Mă întreb uneori dacă e doar o întâmplare sau o regulă ca întâlnirile cele mai importante, legăturile cele mai frumoase pe care le țesem pe parcursul unei vieți să se petreacă, să înceapă, mai ales, în momentele în care ne așteptăm cel mai puțin, eventual și în contexte care le fac improbabile.
Îmi amintesc de dimineața mohorâtă de iarnă fără zăpadă, de un început de zi care, judecând după oboseala și blazarea cu care îl întâmpinam, nu promitea mare lucru. Doar o zi, una dintre acelea – deloc puține – în care timpul pare că se scurge implacabil printr-o țeavă insalubră către un hău al uitării în care toate evenimentele mărunte se amestecă într-un tot fără formă și fără sens; rutina are proprietatea aceasta devastatoare de a nivela încet și sigur zilele în asemenea măsură, încât cu greu le mai poți deosebi una de alta, pentru că oboseala care se instalează odată cu ea îți răpește puterea de a mai visa, de a mai reflecta asupra propriei condiții, de a mai proiecta ceva concret dincolo de ceea ce îți impune prezentul imediat. Într-o astfel de dimineață am primit un mesaj care avea să scoată ziua din amestecul ei sălciu de rutină, oboseală și lipsă de motivație. Mi se propunea să dau o probă de traducere din limba franceză, în urma căreia, dacă lucrurile mergeau bine, aveam să încep o colaborare cu Curtea Veche Publishing. Nu are sens să insist asupra impresiei pe care mi-a produs-o citirea mesajului, e de ajuns să spun că m-a trezit din toropeală cu o viteză cu care nici dușul matinal, nici cafeaua la un loc n-ar fi putut să o facă. Cred că am primit în aceeași zi textul de probă, pe care m-am străduit să îl traduc cum am putut mai bine la momentul respectiv. După citiri, răscitiri, reformulări, pauză și apoi revizuire – nu-mi amintesc care a fost deadline-ul, sau dacă am avut unul ferm – mi-am luat inima-n dinți și l-am trimis, așteptând cu înfrigurare o reacție. Acum mă gândesc la acel prim text cu un amestec de duioșie și stânjeneală; nu l-am reluat peste ani, de teama confruntării cu stângăciile pe care cu siguranță le-am comis pe atunci, cu elanul începătorului. Dar le sunt nespus de recunoscătoare celor care au evaluat traducerea și care mi-au acordat votul lor de încredere. Sper să onorez, cu fiecare nouă carte, așteptările pozitive cu care am fost întâmpinată. Mai bine de patru ani au trecut de atunci, în curând se fac cinci, dar mie mi se pare că sunt în lumea traducerilor deja de-o viață întreagă – nu, nu dintr-o autosuficiență găunoasă, ci mai degrabă din familiaritatea pe care ți-o imprimă imersarea într-o preocupare cu adevărat dragă.
Retrospectiv pot spune că intrarea în echipa de colaboratori pentru traduceri literare de la Curtea Veche Publishing fost una dintre cele mai fericite și semnificative schimbări pe care mi le-a adus anul 2019. Este important să menționez că, până la momentul acela, ideea de a deveni traducător îmi răsărise în minte doar sub forma unei năzuințe, a unei proiecții cu perspective foarte firave de materializare. Aveam tot soiul de îndoieli și neliniști, iar programul meu zilnic – în care cu greu aș mai fi putut strecura ceva pe atunci – acționa mereu ca o frână în calea entuziasmului cu care aș fi vrut să încerc, să întreb, să bat la uși. Din fericire, uneori ne deschide Providența ușile la care noi nu mai avem puterea să batem, sau ne aduce în preajmă oameni care, cu inima deschisă și cu răbdare, ne arată că nu e niciodată prea târziu să ne lucrăm și să ne înmulțim talanții.
Postura de traducător și colaborarea cu editura mi-au dăruit mai mult decât aș fi putut spera la momentul în care am semnat primul contract: mi-au oferit o nouă înțelegere și apreciere a timpului – timpul care se scurge cu o repeziciune năucitoare când se apropie termenul de predare a manuscrisului și tu încă te lupți cu vreun cuvânt-surpriză sau cu vreun citat care nu vrea să-ți facă viața mai ușoară lăsându-se găsit cu una, cu două, timpul care îți poate părea o eternitate până la următoarea traducere pe care o aștepți cum așteaptă un îndrăgostit următoarea întâlnire, timpul răgazului, al recuperării după o trântă zdravănă cu vreo carte care te-a făcut să te întrebi sincer, măcar o dată, cine te-o fi pus să te bagi în așa ceva. Nu în ultimul rând, timpul bucuriei, care începe atunci când ai răzbit, ai făcut pace cu textul și l-ai pus pe traiectoria materializării cărții.
De asemenea, mi-a devenit mai limpede că uneori limitele în care crezi că te miști sunt construite după calapoade învechite și că este imperios necesar să le revizuiești din când în când; că înveți în permanență; că, dacă îți păstrezi mintea limpede și nu te urzică instantaneu critica onestă și constructivă a unui coleg care crede în potențialul tău înțelegi că, de fapt, ți se dă un ajutor, nu un perdaf. Că, urmând aceeași logică, și cuvintele de laudă pe care le primești pornesc din aprecierea sinceră a eforturilor tale, nu dintr-un reflex politicos și eventual golit de conținut, stânjenitor chiar în unele situații.
Tot din postura de traducător am înțeles, poate mai mult decât oricând înainte, cât de importantă este adecvarea, că nu te poți juca – la adăpostul unei suspecte nevoi de originalitate – după cum vrei cu forma, muzicalitatea și mai ales cu sensul cuvintelor, că farmecul libertății traducătorului constă tocmai în căutarea și alegerea acelui cuvânt care nu falsifică, nu trădează cu nimic intenția autorului, ci o redă, o transpune fidel și responsabil într-o altă limbă. Și că auzul muzical te și ajută, dar te și faultează dacă nu ești atent și te lași în seama lui în momentele în care ar trebui să faci apel la rigoare, nu la intuiție.
Firește, am făcut unele dintre descoperirile mai sus pomenite atât singură, cât și însoțită discret de colegi din editură, a căror intervenție a contribuit substanțial la formarea mea ca traducător. Uneori mi se pare de necrezut că, deși au trecut câțiva ani buni de atunci, nu am apucat să îi cunosc față către față pe toți oamenii alături de care am lucrat: secretari de redacție, redactori, corectori, editori, redactori-șefi; oameni care, cu finețe și răbdare de bijutier au șlefuit, au mlădiat, au deblocat rotițe, au dat patină sau strălucire, după caz, traducerilor ieșite din mâna mea. Deși mă străduiesc întotdeauna ca forma finală a textului care ajunge la ei să nu le transforme munca de ceasornicar elvețian într-una de săpător în mină, sunt conștientă de eforturile pe care le antrenează orice carte care se pregătește să vadă lumina zilei într-o altă limbă decât cea originală; de aceea nu pot decât să le fiu adânc recunoscătoare pentru profesionalismul, rigoarea și bunăvoința colegială cu care au tratat fiecare nedumerire, neclaritate, întrebare de-ale mele ivite pe marginea vreunei traduceri. Și fiindcă nu îi pot cuprinde pe toți aici, am să îi amintesc doar pe câțiva dintre cei a căror contribuție mi-a făcut viața de traducător mai frumoasă: Adriana Iseceanu și Ana Mihai, secretare de redacție, care au gestionat mereu cu eleganță și prietenie comunicarea mea cu editura, Cristina Stan, redactor cu privire ageră și finețe de bijutier, Ludovic Skultéty, editor pe mâna căruia aș lăsa oricând un text tradus cu încrederea deplină cu care te lași pe mâna celui mai bun chirurg, Cristina Drăgulin, director editorial, a cărei prezență discretă și totodată puternică m-a însoțit încă de la începuturile mele în editură și m-a scos din impas în întâlnirile repetate cu jargonul psihologilor, – ultima, dar nicicum cea din urmă – Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef și traducător strălucit, prietenă de nădejde și artizană a legăturii mele cu lumea traducerilor.
Îi urez din inimă editurii Curtea Veche ani mulți și roditori și de aici înainte! Mă bucură și mă onorează să fac parte din povestea ei.
