Eureka (r. Lisandro Alonso, 2023) e un film unde se întâmplă mai multe lucruri decât în majoritatea filmelor perindate pe ecranele noastre, cu paradoxala aparență a timpului mort, unde nu se întâmplă nimic – și asta pentru că cinemaul slow al regizorului impune de la sine o conduită mai degrabă contemplativă, cu revelațiile așteptându-și frumos rândul cândva după încheierea timpului de proiecție. Filmul lui Alonso e un triptic ce traversează epoci și spații din cele mai diverse, pornind din punctul T0 al unui anti-western ca un balet al morților, plonjat apoi în cutia unui televizor la care nu se uită nimeni, într-un prezent dezarmant de trist dintr-o rezervație indigenă din Dakota de Sud și sfârșit printr-un detur temporal în jungla braziliană undeva în miezul anilor 1960.
Atunci când pornești de la dorința de a acoperi subiecte mari și importante, eventual adunate din mai multe momente istorice de impact, există mereu riscul de a ateriza într-o zonă gri și călduță, cu foarte puține de zis despre toate lucrurile pe care le numeri pe degetele de la zece mâini. De cele mai multe ori, Alonso evită la mustață riscul ăsta. Din capul locului, ne face părtași la aparenta frustrare a poveștilor începute și abandonate, încercarea de tip western din primul capitol fiind tăiată aproape chirurgical fix în punctul culminant. Căutându-și tăcut fiica printr-un oraș fantomatic din Mexic, unde împarte gloanțe tuturor celor care-i stau în cale (sau care doar își văd liniștiți de treaba lor), personajul lui Viggo Mortensen pare prelungirea altui protagonist jucat cu câțiva ani în urmă tot într-un film de Alonso, repetând tremolo-ul dramatic din Jauja (2014) alături tot de Viilbjørk Malling Agger în rolul fiicei fugite de acasă. Mortensen face o figură taciturnă din personajul lui, frizând limitele muțeniei în perimetrul alb-negru al acestui western care se neagă pe sine. În afară de el (și de apariția Chiarei Mastroianni pe post de șerif politicos), totul pare împietrit, de parcă gloanțele ar ținti niște morți cu funcție decorativă în pustiul prăfos unde totul e butaforie; pentru demersul lui Alonso, nemișcarea e esențială. În acest prim segment nu narațiunea e cea care stagnează, ci granițele genului însuși, ce trebuie depășit pentru a depăși, de fapt, ficțiunea mitologiei americane clădită pe discursul despre violența împotriva populației indigene. E tocmai interogarea de care are nevoie filmul pentru a naviga liniștit spre al doilea episod al tripticului. Pe parcurs, regizorul argentinian va mai lăsa câteva povești fără continuarea firească a convențiilor tatonate, însă tactica lui e mai degrabă tributară unui discurs despre istorie și percepția ei, acolo unde atenția și memoria sunt mecanisme non-lineare în care se pot foarte lesne crea breșe și întreruperi, de unde o epocă poate decurge dintr-alta cu șocul mistic al călătoriei în timp.
O călătorie unde prezentul e la mijloc: prin tunelul temporal garantat de un mic televizor într-o sufragerie americană, ajungem în rezervația indigenă Pine Ridge, situată în Dakota de Sud. Alaina (Alaina Clifford) se pregătește de patrula nocturnă prin rezervație, alături de nepoata Sadie (Sadie LaPointe), antrenoare de basket pentru copiii din rezervație. Alonso revine aici la temporalitățile extinse din filmele anterioare, filmând în cadre lungi și languroase cele câteva tentative de plot puse pe tavă de film, o tehnică dedramatizată unde timpul și spațiul contează cel mai mult, radiografierea lor aproape dureroasă în lumina istoriei infiltrate în ele. În timp ce Sadie conversează cu o Chiara Mastroianni rămasă fără mașină pe vreme de iarnă (jucându-se, acum, chiar pe sine), Alaina traversează peisajul dezolant al rezervației, din interioare populate de oameni înghesuiți unii în alții pentru a se încălzi sau locuri părăsite post-infracțiune, din mașini cu șoferi adormiți la volan. În toate perindările astea descoperim o femeie pe al cărui chip joacă un amestec de plictiseală, tristețe și sastisire, în luminile roș-albastre ale girofarului mașinii de poliție unde o femeie însărcinată arestată pentru amenințări periculoase cu un cuțit se lamentează continuu. La Alonso noaptea e un negru profund tranzitat de culori-neon, iar personajul se refugiază vreme de câteva momente în fața unei ferestre inundate de lumina arămie a felinarelor, un apus sintetic, improbabil în contemplarea unui început de viscol, niște rafale jucăușe de zăpadă înmuiată în căldura luminii. Chiar dacă episodul nu mai e un western, există deșert și aici, un deșert de zăpadă unde rămășițele abia ținute în viață a unei civilizații sacrificate de armatele de colonizatori din trecut rămân dovada vie a unui mit asasin, în definitiv un izvor sângeros de unde a pornit totul.
Sadie este, poate, cel mai captivant personaj din film, singurul ce izbutește să transceadă, într-un gest mistic apropiat de metempsihoză, timpul și spațiul la unison cu filmul. În timpul unei vizite la bunicul ei (misterios, lansează o replică ce poate deveni una din cheile filmului: „spațiu, nu timp“), Alonso mizanscenează o dispariție ca un act de magie, potențată de o infuzie din plante enigmatice care o transformă într-o pasăre migratoare, zburând apoi spre alte tărâmuri și alte temporalități, topind gerul din Pine Ridge în căldura umedă a junglei braziliene. Tristețea înțeleaptă a fetei capătă greutate și e chiar mai apăsătoare prin ochii păsării, martor tăcut și simultan emisar al morții. De la contemplarea a trei tineri povestindu-și visele unui șaman în umbra vegetației luxuriante, la adăpostul unei ceremonii nedescifrate, până la rivalitatea sfârșită în crimă – nimic nu e ascuns privirii calme a păsării și a destinului pe care pare să-l încarneze. În Eureka un aspect e cât se poate de clar: cinemaul poate deveni, prin calități hipnotice bănuite și puse la lucru doar de câțiva regizori antrenați să recunoască partea mistică a lucrurilor, un vehicul de transport prin timp (care, nu-i așa?, e doar o ficțiune) și spațiu. Iar Alonso este exact unul dintre acești regizori, el însuși un șaman al timpului scurs pe ecranul de cinema.
Eureka rulează la Cinema Elvire Popesco pe 1 și 3 mai 2025, în cadrul unor proiecții speciale.
Imagine: Eureka, r. Lisandro Alonso, 2023
