Ca de obicei, în dimineața aia se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. Renunțase să mai meargă la școală de pe o zi pe alta și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri întregi de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate, sau munceau, acolo, la oraș, nu era clar ce făceau. Neîndoielnic însă era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață și la fel la mijlocul amiezii. Își arăta burta, foame, îi spunea bunicii. La micul-dejun, bunica îi prăjea o felie de pâine și se asigura că îi întinde cantitatea corectă de margarină pe suprafața maronie de pâine. Dacă era binedispusă, îi punea și o linguriță de gem, întins până ce rămânea pe pâine un strat fin, rozaliu, gelatinos. Ți-ajunge atât, îi spunea după ce-o pișca de antebraț cu degetele ei osoase. Fetița mesteca fiecare colț al feliei de pâine și-și trecea apoi limba peste toată coaja rămasă. Apoi, strângea până și ultima firmitură și și-o băga în gură. După-amiaza, bunica nu mai era atât de generoasă. Dacă avea noroc, curăța un măr și îi oferea jumătate. Cealaltă jumătate și-o băga în gură, printre buzele ei fine, dintre care abia dacă se zărea o cută de carne. Îi plăcea să mestece arătându-și dinții, ca și cum pulpa ar fi fost fierbinte.
Nici măcar sosirea rațelor nu a împiedicat-o să-și dorească, în dimineața aia, ca ceva să-i distragă atenția bunicii, ceva care s-o țină departe de bucătărie. În fața oglinzii, își prinse părul cu un elastic. Se gândi că ar mânca, cel puțin, încă o felie de pâine. În timp ce cobora, sărind din treaptă în treaptă, visa la gustul gemurilor pe care nu le încercase niciodată. În bucătărie, bunica a încolțit-o, le-ai văzut?, sunt aici deja, spuse și-i arătă spre lac. Fetița încuviință din cap și, timp de o clipă, nu mai simți foamea. Le văzu pe fereastră: cam treizeci de rațe, unele verzui, altele roșcate, pluteau pe apa întunecată, niciun pui. Una își ascunse ciocul în penaj, apoi tot capul. Fără să se oprească din privit, își mâncă pâinea prăjită din trei înghițituri și bău dintr-o dată laptele degresat pe care bunica i-l servise în același păhăruț dintotdeauna, cu flori amestecate, albastre și galbene. Cu câteva săptămâni înainte, îl lăsase să cadă, florile se fărâmițaseră pe gresie în așchii tăioase. Nu-i spusese nimic bunicii, căreia i-a intrat una în degetul mic de la picior. Câteva zile mai târziu, au mers prin soare până la stația cea mai apropiată și au călătorit cu autobuzul timp de o oră până în oraș. Dintr-un bazar, și-au cumpărat același vas, în care bunica avea să-i servească laptele în fiecare dimineață.
Când termină micul-dejun, se ridică și o lăsă pe bunica la masă, scriind într-un caiet ce mâncase: o felie de pâine, păhăruțul de cafea, nu-i plăcea laptele, nici margarina. Înainte să iasă, o privi pentru ultima oară: părul ei grizonat lăsa să i se vadă sub ceafă oasele ascuțite ale coloanei ieșind prin bluză. După ce ieși pe ușa bucătăriei, direct în grădină, contemplă cu emoție apa întunecată a lacului. Mereu i se vorbise despre ziua aia, ziua în care soseau rațele. De obicei nu petrecea mai mult de câteva nopți acolo, însă de data asta părinții ei nu păreau să se grăbească să o ia înapoi. Bunicii îi plăcea să o țină lângă ea. I se părea că totul meritase, pâinea prăjită rece și laptele apos, bucata de măr. Se așeză pe iarbă și inspiră profund, ca și cum bunica nu ar fi supravegheat-o din bucătărie. Aproape de mal, îngenunche pe iarba uscată. Rațele pluteau pe apă, își băgau ciocurile printre pene și le agitau. Soarele le încălzea din înaltul cerului, iar fetița, după ce văzu cum strălucesc culorile penajului, o luă la fugă spre bucătărie și se întoarse cu un caiet vechi și câteva creioane.
Rațele nu se mișcară prea mult în timpul dimineții. În ciuda faptului că, după nici două ore, avea din nou senzația bine cunoscută, stomacul chircit, supărat, tot nu-i era dor de oraș. Din grădină, o privi pe bunica cum pune pe blat ingredientele pentru mâncarea de prânz. Îi intuia mișcările prin bucătărie, picioarele înțepenite, pe punctul de a se rupe, ca de căprior care învăța să meargă. Gleznele ei îi aminteau de aripioarele de pui crude pe care le văzuse la supermarket. Din cutie, bunica avea să scoată cântarul și caietul cu spirală. Cântărea și nota, întotdeauna precis: o ceapă, un cățel de usturoi, un fir de praz, un pumn de mazăre congelată, un filet de merluciu, un cartof și, în cele din urmă, alt cartof, un pic mai mic. După ce notă gramajul fiecărui ingredient, bunica respiră adânc, iar umerii ei descărnați urcau și coborau, ca și cum, fiind atât de bătrână, toate astea ar fi contat vreun pic. Mereu același oftat. Numai după aceea punea oala pe foc și, cu un chibrit, aprindea aragazul.
Până când bunica termină de pregătit ingredientele, ea deja desenase fiecare rață în parte. Erau așezate într-un fel de cerc, iar labele le dispăruseră sub pene. Se ridică pe iarbă, nerăbdătoare: nu puteau să doarmă la ora aia, soarele strălucea, trebuia să înoate, să mănânce, să se reproducă, să vâneze viermi, sau broaște, sau ce-or mânca ele, poate pești, asta e! Se ridică și, atentă să nu le sperie, merse încet spre bucătărie. Sper că ți-e foame, îi spuse bunica amestecând usturoiul și ceapa într-o tigaie cu apă. Nu am verde, spuse ea și îi arătă caietul deschis și creioanele împrăștiate pe iarbă. Bunica era sigură că i-l dăduse. Dar nu verdele-pin, cel închis, pentru pene, cel mai închis. Dar poate că verdele ăsta nu există. Ba da, există. Bunica dispăru din bucătărie, bombănind, păi, poate nu există. Când s-a asigurat că bunica dispăruse, aduse taburetul mai aproape de blat și ajunse cu mâna la mânerul dulapului. Bâjbâind, fără să vadă, dădu peste punga cu pâinea de casă și scoase două felii. După aceea, strigă la bunica, nu mai e nevoie, îl aveam în buzunar, și ieși în grădină.
Se apropie încet de rațe și desfăcu miezul în firmituri în podul palmei. Voia să le împrăștie și să vadă cum se apropiau păsările, fâlfâind din aripi. Se uită la pâinea desfăcută și nu se putu abține să nu închidă pumnul. Firmiturile se strânseră într-o bilă și, înainte să-i pară rău, și-o îndesă în gură. Mestecă cu gura deschisă, i se lipea de măsele. Înghiți masa păstoasă și cu un fluierat își agită mâinile pe iarbă. Deși abia dacă le oferea câteva firmituri, ridicole, pe care nu ajunsese să le mănânce, rațele se aplecară spre ele. Câteva minute mai târziu, când nu mai rămăsese nici o urmă a crimei, iar rațele se mișcau încet pe apă, bunica se ivi în grădină. Peștele și legumele apoase care așteptau pe masă nu reușiră să o binedispună pe fetiță. După prima înghițitură, bunica își duse mâna la buze. Tuși de câteva ori, i se înroșiră obrajii, se lovi cu palma peste piept și scuipă. Cu arătătorul, bunica îi arătă osul în bucata de pește aruncată, acoperită de salivă. Fetița dădu din umeri. Își băgă furculița în dinți încet, alternând bucăți de mâncare cu sorbituri de apă ca să-și păcălească stomacul, dar, odată întoarsă în grădină, după ce abia dacă luase două linguri din desert, iaurt, dar fără zahăr, simți din nou că-i este foame. Întoarsă la malul lacului, se așeză pe iarbă și, după ce aruncă o privire rațelor, care păreau să fi ațipit, închise ochii.
Visă la un pui fript, la crusta aurie și crocantă, la o oală aburindă în mijlocul mesei, dar în bucătăria bunicii, o masă de lemn îmbătrânit, lumânări pe mijloc, cartofi copți, o baghetă de pâine. Măcănitul rațelor o trezi din vis. Când se ridică, le văzu cum se apropiau de apă cu oarecare grabă. Încă adormită, fetița savură puiul, se linse pe buze. Bunica gătea, mânca și nota în caietul cu spirală, luând-o de la capăt, dar ei tot îi era foame. În timp ce rațele se îndepărtau, își sprijini mâna pe pământ și, numai gândindu-se la cina apoasă care o aștepta, se trezi că are între degete un pumn de iarbă smulsă. Se hotărî să se târască pe jos, spre rațe. Brațele îi erau rapide, nu-i era prea greu. Ca un ghepard, așa se vedea, ajunse până la mal și, după o tufă, se pregăti de atac. Rațele își umezeau ciocurile și își curățau penele cu mișcări agitate. Dacă înotau spre mijlocul lacului, avea să le piardă. Trei, doi și sări. Rațele dădeau din aripi fără să se uite în urmă, dar nu zburară, pur și simplu se deplasară câțiva metri, spre inima lacului. Fetița le urmă. Alergă împotriva apei până ce nu-i mai atinse fundul și începu să plutească lângă ele.
Dintr-o dată, auzi un nu! ascuțit, dar concis și, când se întoarse, o văzu pe bunică desculță în grădină. Ah!, o auzi din nou strigând când păși prin buruieni, pe solul arid de vară, dar nu se opri. Cu coada ochiului văzu cum își agita brațele de pe mal, dar nu se grăbea să se întoarcă. Îi era doar foame. Continuă să înainteze prin apă, încercând să nu facă stropi și nici mai mult scandal. Dincolo de gardurile de lemn uscat care înconjurau casa, nu mai era decât câmpul, părinții ei se aflau la kilometri depărtare de aici, autobuzul venea numai de două ori pe zi. Oricât de mult ar fi strigat, pe bunică n-o auzea nimeni. Fetița dădea lent din brațe prin apă, pantalonii scurți și tricoul i se lipiseră de piele. Încetul cu încetul, picioarele nu mai atingeau fundul apei. Dinspre mal auzi sunetul unor pași repezi și stângaci. Bunica intră în lac, stropind pe unde trecea. O implora încă o dată să se oprească. Dar ea dispăru sub apă și se scufundă. Scoase capul și, când bunica ajunse la mijlocul lacului, se scufundă din nou. Gura i se umplu de savoarea erbacee și călâie a lacului. Ascultă bălăceala bătrânei și, cu groază, văzu că rațele se îndepărtau.
Fără să se dea bătută, le urmări. Dispăru din nou sub apă și, când era pe punctul să i se taie respirația, își scoase capul la suprafață, numai cât să poată lua o gură de aer. O pană verde și solitară plutea aproape de ea. Una dintre rațe rămăsese în urmă, la câțiva metri de stol, aproape că putea s-o mângâie cu buricele degetelor. Se lansă, întinzând brațele. Simți pe piele aripile impermeabile ale păsării, îi strânse la piept trupul rotund și cărnos. Rața se agită, agitându-le și pe celelalte, care dădură din aripi câțiva metri mai încolo. O luă cu forța, strângându-i pumnul în jurul gâtului, scufundându-l sub apă. Chiar dacă rața opunea din ce în ce mai puțină rezistență, fetița se lupta să se mențină la suprafață. Îi aruncă o ultimă privire bunicii. Abia dacă îi mai vedea o parte a capului, deja nu mai putea să strige; dădea numai cu stângăcie din brațe, plesnea suprafața. Cu rața în mâini, acum inertă, se apropie timid de ea. Se opri la distanță sigură și-și mijii ochi. Se uită în tăcere cum tufa de păr deschis la culoare dispărea în apa întunecată a lacului. După câteva secunde, acolo unde plutise trupul bătrân și osos, nu mai rămăsese decât o urmă timidă de bulbuci, o ultimă gură de aer care nu întârzie să dispară.
Adriana Murad Konings este licențiată în Literatură Comparată la Universitatea Complutense din Madrid și are un masterat în Literatură Modernă de la Goldsmiths, University of London. În prezent, este doctorandă în ficțiune contemporană la University of York din Marea Britanie. Din 2013, urmează cursurile de scriere de la Escuela de Escritores din Madrid, unde, între 2015 și 2017, a participat și la modulul Creative Writing Masters. În noiembrie 2020 a fost nominalizată pe lista scurtă pentru Premio Herralde de Novela, organizat de editura spaniolă Anagrama.
Silvia-Alexandra Ștefan este lector universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A tradus opere literare din spaniolă în română, printre care Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo (Pandora M, col. Anansi, 2022) și proza scurtă Planul de rezervă, de Aixa de la Cruz (Literomania, 2021). Lucrările ei academice sunt publicate în volume și reviste de specialitate.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, de a lucra împreună, de a participa la cursuri de specialitate și de a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări subreprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina: cela-europe.com
Titlul – Isaia 56:9 – „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure!“ (N. trad.)
Imagine reprezentativă: Michaël Borremans, The Cheese Sandwich, 2019
