Toată dragostea dintr-o fotografie arsă

(fragment din romanul apărut la Editura Nemira, colecția n`autor)

Start

Se chinuie să găsească un loc din care să vadă mai bine înăuntru, poate nu e fiică‑sa, o fi altcineva, dar nu, e ea, cu geaca verde, Adidas, părul șuvițat multicolor, o vede prin obiectivul aparatului cum dă rapid paginile cărții. Îi face și câteva poze, oare ce‑o fi căutând, se întreabă. Hai că intru la Fizică și, până să răspundă și ea, a închis. E acolo, citind, și o jumătate de oră mai târziu, când și cum s‑a transformat într‑o mincinoasă așa de bună?
Simte furia, nerăbdarea, ar intra în librărie, s‑o facă de râs de față cu lumea. Își bate joc de ea mai nou, tocmai când are atâtea pe cap, dar imediat, ca o avalanșă, vocea maică‑sii: îți bați joc de mine, Elena?,  asta e recunoștința ta? Se sperie. Ea nu e maica‑sa, nu, deschide telefonul, caută Ioana pe Whatsapp și‑i lasă un mesaj vocal: te iubesc. Nu că iubirea ar putea rezolva mare lucru, îi trece prin cap, doar voiam să știi, spune cu glas tare și, în scurt timp, mânia se domolește și se scurge la picioarele ei.
Mari fulgi de zăpadă vin peste ea în vertij, nu mai vede în jur, dar e plăcut să meargă așa pe străzi, cu ochii aproape închiși. Cum ar fi să plece? N‑au decât să facă ce vor. Ar putea merge în Islanda, câteva săptămâni, o lună chiar. Ar putea înota sau ar putea urca pe munte. A văzut un documentar mai demult cu doi tipi care și‑au propus să se retragă o vreme și să mediteze. Ea nu are nevoie de nimeni și nici de meditație, vrea doar să fie singură. Ar trebui doar să sune o dată pe săptămână la poliție, să se știe că trăiește, ei așa făceau. Sau a mai aflat de o insulă mică și aspră, Kaffeklubben, cel mai nordic punct de uscat. Un iglu, ea și capătul lumii.
E noapte și lumea doarme un somn adânc, exact ce își dorește și ea, dar nu se poate, de câte ori ațipește, se trezește speriată și imaginile din jur alunecă mai repede și mai repede.
E bine, își spune și se ridică pe marginea patului. E bine, respiră de câteva ori adânc, până realitatea se așază într‑un cadru stabil, merge la bucătărie, bea o cană cu apă, apoi deschide ușor ușa de la camera Ioanei. Ivan e lângă ea, pe jumătatea de la perete, care mai demult era partea ei. Și‑i vine să‑l trezească și să‑l dea afară din casă, dar știe că odată cu el ar pleca și Ioana, așa că stă în prag și o privește cum doarme. S‑ar duce lângă ea în pat și ar strânge‑o în brațe, s‑ar lipi de corpul ei sănătos și tânăr, ar respira în ritmul ei, ar deveni ea, dacă ar putea.
La spital nu răspunde nimeni. La spital oricum nu se face nimic duminica, îi spune Ivan, sunt doar niște asistente și un doctor de gardă, care nu acoperă secția. Poate doar cazurile grave, dar maică‑sa nu e așa, maică‑sa e doar bătrână.
Închide ochii și‑și imaginează că e la mare, pe o plajă sălbatică, înecată de zăpadă. Un soare mare și alb domină orizontul. Nicio adiere, niciun sunet.
Vezi că ieșim puțin, ne vedem mai târziu, strigă Ioana și liniștea se preschimbă în așchii.
Afară e viața și înăuntru e ea. Ce versuri o mai salvează acum? Unde să caute răspunsuri? Mai bine să stea așa, întinsă pe pat, ce nu te omoară, te face mai puternic. La un moment dat trebuie să se termine, se încurajează, încercând să respire regulat, dar nici asta nu‑i  iese, pentru că de fiecare dată când e atentă la felul în care respiră, resimte o tensiune în corp și asta o panichează.
Aude bipăitul telefonului, sunt două rânduri de la Răzvan. Citește: te‑am visat și mă gândesc la tine. Ce mai faci?, recitește de câteva ori și închide telefonul, fericită.

Credit imagine reprezentativă: Maria Orban

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×