Mutată de mulți ani din Clujul natal la București, apoi la Bruxelles, în Marea Britanie și în Japonia, pandemia o prinde pe antropologa Raluca Nagy în Vietnam, o cultură nouă, necunoscută, care-i aduce aminte însă de copilărie. Așa se face că debutul ei în non-ficțiune, Despre memoriile femeii și alți dragoni, proaspăt apărut în colecția de non-ficțiune a imprintului n’autor, întoarce pe toate părțile patru teme mari: ce înseamnă „acasă“, limba, timpul, vocea, totul asamblat sub forma unor scrisori pentru micul Dragon.
Ce temeri te-au însoțit în scrierea acestei cărți – a treia între volumele pe care le-ai publicat, dar prima de non-ficțiune? Cu ce a fost diferită nașterea ei față de cărțile de ficțiune?
Nu o dată mi-a trecut prin cap că, dacă asta înseamnă să scrii non-ficțiune, mai bine scriu antropologie. Nu-mi dau seama, încă, dacă e un (sub)gen care mă atrage la fel de mult ca ficțiunea; în orice caz, experiența a fost o provocare și un test al răbdării, iar asta contează pentru mine la fel de mult ca faptul că și această carte a fost, până la urmă, exact cum și despre ce a vrut ea să fie. De fapt, asta a fost și temerea cea mai mare: că n-am să reușesc să-mi dau seama despre ce este. Când s-a întâmplat asta, am putut s-o închei.
Vorbești în carte despre furturile suferite când ai ajuns la București și despre cum nu te-ai mai atașat apoi de obiecte. Care e lucrul cel mai de preț care ți-a fost furat?
Timpul. Timpul doare întotdeauna cel mai tare. Obiectele se regăsesc, se reprocură, se înlocuiesc, dar timpul pierdut să-mi refac buletinul, pașaportul, colecția de CD-uri de care aveam nevoie sau orice altceva a trebuit înlocuit, nu. Timpul meu și al celorlalți (părinți, prieteni, apropiați) a fost și rămâne pierdut, furat.
Fata betonului, a gării și-a aeroportului se dovedește fascinată de grădina din Kent și marea din Brighton. Ne putem desprinde vreodată, ca oameni, de natură?
Ne putem desprinde de natură în prima tinerețe, cred, când m-am desprins și eu, și aveam impresia că mulți oameni din jurul meu erau la fel, contau alte lucruri. Dar doar atunci – și pe urmă, toți anii aceia în care i-am acordat mai puțină atenție naturii au venit înapoi ca un tăvălug, și-au cerut drepturile.
Ce-ți lipsește cel mai mult din fiecare spațiu locuit?
Primul instinct a fost să spun că oamenii, pentru că asta s-a întâmplat de multe ori, dar nu întotdeauna. Nici măcar după fiecare părticică din mine pe care am lăsat-o în aceste spații nu-mi mai pare rău, nu-mi lipsește.
În general, asta e o întrebare cu care zgândăr traducătorii: cunoști opt–nouă limbi și, printre altele, vorbești japoneză, ai locuit în Japonia ani la rând. Suntem puțin diferiți în fiecare limbă pe care o vorbim. În ce fel se schimbă Raluca cea care vorbește română și cum e Raluca cea care vorbește japoneză? Și, ca să completez întrebarea: cum e Raluca cea care (încă) nu vorbește vietnameză?
Raluca vorbește japoneza cu o voce mai subțire, cam cu două tonuri mai sus, să nu sperie audiența care se așteaptă de la ea să fie cât de cât feminină. De cea care nu vorbește vietnameza îmi place, în mod paradoxal, cel mai mult. Mutismul i se potrivește mănușă unei introvertite. Cu româna e greu, limba se schimbă repede; de exemplu, după trei ani în care am lipsit din cauza pandemiei, când m-am întors aici vara trecută, a trebuit să-mi desprăfuiesc rapid vocabularul. Acum am luni întregi în care o vorbesc doar la telefon, scurt, pe apucate. Fac mult rebus cumpărat de mama și parca asta mă ține agățată, mă obligă să caut în dicționar, să mă joc cu limba mea.
Ai locuit în Cluj, București, Bruxelles, Leeds, Brighton, Tokio, Saigon. Și dacă „acasă“ este „pretutindeni“?
La un moment dat, mi se părea că acasă e „niciundeni“, voiam să scriu și o carte cu titlul ăsta. Acasă e pretutindeni în măsura în care e exact acolo unde trăiește omul cu care îmi împart viața. El este acum în Japonia, așa că acolo e acasă.
Credit imagine reprezentativă: Neil Maclean
