și pantaloni scurți, se sprijinea mândru de o mașină roșie. „Oare ce vrea să compenseze cu mașina aia?“, se întrebă Sabina.

Amuzată, închise laptopul și își spălă un măr. Mușcă din el, dar i se păru un pic acru. Mai luă o gură, apoi îl puse pe masă. Știa ce avea să facă: mere caramelizate. Spălă cinci mere, cântări 200 de grame de zahăr, pregăti bețele pentru frigărui și un castronel în care turnă bombonele colorate pentru decor. Înfipse bețele în mere, apoi scoase tigaia, turnă trei linguri de apă și zahărul, pe care îl amestecă la foc mediu până ce se coloră. Înmuie fiecare măr, răsucindu-l să se caramelizeze uniform, apoi, trecu merele, unul câte unul, prin bombonelele colorate și le puse la răcit pe un fund acoperit cu hârtie de copt. Încântată de veselia pe care o generau merele astfel ornate, Sabina făcu câteva fotografii pentru blog, apoi o servi și pe mama. Doamna Cârneci se bucură ca un copil de desertul neașteptat, dar mâncă doar glazura și ici-colo mușcă din măr, după care îl puse înapoi în farfurie.      

După masa de seară, la care Sabina șterse farfuria cu pâine, iar mama ciuguli ca o păsărică, în stilul obișnuit, Sabina îi schimbă pampersul pentru noapte și o ajută să se spele pe dinți, după care o băgă în pat. Istovită mai mult emoțional de corvoada zilnică, se trânti pe canapeaua din sufragerie, lăsă televizorul să transmită știrile zilei și se pierdu în propriile gânduri.


Dacă citiți aceste rânduri, probabil am murit. Nu, n-am de gând să mă sinucid și nici nu mi-a pus nimeni gând rău…

Sabina se ridică de la masa din bucătărie și se îndreptă spre aragaz unde pregătea paella cu piept de curcan în loc de fructe de mare. Prepararea mâncării ajunsese în punctul în care trebuia să amestece conținutul încontinuu; altfel, se prindea de fundul tigăii. Sabina amesteca absentă, cu gândul la întâmplările dimineții. Se trezise devreme și plecase la piață, fără să o trezească pe mama. Spera să se întoarcă înainte să i se observe lipsa, dar când ajunse la colțul blocului, o auzi strigând din balcon:

 ‒ Ajutor! M-a închis în casă. Nu am chei. Și mi-e foame…

Niște copii se hlizeau ca la circ. Vecinii care ieșeau din bloc, după ce identificau sursa țipetelor, grăbeau pasul stânjeniți. Sabina, încărcată cu două plase grele, nici dacă ar fi vrut,   n-ar fi avut cum să grăbească pasul. Ajunse într-un suflet, o liniști pe mamă, apoi ținu o pastilă de nitroglicerină sub limbă și zăcu o jumătate de oră cu o compresă rece pe inimă. Ca de obicei, în momentele de stres o cuprinse o foame nebună. Îi schimbase pampersul mamei, o primenise și o grăbise la bucătărie, unde încropi o omletă cu jumări și murături. Coana mare molfăi în silă câteva îmbucături, lăsând greul omletei consistente pe Sabina. Restul dimineții decursese mai mult sau mai puțin la fel ca în oricare altă zi, dar Sabina era îngrozită de evoluția în rău a bolii mamei. În ziua următoare avea programare la psiholog. Va trebui să lase cheia la o vecină și s-o roage să vină din când în când s-o verifice pe bătrână. Odată luată hotărârea asta, Sabina gustă paella, presără puțină sare, mai amestecă de două ori, închise focul, turnă conținutul în două castroane și se îndreptă spre chiuvetă cu gândul să spele tigaia. Chiar atunci ușa se deschise încetișor și bătrâna intră pe nesimțite în bucătărie.

‒ Iar gătești? Tigaia aia o să te bage în mormânt.

Inima Sabinei făcu un salt mortal, dar ateriză cu bine. Femeia ridică tigaia amenințător și spuse pe un ton răstit:

‒ Mamă! Încetează! Tu mă bagi în mormânt.

În ochii bătrânei se aprinse un licăr de recunoaștere și, dintr-o dată, ieși la lumină doamna Cârneci, fostă învățătoare:

‒ Sabina? Fata mea. Fata mea dragă, cum te mai chinuiesc eu. Iartă-mă, Sabina.

‒ Mama? murmură încetișor Sabina, de parcă i-ar fi fost teamă să nu rupă vraja.

‒ Da, iubita mea.

‒ Hai să mâncăm până nu se răcește. Am făcut paella.

‒ Mmm, miroase grozav. Și mi-e o foame de lup.

Se așezară la masă, doamna Cârneci luă două înghițituri copioase și o lăudă și pentru gustul mâncării:

‒ Rețeta asta ar trebui să apară în noua carte de bucate.

‒ A apărut în prima. Și chiar a avut succes. Am primit o mulțime de laude.

‒ Și cum merge cu noua carte de bucate? În ce stadiu ești?

‒ Am deja majoritatea rețetelor. Am simplificat niște rețete mai vechi, să poată fi gata în 30 de minute și mă gândesc și la alte combinații rapide, dar, în primul rând, hrănitoare.

‒ Sunt convinsă că ești pe drumul cel bun. Ai un talent înnăscut, moștenit, pesemne, de la maică-mea. Era o artistă în bucătărie.

‒ Ooo, da! Îmi amintesc de mâncărurile delicioase ale bunicii.   

Cu un zâmbet nostalgic pe buze, se adânciră amândouă în savurarea porției din fața lor. Sabina aproape terminase de mâncat când observă că maică-sa învârte furculița în castron, absentă.

‒ Ce faci? Nu mai mănânci? întrebă ea cu spaimă în suflet.

Bătrâna ridică ochii, se uită la ea cu o privire rătăcită și îi răspunse:

‒ Nu mi-e foame.

Sabina oftă tristă, pentru că nu apucase să-i spună cât de mult o iubește în scurtul ei moment de luciditate. O mângâie pe mâna noduroasă și-i spuse:

‒ Nu-i nimic, mama. O mai las puțin să se răcească, o pun la frigider și ți-o încălzesc pentru diseară. Hai să mergem în sufragerie să ne uităm la știri.

Bătrâna se ridică cu greu, se agăță de brațul fetei și, cu pași mărunți, porniră spre sufragerie. Odată ajunse acolo, bătrâna întrebă pe neașteptate:

‒ Dar noi nu mâncăm? Mie mi-e foame.


Seara, după ce a pregătit-o pe mamă de culcare și a băgat-o în pat, Sabina se așeză în fața televizorului, la ultimele știri ale zilei. După știrile sportive și înaintea rubricii meteo, dintr-o dată, Sabinei i se făcu o poftă nebună de cartofi prăjiți. „Nu mă mai apuc la ora asta de curățat cartofi. Până îi prăjesc, se face de miezul nopții și precis mi se ia de cartofii pai“, gândi ea. „Mai bine mă duc la non-stopul din blocul vecin și cumpăr o pungă de chipsuri și o Coca Cola.“ Se ridică din fața televizorului, merse tiptil spre camera mamei, deschise încetișor ușa și se asigură că doarme. Apoi luă portofelul, cheile le avea întotdeauna asupra ei, de teamă să nu le ia bătrâna și să plece brambura prin cartier, și porni spre non-stop. Când ajunse la ieșirea din bloc, Sabina avu un moment de ezitare. Blocul avea cinci scări, în curtea interioară iluminatul era inexistent, în ciuda petițiilor depuse de administrator la primărie, iar cerul era acoperit de nori. Cele două-trei ferestre luminate la ora aceea nu făceau decât să accentueze bezna în care era cufundată aleea pe care urma s-o parcurgă Sabina. Dar pofta de chipsuri învinse. Sabina porni hotărâtă spre magazinașul care avea să-i ostoiască moftul. După câțiva pași, i se păru că aude un foșnet. Întoarse capul și, spre groaza ei, văzu o tigaie parcă ținută de o mână invizibilă. Persoana înarmată astfel trebuie că era îmbrăcată în negru din cap până în picioare. Calea spre ușa de la intrarea în scară îi era tăiată, așa că Sabina grăbi cât putu pasul spre colțul blocului și artera principală, unde spera să întâlnească alte suflete aflate pe stradă la ora aceea dintr-un motiv sau altul. „Doamne, oare să fi aflat trollul ăla nenorocit unde locuiesc?“, se întrebă Sabina cu inima cât un purice. Întoarse din nou capul și, la lumina lunii care ieșise chiar atunci dintre nori, văzu clar tigaia ridicată, gata să lovească. Sabina țipă ca arsă și se trezi în pragul infarctului, cu brațul stâng amorțit și un junghi ascuțit în coșul pieptului. La televizor începuse un film. „Uite așa moare omul în somn“, cugetă Sabina când își mai reveni un pic. „Mi-au trebuit chipsuri!“ Închise televizorul și se îndreptă spre dormitor, unde se zvârcoli în pat până la primele ore ale dimineții.


Bătrâna ședea pe marginea patului, cu mâinile în poală, și se uita în gol. Dintr-o dată, nările îi fură inundate de un miros îmbietor. Și i se făcu foame. Se ridică sprintenă și porni spre sursa mirosului. Deschise cu mâna tremurândă ușa de la bucătărie, dădu cu ochii de o femeie obeză, concentrată pe o tigaie aburindă și, dintr-o dată, ieși la suprafață glasul sever cu care odinioară ținea la respect o clasă întreagă de elevi recalcitranți:

‒ Iar gătești? Tigaia aia o să te bage în mormânt.

Femeia tresări și-i spuse cu reproș:

‒ Ah, mamă, iar m-ai speriat. Dar ai venit la marele fix. Mâncarea e gata. Stai jos. Sunt pe fugă azi, am programare la psiholog.

Bătrâna se așeză supusă la masă și așteptă să i se umple farfuria din față.

‒ Miroase tare bine. Chiar mi-era foame.

‒ Am făcut Stroganoff de vită cu ciuperci și smântână. Pe vremuri era favorita ta.

‒ Îhî.

‒ După ce mâncăm, o chem pe tanti Voica să stea cu tine.

‒ Îhî, aprobă doamna Cârneci, băgând în gură o furculiță cu vârf din mâncarea din fața ei.

‒ M-am întâlnit cu ea la lift. Te-a văzut ieri, speriată, pe balcon și s-a oferit să stea cu tine când trebuie să plec undeva.

‒ Îhî, aprobă din nou bătrâna, molfăind absentă mâncarea.

‒ Nu știu de ce-o vorbesc toți vecinii de rău. Am rămas uimită de bunăvoința ei.

‒ Îhî, replică bătrâna și începu să învârtă mâncarea în farfurie, mestecând încă prima îmbucătură.

‒ Hai, înghite și mai ia o furculiță.

Bătrâna se execută.

‒ S-o lași pe tanti Voica să se uite la telenovelele ei. Când mă întorc, mâncăm ceva și apoi ne uităm noi două la știri.

‒ Îhî, făcu bătrâna molfăind îndelung a doua îmbucătură.

Între timp, Sabina terminase porția din fața ei, șterse bine farfuria cu pâine, apoi o duse la chiuvetă și începu să spele vasele. Când termină, doamna Cârneci încă învârtea mâncarea în farfurie, din stânga la dreapta și înapoi.

‒ Of, Doamne, suspină Sabina. S-a răcit deja. O pun în frigider și ți-o încălzesc când mă întorc, bine? Hai să mergem în sufragerie. O sun pe tanti Voica să coboare, că mă grăbesc.

Bătrâna o prinse de braț și porniră amândouă, cu pași mărunți, spre sufragerie. Ajungând în dreptul fotoliului în care stătea bătrâna, aceasta întrebă ca la comandă:

‒ Dar noi nu mâncăm? Mie mi-e foame.

‒ O s-o rog pe tanti Voica să-ți facă un sandvici mai târziu. Stai jos acum.

Sabina o sună pe vecină să coboare, apoi chemă un taxi. Se îmbrăcă și, de îndată ce sosi tanti Voica, ieși în fața blocului, unde taximetristul o aștepta deja. În clădirea unde, la etajul doi, se afla cabinetul psihologului, constată că liftul nu funcționează. Sabina își înăbuși o înjurătură birjărească și începu să urce scările anevoie. Psihologa, îngrijorată de fața congestionată și gâfâitul greoi al pacientei, îi oferi un pahar cu apă rece și așteptă răbdătoare, cel puțin cinci minute, ca aceasta să-și tragă sufletul. Apoi se interesă de noutățile survenite în situația Sabinei de la ultima consultație.

‒ Nu am multe noutăți – răspunse Sabina. Mama are zile mai rele și zile mai puțin rele. Câteodată am impresia că nu mă recunoaște, dar nu-i speriată. Cumva, cred că-i inspir încredere. Ieri a avut o cădere când a remarcat că nu-s acasă. A ieșit pe balcon și a strigat după ajutor. Noroc că vecinii știu, în mare, cu ce mă lupt și n-a chemat nimeni poliția. Și are obiceiul ăsta prost să intre tiptil într-o încăpere și să mă sperie. Cred că o să-i agăț clopoței la gât, ca la pisici, glumi Sabina.

‒ Măcar v-ați păstrat simțul umorului, o încurajă psihologa.

‒ E obsedată de tigaie și are impresia că mănânc prea mult și că o să mor.

‒ Apropo de asta, am stabilit data trecută că nu sunteți mulțumită de greutatea actuală. Ați încercat să reduceți puțin porțiile? Sau ce alte măsuri ați luat în acest sens?

‒ Păi… Am în vedere o nouă carte de bucate și mă joc cu ingredientele și mirodeniile, încercând să creez noi rețete. Atâta bucurie am și eu. Și, dacă tot gătesc… ce să fac? Doar n-o să arunc bunătate de mâncare.

‒ Înțeleg. Dar mișcare faceți? Și mersul pe jos ajută.

‒ Eh! Dar dacă mai vin de câteva ori la dumneavoastră și liftul e tot stricat, zic că-mi fac norma pe toată luna.

Psihologa zâmbi.

‒ Îmi cer scuze pentru inconvenient. Se pare că trebuie să schimbe niște piese și mai durează până ce sosesc din străinătate, de undeva. Altfel, în afară de timpul pe care-l petreceți îngrijind-o pe mamă, vă faceți timp pentru dumneavoastră? Coafor? O piesă de teatru?

 ­­‒ Nici gând. Singura bucurie este blogul. Este legătura mea cu lumea de afară. Și mi-am făcut o mulțime de prieteni… virtuali, e adevărat, dar ajută. Doar tipul ăla de care vă ziceam data trecută tot reapare, deși îl blochez, și-mi aruncă cuvinte grele. Nu-mi dau seama cu ce l-am supărat.

‒ Vă asigur că nu aveți nicio vină pentru comportamentul respectivului. Cine știe ce frustrări are și se descarcă jignind în stânga și-n dreapta. Cel mai probabil nu sunteți singura victimă. V-ați hotărât să depuneți plângere la poliție?

‒ Nu știu dacă ar ajuta cu ceva. Probabil că poliția are o grămadă de alte probleme mai grave.

Până la sfârșitul consultației, psihologa o încurajă să iasă mai mult, să vadă lumea, să vorbească față în față cu o prietenă, să se desprindă de casă și de probleme măcar pentru câteva ore, la care Sabina răspunse invariabil că îi este din ce în ce mai greu să o lase singură pe mamă, rudele apropiate sunt ori în provincie, ori în străinătate, grija legată de ce ar putea găsi la întoarcere ar fi mai mare decât bucuria evadării și alte argumente pro-sedentarism și antiviață normală.

La întoarcere, Sabina luă, din nou, un taxi, grăbită s-o elibereze pe tanti Voica. Când aceasta auzi ușa de la intrare, ieși din sufragerie zâmbind.

‒ Cum a fost? o întrebă Sabina.

‒ De îndată ce am mutat pe un canal de știri nu și-a mai desprins privirea din ecran.

‒ Ah, nu v-a lăsat să vă uitați la serialul dumneavoastră?

‒ Nu-i bai, ăștia le dă tot timpul în reluare. Văd eu episodul până la urmă.

‒ Mă spăl pe mâni și încropesc repede o gustărică înainte de cină. După atâta vorbărie la psiholog, parcă mi-a scăzut glicemia. Aveți timp să mai stați, da?

‒ Nu, draga mea. Fug repede. La cinci îmi începe Legea iubirii, la ProTV.

‒ Atunci, vă mulțumesc mult, tanti Voica. Invitația la masă rămâne în picioare. Sunt tot timpul acasă. Când vă face plăcere, poftiți pe la noi.

‒ Iar tu poți să mă chemi și altă dată când ai nevoie. Poate-l mai dau pe canadianul ăla la televizor. Primul-ministru. Bărbat bine. Se cunoaște că-i neam de franțuz.


Animată de îndemnurile psihologei, Sabina deschise laptopul și se logă la contul de matrimoniale. Poate, cu puțin noroc, aceasta va fi ziua în care o să cunoască pe cineva. Vizită câteva pagini cu fotografii de profil promițătoare, dar nu contactă pe nimeni. Sabina era de modă veche. Prefera să fie ea cea curtată, nu invers. O parte din ea știa că bărbații din ziua de azi sunt comozi și ar prefera să facă ele, femeile, primul pas, dar educația primită o împiedica să inițieze ea o conversație. Dintr-o dată, în mijlocul ecranului apăru o fereastră de dialog:

‒ Bună.

‒ Bună, Mihnea, răspunse Sabina automat, înainte să verifice profilul interlocutorului.

Nu i se întâmpla prea des să fie contactată. Nu făcuse nici un efort de a cosmetiza realitatea. Avea la profil o fotografie bust, care fusese dintotdeauna generos, și atrăsese privirile bărbaților, dar fotografia era recentă și n-aveai nevoie de prea multă imaginație pentru a reconstitui restul trupului ei revărsat. În general, primea mesaje stas tembele, trimise copy/paste la zeci de femei care se întâmplau să fie online în același timp cu ea.

‒ Ce poți să-mi spui despre tine? întrebă Sabina.

‒ Ce-ai vrea să știi?

„Dacă te-au răpit vreodată extratereștrii, dacă te maschezi de Halloween și ce număr porți la pantofi“, gândi Sabina, deja familiarizată cu învârtitul în jurul cozii de pe site-urile de matrimoniale. Răspunse, totuși, la întrebarea superfluă:

‒ De exemplu, cu ce te ocupi? Ai mai fost căsătorit? Ai copii? Ce-ți place să faci în timpul liber? Ce anume speri să întâlnești aici?

‒ Am 55 de ani, am terminat ASE-ul, sunt contabil-șef la o firmă privată. În general, citesc în timpul liber sau mă uit la televizor la știri și la emisiuni politico-economice. Dintre părinți n-o mai am decât pe mama, care mă ajută la curățenie și gătește pentru mine. Nu locuim împreună, doar vine de două-trei ori pe săptămână și-mi umple frigiderul. Din păcate, nu are o sănătate strălucită și mai vine și iarna… o să-i fie din ce în ce mai greu să mă ajute. Sincer, caut o femeie gospodină care să preia o parte dintre activitățile astea care mie îmi displac profund.

‒ Interesant. Măcar ești sincer. Mai rar așa ceva pe-aici.

‒ Mă bucur că așa vezi lucrurile. Cele mai multe femei cu care am discutat mă acuzau că sunt în căutarea unei menajere.

‒ Ai mai fost însurat? Ai copii?

‒ Da, dar am divorțat demult. Am un băiat. E la liceu.

‒ Și învață bine?

‒ Ce fel de întrebare e asta? izbucni dintr-o dată Mihnea. Sabina tresări de parcă ar fi fost pălmuită. Băiatul stă la maică-sa și vorbim din când în când, dar știe că poate să apeleze la mine dacă are nevoie de ceva. În rest, se descurcă. E băiat mare deja. Tu ai copii?

‒ Nu. Scuză-mă, te rog. Am o oală pe foc, trebuie să închei convorbirea. Mai vorbim. Seară plăcută, tastă Sabina repede, apoi întrerupse legătura.

„Oare mai e cineva normal pe lumea asta?“, se întrebă ea. „Oare eu sunt normală?“ Oftă și se apucă să pregătească masa de seară. Tăie cu dexteritate ingredientele, le puse în wok, le asezonă și le perpeli puțin. Apoi turnă o cană de apă, făcu flacăra mică și puse capacul. Cât aștepta să scadă, femeia reluă rândurile pe care tot încerca să le aștearnă pe hârtie:

Dacă citiți aceste rânduri, probabil am murit. Nu, n-am de gând să mă sinucid și nici nu mi-a pus nimeni gând rău… sper. Dar viața este plină de imprevizibil și nici sănătatea mea nu mai este ce a fost. Las în urmă două cărți de bucate bestseller și un blog de succes, dar și o mamă bolnavă. La ea îmi este gândul când scriu aceste rânduri. Dacă sfârșesc înaintea ei, drepturile de autor îi revin în exclusivitate. Sper să se găsească un suflet de creștin care s-o îngrijească până ce…

Dintr-o dată, Sabina avu impresia că masa se clatină. Mirată, ridică privirea din caiet și văzu cu colțul ochiului că lumina lustrei dansează pe pereți. „Cutremur!“ apucă să conștientizeze înainte de o ultimă smucitură puternică. Simți o lovitură puternică în moalele capului, după care se făcu întuneric.


Doamna Cârneci se uita la ecranul televizorului care difuza știri. Valuri de cuvinte îi mângâiau timpanul, după care se retrăgeau fără să formeze fraze inteligibile. Știrile zilei… cutremur… 5,5 pe scara… 37 de secunde… doar pierderi materiale… o singură victimă… Sabina Cârneci…  

Bătrâna tresări.

Binecunoscuta autoare de cărți de bucate și-a găsit sfârșitul în bucătărie, pregătind cina. N-o să știm niciodată care a fost ultima ei rețetă. Când echipele de intervenție, alertate de strigătele mamei, de la balcon, au ajuns la fața locului, conținutul tigăii era carbonizat. Moartea autoarei a fost cauzată tocmai de trofeul care i-a adus recunoașterea internațională. Aflat pe bufetul din bucătărie, trofeul Tigaia de argint a căzut și a lovit-o în cap pe îndrăgita autoare. Caietul de rețete era deschis la o pagină pe care Sabina Cârneci, parcă mânată de o presimțire, a scris:

Dacă citiți aceste rânduri, probabil am murit

Bătrâna începu s-o căineze:

‒ Sabina, fata mea. Fetița mea dragă…

Infirmiera, care până atunci dereticase prin cameră, se apropie de ea și o strânse de mână compătimitor. Bătrâna își desprinse privirea de ecranul televizorului și se uită mirată la mâna infirmierei. Apoi, ridică ochii pierduți spre chipul femeii și o întrebă:

‒ Dar noi când mâncăm? Mie mi-e foame.

Imaginea reprezentativă: Liza Lou, Kitchen, 1999

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×