Toate bibliotecile sunt Biblioteca din Alexandria

Cel mai bine îi e dat omului să vadă dintr-o bibliotecă. Își poate privi curtea și grădina, ce a strâns și ce a risipit. Puținele lucruri pe care le știe, mulțimea de lucruri care vor fi aflate. Căci privirea aceasta, din bibliotecă, este privirea curioasă și răbdătoare, este privirea care, cuprinzând toate scrierile și toate limbile, vede pe zi ce trece, puțin câte puțin, mai limpede viața. Uneori fără rânduială și fără plan, la nimereală, cu o libertate pe care doar biblioteca o poate oferi. Dar când biblioteca devine instituție, intră și ea în grilele rigide ale administrației și în limitările ei, iar libertățile și bucuriile îi rămân numai cititorului, în timp ce bibliotecarul rămâne cu brațele pline de borderouri și rapoarte. Iar Biblioteca Națională a României urmează și ea destinul oricărei biblioteci – este, mai ales, un agregator de cunoaștere, dar și de materie concretă. Deunăzi a fost și un producător de material tipografic, stau mărturie mașinile tipografice și sertarele cu litere care îi umplu subsolul. Și mai are o funcție care o transformă într-o instituție paradoxală. Cu cât își dorește mai mult să primească și să expună noul, cu atât mai mult fosilizează. Cărțile vechi rămân neatinse pe rafturi, nu mai deschide nimeni sertarele cu litere de plumb. Biblioteca, avidă de modern, trebuie să curatorieze perpetuu ruinele unor mai puțin proaspete modernități. Și devine pe zi ce trece un sit biblio-arheologic de necuprins, care în loc de straturi de pământ, are straturi de documente, de urme tipografice, de praf, de istorii nefaste.

Căci Biblioteca Națională a României trece mai mult prin istorii nefaste – are în existența sa o pauză de 54 de ani (1902-1955). Poartă mai multe nume: Biblioteca Centrală a Statului, Biblioteca Centrală de Stat (după reînființare) și Biblioteca Națională a României, din februarie 1990. Iar mutarea în noul sediu de pe Splai, pe repede-nainte, nu a făcut decât să amestece mii și mii de pachete de cărți în zecile de depozite ale clădirii, depozite de care, din cauza lipsei acute de personal dintotdeauna, nu se poate ocupa nimeni în mod curent, organizat, complet. Și așa, privindu-ne ograda, ajungem la unul dintre cele mai importante proiecte din ultimii ani ale Bibliotecii Naționale, „Memoria națională”.

Proiectul Memoria națională. Recuperarea patrimoniului cultural scris al BNaR

Când intri în Biblioteca Națională te întrebi unde oare sunt cărțile. Biblio-acvariul de pe malul stâng al Dâmboviței, început în 1986. A fost abandonat în 1989 și reluat abia 20 de ani mai târziu când, pe semi-ruina de dată recentă s-au făcut reproiectări și reîmpărțiri. Mutarea începe în 2011, pe când clădirea încă doar parțial terminată. Cărțile sunt aduse din toate depozitele din București și din țară. Se mută cu brațul, se depozitează unde se poate – la data mutării nu toate depozitele sunt dotate cu rafturi, astfel că unele rămân pe paleți sau direct pe jos, unde le vom găsi 10 ani mai târziu.

Proiectul Memoria Națională a fost inițiat de Asociația Free Miorița în februarie 2022. Iulian Angheluță, unul dintre fondatorii asociației a căutat informații la Bibliotecă în presa comunistă despre electrificarea din anii ΄50. Indisponibile la raft, a aflat că toate aceste publicații s-ar afla în așa-numitele fonduri destructurate. I s-a părut și lui, așa cum ni se pare și nouă, inacceptabil și cumva absurd ca o bibliotecă națională să aibă încă fonduri indisponibile publicului. Așa a apărut ideea reorganizării acestor fonduri, într-o echipă mică formată din Iulian Angheluță și câțiva angajați ai Bibliotecii. Se adaugă acestei echipe volutari, Departamentul de Iradieri Tehnologice IRASM din cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” și FAN Courier, pentru că multe dintre aceste documente sunt afectate de mucegaiuri și bacterii, așadar trebuie să treacă printr-un proces de igienizare și decontaminare.

            Să o luăm mai cu-nceputul ca să înțelegem ce anume ar însemna fonduri destructurate într-o bibliotecă, căci pare a fi o contradicție aici. Biblioteca se definește tocmai prin organizare și principii stricte de biblioteconomie – liste, coduri, control. Dar Biblioteca Națională adună, la reînființarea sa în 1955, fragmente mai mici sau mai mari din biblioteci publice desființate și biblioteci private confiscate, în urma cataclismelor ideologice menite să destructureze cultura interbelică și să instaureze noul regim care, începând cu 1948, instituia cenzura pentru mii de titluri.

Nucleul fondului Bibliotecii (după reînființare) s-a constituit din colecțiile provenite de la bibliotecile structurilor regimului care absorbiseră, total sau parțial, bibliotecile interbelice. Astfel, o parte provenea de la Direcția Generală a Așezămintelor Culturale, în care fusese integrată și fosta bibliotecă a Ateneului Român – cea mai mare bibliotecă publică din București și deținătoarea depozitului legal interbelic. Alte segmente proveneau din Biblioteca Așezămintelor Brătianu, din arhivele Fundației „M. Kogălniceanu”, din fondurile Bibliotecii și Muzeului Al. Saint Georges, precum și din bibliotecile documentare ale diverselor instituții și ministere desființate. Lor li se adăugau colecțiile particulare Gh. Fotino și Văcărescu-Calimachi.

În primii zece ani de funcționare, fondul inițial a fost completat cu colecții ce reflectau ideologia regimului, precum biblioteca Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS, activă între 1944 și 1964), fondul Camerei Cărții, care includea depozitul legal intangibil din anii 1952–1956, sau fondul Institutului Cultural pentru Relațiile cu Străinătatea (I.R.R.C.S.).

Desființarea Fondului de Stat al Cărții (F.C.S.), organism creat special pentru confiscarea și dispersarea controlată a bibliotecilor vechi, a generat un nou transfer masiv: între 1957 și 1970 Biblioteca a preluat, în tranșe succesive, documente extrem de variate – de la ediții rare, manuscrise și corespondență, până la fotografii și arhive private. Doar un procent redus dintre aceste documente a fost integrat propriu-zis în colecțiile accesibile publicului în sediul central. Restul au intrat în custodia Bibliotecii Centrale de Stat și au fost doar depozitate, fără a fi integrate propriu-zis în colecții.

Practica dispersării arbitrare a colecțiilor – frecventă în epocă – a afectat și alte biblioteci valoroase. Un caz emblematic este Biblioteca Școlii Române de la Paris din Fontenay-aux-Roses, readusă în țară în 1956 și împărțită între Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Centrală de Stat. Soarta bibliotecii istorice a Așezămintelor Brătianu a fost similară: fondul a fost divizat între mai multe instituții, uneori atât de mecanic, încât exemplarele aceluiași titlu au fost împărțite egal între bibliotecile beneficiare. S-a ajuns astfel la situația în care primul volum să fie la Academie, iar volumul al doilea la Națională…

Paginile de titlu ale multor cărți din aceste colecții, care poartă ștampila donatorului către Biblioteca Ateneului sau cea a Așezămintelor Brătianu, ștampila bibliotecii beneficiare, cea a organismului nou constituit pentru a o prelua și, în fine, ștampila Bibliotecii, sunt mici istorii culturale și depun mărturie asupra drumului cultural al unui secol care a făcut o cursă dus-întors de la democrație la totalitarism. Unele dintre aceste mărci de tip ex-libris au făcut obiectul unui prioiect editorial pe care Biblioteca Națională l-a avut în anul 2024, fiind incluse în volumul III al seriei Ex-libris în colecțiile Bibliotecii Naționale a României.

Pe fondul absenței a mai bine de cinci de decenii al unui sediu adecvat și al deciziilor arbitrare de mutări intempestive succesive ale variilor colecții care abia apucau să fie organizate, o asemenea amplă destructurare a generat, în ciuda eforturilor constante ale bibliotecarilor (din ce în ce mai puțini) de inventariere, descriere, organizare, un important număr de fonduri destructurate. Numai o parte din fondurile inițiale au fost integrate în colecțiile active puse de bibliotecă la dispoziția publicului între 1955-1989.

Aceste fonduri au fost îmbogățite de-a lungul anilor de exemplarele din Depozitul Legal ori din Colecțiile Curente care nu mai puteau fi depozitate în incinta sediului central, din lipsa de spațiu. La fel și nenumărate cărți și periodice venite din schimbul internațional, practicat intens în epocă. Așa cum o arată câteva statistici găsite recent în arhivă, doar în anul 1978 au ajuns la B.C.S. 21 048 de cărți, 5 037 de periodice, însumând 78 247 de exemplare. În topul acestor schimburi stau (cu aproximativ jumătate din titluri) U.R.S.S. și alte țări din blocul comunist, cum sunt Polonia sau Ungaria. Din Anglia și Statele Unite avem, de asemenea, documente într-un număr semnificativ, dar aceleași statistici indică o prezență covârșitoare a titlurilor cu profil tehnic și științific. Din Congo în Coreea, din Havana la New York – fondurile destructurate le amestecă pe toate.

Toate aceste documente au tranzitat de-a lungul timpului în total 59 de depozite. Abia după 1990 a fost posibilă recuperarea fondurilor destructurate din depozitele răspândite în diverse locuri din țară și aducerea lor în București – unde depozitarea s-a făcut în toți acești ani tot în condiții improprii, Biblioteca neavând un sediu adecvat înainte de 2011. Dar și după această dată, lipsa resurselor umane și materiale necesare pentru organizarea acestor fonduri a condamnat demersul la pași nesiguri și la inițiative eșuate.

Despre tipul, proveniența și alte elemente specifice ale acestor fonduri este greu de vorbit – pentru că diversitatea lor este atât de mare, încât niciun exemplu nu ar putea ilustra ce se găsește azi în 12 depozite. Carte veche românească și străină, publicații periodice, hărți, afișe, broșuri, colecții curente. Dintre cele peste 4 milioane și jumătate de documente existente, o parte mică a fost decontaminată și igienizată din 2022 și până azi. În 2024, într-un efort al Bibliotecii care a implicat toate departamentele, activitate susținută atunci și de Ministerul Culturii care acordase fonduri special pentru continuarea acestui proiect rezultatele au fost mai importante. 2025 a venit însă cu precarități bugetare pe care niciun entuziasm nu le-a mai putut contracara. Pentru că nu poți cumpăra rafturi cu voință și pasiune pentru cărți. În plus, tăierea sporului de condiții vătămătoare pentru angajații instituțiilor de cultură a făcut ca dorința de a participa voluntar la aceste activități să dispară complet.

O lămurire obligatorie – în cele câteva serii de analize microbiologice realizate și de către Departamentul de Iradieri Tehnologice IRASM, și de microbiologi invitați de la alte insituții care gestionează patrimoniu fragil, s-a constatat că nivelul de contaminare al acestor fonduri este unul mic, spre foarte mic. Nu există specii periculoase de mucegaiuri sau bacterii care să necesite tratamente speciale – cel puțin, alte biblioteci ale lumii, așa cum este Biblioteca Națională a Franței, nu apelează la măsuri de igienizare la fel de drastice. Cu toate acestea, pentru ca aceste documente să nu reprezinte niciun motiv de îngrijorare, nici pentru bibliotecari și nici pentru cititorii care ar trebui să ajungă la aceste fonduri, decontaminarea cu Cobalt60 continuă în cazul documentelor vizibil afectate.

Un tip de distrugere însă nu poate fi oprit cu niciun tratament – distrugerea mecanică. Aceste documente stau în continuare stivuite unele peste altele. Nici nu mai îndrăznesc să aduc vorba aici de condițiile de temperatură și umiditate. Toate sunt documente fragile, pentru că fie vorbim fie despre carte veche, fie despre presa secolului trecut, care, deși recentă, are o hârtie de calitate slabă, foarte ușor de deteriorat. Cele mai vechi cărți găsite în aceste depozite datează din secolul XVI. Lista începe să aibă din ce în ce mai multe titluri rare sau foarte rare, unele existând doar în alte câteva biblioteci din Europa. Unele ai notații, înscrisuri, semnături, mărci filigran, ex-librisuri. Nu mai puțin importante pentru cultura românească sunt periodicele de secol XX, multe dintre ele aflate doar la Biblioteca Națională, singura deținătoare de Depozit Legal.

Fondul special. O chestiune ideologică

Dintre toate aceste documente, mai există o categorie care ne-a atras atenția. Unele dintre cărțile românești găsite în aceste fonduri poartă un S roșu pe prima pagină sau pe copertă. Un S care marchează Fondul Special.

Dacă vechea bibliotecă națională, Biblioteca Centrală a Statului, apare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Regulamentul Organic, nu numai pentru a aduna, civilizator, producția de carte de pe teritoriile românești, ci și pentru a institui un control asupra acesteia – obiectiv nereușit într-un final –, noua bibliotecă națională, Biblioteca Centrală de Stat (BCS), va reprezenta nu doar un instrument de recuperare, inclusiv instituțională, și control, dar și ambițiile noii puteri de a alinia proaspetele instituții comuniste la standardele internaționale în circulație, în primul rând între țările socialiste. Dovadă pandantului recuperare/control stau: structura colecțiilor inițiale BCS, formate din fondurile Bibliotecii Ateneului și ale Bibliotecii Așezămintelor Brătianu, eforturile constante de modernizare și îmbunătățire a proceselor biblioteconomice și a serviciilor bibliotecii, dar și rolul de control exercitat nu numai prin funcția metodologică, ci și prin intermediul departamentului dedicat cenzurii.

Între anii 1945–1948, cenzura a fost transparentă cu instrumentele sale: erau publicate liste de cărți interzise, în tiraje extinse. Începând din 1949, ea devine din ce în ce mai obscură, atât în terminologie – nu se mai folosește cuvântul interzis, ci special (secret este un termen informal neutilizat în niciun document din arhiva BCS) –, cât și în modul de operare, intrând în primele două decenii într-un circuit închis, organizat pe trepte de accesibilitate: fondul special putea fi accesat numai cu aprobări speciale, fondul din cadrul centrelor de documentare din biblioteci putea fi accesat de cercetători, tot pe bază de aprobare. În anii ’80, ea ajunge obscură inclusiv pentru bibliotecile care operau cenzura, listele, însoțite de instrucțiuni, venind exclusiv de la organele de cenzură centrale. Datele despre fondul special dispar treptat și din rapoartele de activitate cu circuit închis ale instituției – BCS dedică fondului special pentru ultima dată trei rânduri în raportul din 1979. În arhivele instituționale ale bibliotecilor, inclusive cele ale BCS, nu au putut fi niciodată găsite până acum instrucțiunile care însoțeau listele de cenzură. Cărțile scoase din circuitul liber erau marcate lângă cotă cu literele D sau S, în funcție de destinație: centrul de documentare (CDU) sau fondul special.

Fondul special de la BCS reflectă la rându-i această evoluție. Instituit încă de la înființarea Bibliotecii, el apare deja în primele rapoarte din 1956 și 1957. Dificultățile de ordin logistic (lipsă de spațiu, de rafturi etc.) și de personal se alătură celor de ordin biblioteconomic (lipsa regulilor de descriere bibliografică, a regulilor de alcătuire a catalogului propriu) și, nu în ultimul rând, celor de ordin ideologic (întârzieri, incongruențe și discontinuități cu ceilalți cenzori de pe fluxul de cenzură anterior intrării în colecțiile bibliotecii, respectiv, în principal, cu Direcția Presei) și îngreunează activitatea departamentului. Sunt reclamate întârzierile cenzorilor de la presă, utilizarea inconsecventă și nereglementată a simbolurilor de cenzură – simbolul nedifuzabil apare doar pe ambalaj, iar conținutul este repartizat ca material necenzurat etc.  În primii doi ani, selecția este realizată de către o singură persoană, ceea ce conduce la erori sesizate de utilizatorii fondului special care se plâng că aceleași lucrări se pot găsi și în acest fond și la liber, (în fondul general): un exemplu în acest sens fiind o parte din operele lui Nietszche. Mai apoi au fost înființate diverse comisii la nivelul instituției care ar fi trebuit să îndeplinească această sarcină, comisii care nu au reușit să ducă la bun sfârșit obiectivele propuse.

Pentru remedierea situației se propune ca activitatea de selecție să fie realizată de un colectiv format din „cunoscători ai conținutului cărții, respectiv ai autorului, ai epocii în care a scris și pozițiile de pe care a scris“, nefiind suficientă doar cunoașterea limbii documentului.

Prin Decizia nr. 58/1962 se înființează Comisia de verificare ideologică a publicațiilor, care are în componența sa 9 membri permanenți sub conducerea secretarului general al biroului organizației de bază de la nivelul instituției (dintre care doar doi sunt membrii de partid și doi UTM-iști) și 27 nepermanenți, în mare parte șefi de sectoare și de servicii. Rolul comisiei este „asigurarea purității ideologice a fondurilor de publicații ale bibliotecii“ (raport, p. 1). Concret, membrii comisiei au norma de 40 de titluri triate pe zi de fiecare lucrător. Concomitent cu îndeplinirea normei, aceștia lucrează la realizarea unor instrumente de lucru, cum ar fi un „fișier cu revizioniști, reformiști, transfugi, filosofi existențialiști etc.“

Până la începutul anilor ’80, în contextul rolului BCS în structura de propagandă și în cea a sistemului național de biblioteci, există o relație strânsă între Bibliotecă și Direcția Presei, legătură care atestă, de fapt, rolul discret, dar activ al bibliotecarilor în activitatea de cenzură: borderourile întocmite în cadrul serviciului erau expediate către Direcția Presei periodic, care la rândul său le utiliza pentru actualizarea listelor de publicații interzise, pe care le trimitea și către alte instituții. Biblioteca primește donații din fondul special al Direcției Presei – 15132 exemplare (colecții pe anul 1962). De asemenea, departamentul își organizează arhiva de documente, care este păstrată în serviciu (în 1961 erau 27 de dosare cu 2796 file), la registratura instituției fiind comunicat numai numărul de dosare și numărul filelor. Cu excepția câtorva rapoarte ale departamentului, nimic din această arhivă nu a putut fi regăsit.

Printre numeroasele cărți trecute pe aceste liste și marcate cu S, care au ajuns în actualele colecții destructurate, acestea conțin și hărți, unele trecute prin corecturi drastice ca să reprezinte corect noile geografii și, mai ales, noile istorii. Această hartă interbelică a continuat să fie ținută pe vreun perete și după Al Doilea Război Mondial, dar cu o modificare operată manual, conform reglementărilor.

 Toate bibliotecile sunt Biblioteca din Alexandria

Să lămurim, acum în final, titlul. „Conform datelor oficiale, numărul total al bibliotecilor a scăzut de la 8829, în anul 2020, la 8263, în 2023 – ceea ce reprezintă o pierdere de 566 de biblioteci în doar patru ani. Cele mai afectate au fost bibliotecile publice, în special cele comunale, care au pierdut 171 de unități. Închiderea acestor biblioteci a avut loc în numeroase cazuri fără justificare legală, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 334/2002, care interzice desființarea bibliotecilor publice fără desființarea unității administrativ-teritoriale aferente.“[1] A mai umblat recent vorba că norma întreagă a unui bibliotecar de la sat „nu se justifică“ – pentru că, nu-i așa, nu există nicio altă justificare decât eficiența economică pentru a ține o bibliotecă în viață?!

În acest timp, Biblioteca Națională a României încearcă să ducă totuși mai departe ce a moștenit, de voie, de nevoie, de la toate aceste biblioteci dispărute. E însă și ea o bibliotecă fragilă și ilustrează, cu toate infirmitățile ei, numele bulevardului pe care e construită, Victoria Socialismului. Poate e și în acest șantier continuu o formă de voluptate pentru că simțim, de fiecare dată când intrăm în depozit, mai degrabă, că suntem la începutul unei istorii pe care o construim, iar nu într-un post-final întunecat. Acest lucru ne încurajează să găsim în fiecare zi, în fondurile destructurate, cărți valoroase, interesante, și ne bucurăm să lucrăm cu voluntari dedicați, care în multe zile ne depășesc entuziasmul și energia. Ne încurajează alte proiecte ale colegilor din biblioteci ceva mai fericite, cum este Biblioteca Batthyaneum, filială a Bibliotecii Naționale a României, deținătoare a celei mai mari colecții de incunabule din țară. Aici, în ultimele săptămâni, se scanează spre a fi date publicului, în acces digital, unele dintre cele mai valoroase documente din patrimoniul de carte al României.

Toate Bibliotecile sunt Biblioteca din Alexandria. Dar nouă ne mai rămân totuși atât de multe de făcut înainte de asta.

[1] Conform unui comunicat de presă publicat de Asociația Bibliotecarilor din România în iulie 2025, „  Starea critică a sistemului național de biblioteci din România (2020–2023)
Apel urgent la acțiune”,  https://abr-ro.ro/ro/stiri/0/comunicat-de-presa-cnb