Toma Hurduc (n. 2001) este fotograf documentar și locuiește în București. A început prin a documenta comunități și mișcări underground locale din care făcea parte. Acum, narațiunea proiectelor sale este construită adesea pe fundamentul relației și experienței personale cu subiectul, combinând astfel adevărul obiectiv cu un metaadevăr imaginar, punând la îndoială percepția umană asupra realității, poziționarea individului într-un univers post-truth și construcția & deconstrucția memoriei.
Având un background academic în film, Toma Hurduc este preocupat de felul în care se formează imaginile și de felul în care structura unei imagini este afectată de intervenții fizice și organice, considerând fotografia ca fiind un schimb constant între mediul fotografic și mediul înconjurător.
În 2025 a devenit membru al Futures Photographers și ulterior a fost nominalizat pentru Ian Parry Photojournalism Grant 2025. Lucrările sale au fost expuse în România (Centrul de Resurse în Fotografie, Muzeul de Artă din Cluj Napoca), Franța (IKEA+ Paris 2024), Marea Britanie (Photo London 2025) și Norvegia (Nitja Centre for Contemporary Art). A făcut parte din programe de mentorat cu fotografi precum Annie Leibovitz și Nikos Economopoulos și predă fotografie la Centrul de Resurse în Fotografie. În trecut, a fost implicat în cadrul unor workshopuri, împreună cu Leica Camera Austria sau Ilford Photo.
Privind proiectele tale, pare că ai fost mereu atras de momentele în care realitatea se fisurează, când ai sentimentul unui sfârșit iminent care nu mai șochează pe nimeni. Când ai început să simți așa arta fotografică?
Cred că atracția pentru această fisură a realității vine și dintr-o experiență personală. În liceu și în primii ani de facultate m-am confruntat cu o nesiguranță puternică legată de felul în care sunt perceput. Nu știam niciodată dacă imaginea mea exterioară corespunde cu ceea ce sunt eu în interior. Aveam dificultăți în a mă plasa în grupuri, în contexte sociale. Trăiam mereu cu întrebarea: ceea ce simt eu, simt și ceilalți? Ceea ce văd eu, văd și ceilalți? E „normal“ să mă simt așa? Mi-a fost mereu puțin greu să fiu complet ancorat în realitate. Sunt o persoană care trăiește mult în interiorul ei. Cred că fotografia a devenit spațiul în care această disonanță dintre realitatea concretă și realitatea mea interioară a căpătat sens. Se adaugă și faptul că sunt colorblind, iar lumea, pentru mine, arată diferit. Percep mai mult volum, textură, structură decât culoare. Asta schimbă fundamental modul în care văd.
Fotografia a fost singura formă de expresie care mi-a permis să mă joc liber cu această diferență dintre realitatea mea și realitatea celorlalți. Știu că, în mod obiectiv, fiecare are propria realitate, dar pentru mine exista mereu această idee de „realitatea altora“, ca un bloc unitar la care trebuia să mă aliniez. La un moment dat, fotografia a devenit și un gest de revoltă. A fost felul meu de a spune: „Aceasta este realitatea mea. Voi o puteți vedea prin ochii mei“. Nu m-a mai interesat dacă trebuie să o văd ca ceilalți. În sfârșit, puteam privi lumea așa cum o percep eu, fără să mă mai întreb constant dacă e „corect“ sau „normal“. Într-un fel, acela a fost momentul în care fotografia nu a mai fost doar un mediu artistic, ci și o eliberare.
Dacă fotografia a fost pentru tine un mod de a-ți afirma propria realitate, fără să te mai raportezi la „realitatea altora“, atunci care este, de fapt, miza ta în fotografie?
Nu am avut niciodată miza să-mi împrietenesc publicul cu realitatea mea. Nu m-a interesat să conving sau să explic. Miza a fost mai degrabă să spun: „Eu așa văd“. You’re invited to dislike it, să spui că aberez sau că sunt prea departe. Dar ești și invitat să fii curios. Fotografii care mă atrag cel mai mult sunt cei care pornesc de la premisa că lumea chiar arată așa pentru ei. Nu e o stilizare, nu e o estetizare deliberată. Nu e un artificiu. Așa e lumea pentru ei. Așa e pentru Trent Parke, pentru Boogie, pentru alți fotografi care mă influențează. Nu încearcă să facă realitatea mai „frumoasă“ sau mai digerabilă. O afirmă. Pentru mine, miza s-a transformat în timp. La început a fost un gest de afirmare: asta e realitatea mea. Apoi mi-am dat seama că, dacă stau cu imaginile mele și le privesc înapoi, ele îmi spun ceva despre mine. Dacă „sap“ prin ele, descopăr lucruri pe care poate nu le formulam conștient. De exemplu, mi-am dat seama că am fotografiat, aproape în serial, partenerele mele. Și nu momentele clasice, nu date-urile, nu gesturile convenționale. Nu mă interesează neapărat ritualul. Mă interesează acel moment foarte specific, o privire, o vibrație, o tensiune care mă face să mă îndrăgostesc de cineva. Partea aceea aproape mistică a iubirii, dar nu în sens romanticizat, ci în sensul unei intensități greu de tradus în gesturi concrete.
Am realizat că întreaga mea viață trece prin filtrul acestei suprarealități din capul meu. Relațiile, prieteniile, masculinitatea, adolescența, procesul de a crește și de a deveni, toate sunt filtrate prin felul în care eu distorsionez, amplific sau reinterpretez realitatea. Mult timp, fotografia a fost pentru mine o unealtă de introspecție. În ultimul an pierdusem puțin această relație, dar acum m-am întors la ea. Practic, este jurnal. Doar că e un jurnal vizual, care capătă și o formă estetică și care poate deveni interesant și pentru altcineva. Dar, în esență, rămâne un jurnal. Cele mai bune imagini ale mele nu au fost niciodată planificate. Nu m-am gândit „o să fac fotografia asta așa“. Au fost un fel de accidente fericite, poate inconștiente în momentul declanșării, dar extrem de conștiente în intenția acumulată. Și abia când ajung acasă și le privesc îmi dau seama: „Asta e exact ce simt acum“. Din discuțiile cu oamenii și din reacțiile pe care le-am primit, am observat un lucru interesant: imaginile pe care ceilalți le consideră cele mai puternice sunt tocmai cele în care sunt cel mai vulnerabil, cele în care e foarte mult „eu“ și foarte multă introspecție. Și, paradoxal, cu cât sunt mai personale, cu atât devin mai expresive pentru alții.
Studiile universitare în specializarea imaginea de film te-au făcut foarte atent la lumină și la construcția cadrului. Cum s-a transformat privirea ta odată cu această pregătire academică și cum a influențat felul în care documentezi realitatea?
Pregătirea academică mi-a omorât, într-un fel, o parte din curiozitate. Am intrat într-un sistem universitar destul de rigid, paradoxal, pentru o universitate de artă teatrală și cinematografică, cum e UNATC. Demistificarea unor mecanisme din spatele imaginii a venit la pachet cu o pierdere a curiozității. Am acest meci constant cu mine despre facultate: a fost bună sau nu pentru mine? Acum sunt într-un moment în care cred că a fost benefică. Mi-a plăcut mereu să încalc regulile în fotografie. Dar știm foarte bine că, pentru a le încălca cu adevărat, trebuie întâi să le cunoști foarte bine. Altfel nu e un gest asumat, „tongue in cheek“ și îndrăzneț, e doar lene sau lipsă de educație vizuală. Din facultate am plecat cu un bagaj tehnic foarte solid, pe care îl accesez ori de câte ori vreau să obțin un anumit look sau o anumită stare. Nu cred că aș fi avut această capacitate fără o formare atât de tehnică.
Într-un fel, îmi pare rău că, trecând prin facultate, m-am îndepărtat de momentul ăla din fotografie la care nu mă mai pot întoarce niciodată pentru că au trecut niște ani, niște experiențe. La un nivel mai mare însă, facultatea m-a făcut cameleonic. Pot să mă mulez pe direcții foarte diferite. Dacă mi se cere să fotografiez „ca cineva“, pot să o fac. Poate nici nu ai recunoaște că e o imagine făcută de mine. Această flexibilitate m-a ajutat mult în zona comercială. În fotografia mea artistică, influența a fost mai profundă la nivel interior. Și din punct de vedere al felului în care mă raportez la mine și cât de autocritic sunt cu mine, a fost o completare foarte bună ce am învățat de la Dan Beșliu. Din păcate, el a murit între timp și a plecat puțin prea devreme ca să mai apuc să-i pun câteva întrebări care încă mă frământă. Nu am mai avut ocazia să i le adresez. Dar, într-un fel, cred că asta înseamnă că responsabilitatea mea, în raport cu el, este să-mi caut singur răspunsurile. Și sunt convins că exact asta și-ar fi dorit și el. El era foarte dur în critică, dar era genul de duritate care te împingea să devii mai bun, nu să te blochezi. Cu el a funcționat. În școala românească, în general, genul acesta de critică nu m-a ajutat. Dar cu el a fost diferit. Un cuvânt care m-a urmărit de la admitere este „supraestimare“. Mi s-a spus atunci și de atunci mă întreb constant: supraestimez? Gonflez ceva? Sau chiar e acolo? E imaginea asta cu adevărat puternică sau este doar în capul meu? Și aici mă întorc, inevitabil, la tema mea veche: realitatea mea versus realitatea altora. Lucrând cu o fotografie care, prin natura ei, amplifică și speculează realitatea, trebuie să mă întreb constant dacă ceea ce văd există și pentru ceilalți sau doar pentru mine. Diferența e că acum această întrebare nu mă mai frustrează. Îmi place. Vreau să mă joc în spațiul ăsta de tensiune.
Ai fotografiat o perioadă lungă pe film alb-negru de 35 mm. A fost pentru tine o limitare tehnică aceasta alegere?
Multă vreme am fotografiat pe film pentru că mi se părea cool să nu-mi văd imaginile imediat. Îmi plăcea ideea de a nu controla complet rezultatul. Între timp, la volumul la care fotografiez acum, a devenit nesustenabil și, într-un fel, limitativ. Alb-negrul a pornit dintr-un motiv mult mai simplu: sunt colorblind. Culorile mă distrag. Mi-e greu să compun armonios în culoare. De aceea, când am început recent să fotografiez color, am ajuns să împing culorile într-o zonă atât de nearmonioasă încât aproape par alb-negru. Nu pentru efect, ci pentru că eu nu percep armonia cromatică așa cum o fac alții. Apoi mi-am dat seama că fotografia alb-negru, astăzi, este o convenție. La început era singura posibilitate tehnică. Dar după apariția culorii, alegerea alb-negrului a devenit o decizie estetică, un statement. Tu știi că în realitate exista culoare, dar eu aleg să ți-o iau. Asta înseamnă că îți arăt lumea prin filtrul meu. Pentru mine, alb-negrul nu a fost o limitare, ci o eliberare. Brusc, nu mai eram obligat să fiu fidel realității factuale. Era realitatea mea. Și asta mi-a permis să ies din concret. La fel s-a întâmplat și cu folosirea blitzului în plină zi. Lumina aceea e atât de nenaturală încât devine fictivă. Este o convenție asumată. Și asta îmi place la fotografie: faptul că e o convenție. Nu trebuie să respecte regulile altor arte și nici ale realității. Astăzi, mai ales în contextul apariției AI-ului, fotografia e eliberată de povara de a fi dovadă sau document rigid. Așa cum pictura a fost eliberată când a apărut fotografia. Nu trebuie să fie fidelă faptului. Poate să fie fidelă unei perspective. Și cred că fotografia valoroasă ar trebui să arate realități unice.
Pentru mine, tot ce am făcut a fost, în esență, fidel modului în care sunt. Uneori asta m-a costat. Uneori a fost un deserviciu. Dar nu am vrut niciodată să conving pe cineva de ceva. Ce am vrut, mai degrabă, a fost să nu fiu convins eu. Îmi place dialogul. Îmi place enorm să vorbesc cu oameni, inclusiv cu cei cu care nu sunt de acord. De asta iubesc fotografia de stradă: întâlnești tot felul de oameni, uneori incomozi, uneori radical diferiți. Îmi place să îi ascult. Dar asta nu înseamnă că îmi schimb poziția. Îmi plac conversațiile ca dezbatere. Vine și din faptul că am făcut debate în liceu, am învățat că orice idee are pro și contra. Îmi plac discuțiile lungi, alambicate, care se ciocnesc. Nu îmi place când conversația devine doar empatie unilaterală. Îmi place tensiunea ideilor. Pentru că din ciocnire ies scântei. Fotografia de stradă are și un element voyeuristic, dar pentru mine e mai degrabă un exercițiu de expunere. Mă pun deliberat în situații imprevizibile. E ca și cum m-aș lăsa aruncat undeva: vreau să văd ce se întâmplă. Când eram mic, imprevizibilul mă speria foarte tare. Acum am învățat să-l caut. Fotografiind străini, intrând în contexte necunoscute, mi-am demonstrat constant că mă descurc. Că pot dezamorsa conflicte. Că pot gestiona tensiuni. Într-un fel, prin toate aceste situații simulate, i-am arătat copilului din mine că poate face față.
Am observat că documentezi și comunități și mișcări underground. Ce te atrage, personal, la comunitățile underground?
Ce mă atrage e într-o continuă schimbare. Inițial m-a atras muzica punk, felul în care suna și mesajele pe care le transmitea, tot ce reprezenta ea ca atitudine și valori. Am început să fac fotografii la concerte pentru că vedeam imagini care îmi plăceau și mi se părea că și la noi există scena asta, doar că nu era suficient documentată. Apoi m-am împrietenit cu oamenii din scenă, au devenit prietenii mei și, firesc, am vrut să-i ajut. Cântau, aveau nevoie de fotografii, iar eu puteam să le ofer asta. Simt că pot fi util. E un sentiment de datorie față de o comunitate în care m-am simțit binevenit. E la fel de mult o comunitate, cât și un grup de suport, un umăr pe care te poți sprijini când ai căzut. Dincolo de dimensiunea politică, pentru că este, în mod inerent, o comunitate cu valori de stânga, implicată în proteste, fundraising și alte acțiuni, esența rămâne solidaritatea interumană. E un grup de suport care gravitează în jurul unei muzici, dar care depășește muzica. Comunitatea asta a atins și o rană mai veche, nu neapărat lipsa prietenilor, cât sentimentul de a fi fost judecat, fie de prieteni, fie de alții. Aici e un spațiu în care poți fi cum vrei tu, în anumite limite. Paradoxal, pentru că există toleranță zero față de anumite lucruri, opresiune, abuz, lipsă de respect, există o toleranță foarte mare față de diferențe: de la felul în care te îmbraci, la tatuaje, piercinguri, identitate, orientare, background social. Oameni din medii foarte diferite împart același spațiu. Tocmai pentru că nu e tolerată judecata, sunt tolerate multe alte forme de exprimare. Pentru mine, ăsta e un principiu esențial: fiecare să fie exact cum e, atâta timp cât nu face rău altcuiva, nu rănește și nu opresează. În rest, există loc pentru foarte multe feluri de a fi.
Dacă ar exista un moment în care realitatea ta și realitatea celorlalți ar coincide complet, cum ar arăta el? Care ar fi reversul medaliei?
Cred că momentele în care realitatea mea coincide cu a altcuiva sunt exact momentele în care mă apropii cu adevărat de oameni. Nu e vorba despre mari principii sau valori identice. Cel mai bun prieten al meu, de exemplu, e radical diferit de mine în aproape toate privințele. Și totuși, pe niște lucruri foarte specifice, suntem pe aceeași lungime de undă. Acolo se întâmplă întâlnirea. Când simt această coincidență, nu neapărat că vedem același lucru, ci că ne raportăm la el în mod similar. Prietenii mei cei mai apropiați sunt oamenii cu care am avut aceste mici epifanii: „Uite, și tu te-ai gândit la asta“. E mai puțin despre consens și mai mult despre felul în care punem întrebări. Despre a privi lumea printr-o lupă ușor speculativă, despre a chestiona ce vedem. Într-un fel, fotografia e și un mecanism de apărare.
Fotografia ca mecanism de apărare împotriva a ce anume? Ce protejezi, de fapt, atunci când fotografiezi?
Cred că, la început, a fost un mecanism destul de simplu. În grupul meu de prieteni am devenit „ăla care face poze“. Dar pozele mele nu erau drăguțe, nu erau animale simpatice sau portrete glossy. Erau bucăți din realitatea mea, uneori incomode, uneori greu de plasat într-un șablon. Și cred că miza a fost să pot pune realitatea mea lângă realitatea „oficială“ a fotografiei și să arăt că tiparele consacrate sunt doar convenții. Fotografia nu înseamnă doar natură, portret, fashion sau documentar social clasic. În acest „meci“ dintre realități, îmi apăram, de fapt, individualitatea. E un tip de conflict pe care l-am avut mereu cu mediul din jur, în forme diferite, prin graffiti, prin muzică, prin felul în care m-am poziționat social. A fost mereu un „nu vreau doar pentru că voi vreți“. Nu vreau să ader la ceva doar pentru că e validat de majoritate. Nu spun că e întotdeauna un mecanism sănătos. De multe ori a fost reactiv. Dar când a funcționat, a fost extrem de satisfăcător. Țin foarte mult la ideea de individualitate, nu într-un sens suveranist sau antisocial. Sunt dispus să respect norme și rigori, dar vreau să cred în ele. Dacă nu cred, prefer să rămân în poziția mea. Fotografia a devenit spațiul în care pot face asta fără să demonstrez ceva. Nu vreau să conving pe nimeni. Nu vreau să schimb realitatea altcuiva și nici nu vreau ca altcineva să o schimbe pe a mea. E mai degrabă un gest de delimitare: eu așa văd. Tu poți să nu fii de acord.
În spate există și anxietate. Mult timp mi-a fost greu să mă apropii de oameni. Am învățat să inițiez dialog doar când mă simt safe. Și fotografia funcționează similar: când public sau expun, deschid dialogul. După aceea îl închid. Îl redeschid, apoi îl închid din nou. E un ritm controlat. Eu decid când sunt vulnerabil. De asta fotografia mea nu e pur documentară, deși am etichetat-o uneori așa. Un curator mi-a spus un termen care mi-a plăcut: imaginative documentary sau metadocumentary photography. Lucrez cu realitatea concretă, nu pun oamenii să pozeze, nu regizez scene, dar privirea mea asupra lumii este profund personală și speculativă. Încerc să spun ceva folosind realitatea ca material. Nu sunt un fotograf jurnalistic în sens strict, precum cei care urmează riguros coduri de obiectivitate și documentează direct un eveniment. Fotografia mea este personală, cu răsfrângeri sociale. De exemplu, în proiectul Two Suns, care vorbește despre apocalipsă, nu am găsit, bineînțeles, niciun semn al apocalipsei până acum. N-am văzut asteroidul căzând, n-am văzut explozia nucleară, dar am încercat să caut chestii în realitate care vorbesc despre chestia asta și le-am găsit prin tot felul de moduri de a specula realitatea, de a pune lumina într-un anumit fel pe o chestie, cât să pare ca ciuperca după explozie nucleară. Vorbește despre fearlmongering și warmongering? Da. Cam asta este poziționarea în fotografie și în realitatea fotografică care-mi place. Să scot din context lucruri, astfel încât să vorbesc despre o chestie concretă care mă preocupă pe mine.
În Two Suns, ideea unei apocalipse iminente devine centrală, dar personajele par prea prinse în haosul cotidian, n-o observă. De ce ai ales să ataci această temă?
Cred că Two Suns s-a născut dintr-o legătură între două idei care, pentru mine, au făcut click în același timp: existența altor realități și sentimentul că trăim permanent într-o tensiune apocaliptică. Nu spun că există literal realități paralele, deși îmi place să cred asta într-un sens speculativ. Dar simplul fapt că pot imagina o altă versiune a lumii mă ajută să nu absolutizez realitatea concretă. Și atunci, un eșec, un refuz, o pierdere nu mai sunt definitive, nu mai sunt un capăt de drum. Mă ajută să reevaluez gravitatea lucrurilor. Pentru mine, proiectul vorbește și despre propria mea relație cu schimbarea. Mult timp mi-a fost frică să schimb direcția. Aveam impresia că, dacă am ales un drum, trebuie să rămân pe el. Acum înțeleg că viața mea, probabil, va fi mereu despre recalculare. Despre ajustare. Sunt atâtea alte posibilități. Și de-abia aștept să văd care e următorul drum pe care o să pornesc. I’m excited, vreau să văd ce se întâmplă, vreau să fiu pus în situații care mă forțează să mă repoziționez, pentru că alea sunt fix momentele în care mă gândesc, îmi pun probleme și ajung în locuri mai bune.
Lucrând la Two Suns, ce ai descoperit despre tine, despre fricile tale sau despre limitele tale ca observator?
Two Suns a fost un proiect care mi-a produs foarte multă anxietate și, la un moment dat, am simțit că trebuie să mă opresc. Începusem să iau totul extrem de personal. Tot ce vedeam, tot ce fotografiam, internalizam într-un mod care devenea nesănătos. Știu că atunci când mă voi întoarce la el o voi face dintr-un loc mai seren. Tema rămâne foarte importantă pentru mine, o consider validă și necesară, dar aveam nevoie de distanță. Am fotografiat multe marșuri și adunări de extremă dreaptă, însă nu le-am folosit în mod central în proiect. Le-am făcut mai degrabă pentru mine, pentru a-mi înțelege și canaliza furia. Conceptual, proiectul căuta mai mult fantomaticul, absența, senzația de lume golită. Marile adunări de oameni nu serveau această estetică. Ce am descoperit, fotografiind în Balcani și în Europa de Est, este cât de mult ni s-a normalizat contrastul violent dintre lumi: clădiri corporatiste lângă sărăcie extremă, lux ostentativ lângă precaritate. Scene care, într-un alt context, ar părea distopice, pentru noi sunt „așa e la noi“. Proiectul e despre apocalipsă, dar și despre capitalism și despre felul în care învățăm să trăim cu disonanța. Mi-am dat seama că semnele sunt peste tot. Doomsday-ul nu va arăta neapărat ca în filme. Nu va fi un soare care se stinge brusc. Este mai degrabă această stare continuă de degradare normalizată, în care rămânem blocați pentru că ne-am obișnuit cu ea. Realizarea asta s-a accentuat când am expus proiectul în Norvegia. Oamenii mă întrebau: „Asta e realitatea voastră? Nu e o scenografie?“. Pentru ei părea aproape ireal. Pentru mine era pur și simplu viața de zi cu zi. Atunci am înțeles cât de mult ne adaptăm la contextul în care trăim și cât de ușor confundăm obișnuința cu normalitatea.
Cred că una dintre cele mai importante descoperiri a fost legată de pasivitate. Suntem martori ai unor lucruri grave, dar reacționăm tot mai puțin. Ne indignăm pe moment, apoi revenim la rutina noastră. Am observat această amorțire generală, un fel de perpetual numbness. Lucruri care altădată ar fi provocat revoltă colectivă devin doar încă o știre în flux. Ignoranța e un loc confortabil. Te retragi în mica ta realitate, social media, job, cumpărături, rutina zilnică și totul este doar another day at the another day factory. Însă, în timp, această retragere normalizează lucruri care nu ar trebui normalizate. Fotografiind toate aceste contraste și tensiuni, am realizat că fotografia este despre a rămâne prezent. Dacă vreau să transform realitatea în ceva care pare ireal, trebuie mai întâi să o privesc atent. Într-un fel, Two Suns a fost și o confruntare cu propriile mele limite emoționale.
În acest moment al vieții tale, în ce direcție simți că se îndreaptă fotografia ta?
Într-un fel, prin fotografie m-am întors la joacă. La lucrurile pe care le abandonasem în momentul în care totul a devenit serios, când fotografia s-a transformat brusc în job. M-am reîntors la momentele de viață de zi cu zi, la cadre aparent banale, fără miză spectaculoasă. Nimic „wow“, nimic grandios. Doar bucuria de a fi prezent în viața mea. Am început să mă gândesc că a fi artist sau fotograf nu se întâmplă doar în momentul în care apeși pe buton. Se întâmplă în toate momentele premergătoare. Aduni, aduni, aduni imagini, contexte, conversații, stări, iar la un moment dat se cristalizează în ceva. Mă interesează mai mult ce adun decât produsul final. Să mă pun în contexte noi, să întâlnesc oameni, să văd unde mă duc. Asta făceam și înainte; diferența era că aveam aparatul la mine și mai făceam o poză. Acum sunt într-o zonă de joacă. Și, poate pentru un public, asta e anticlimactic: nu mai pun problema „ce vreau să transmit?“. Știu că imaginile vor avea o încărcătură, inevitabil, dar nu mai vreau să-mi impun un mesaj. Poate că mă interesează în continuare jocul dintre realități și felul în care mintea ne joacă feste, dar fără să-mi propun să „vorbesc despre asta“ programatic. Mesajul va veni oricum. Inevitabil. Dar acum sunt în faza aceea de început de relație, în care explorezi și te bucuri fără să te gândești dacă te vei căsători. Doar te joci. Vreau ca joaca asta să continue.
Vreau să mă înconjor de oameni diferiți, nu doar de fotografi sau oameni din aceeași bulă. Mult timp am trăit într-o singură realitate, chiar dacă lucram cu ideea de realități multiple. Acum vreau diversitate reală de contexte. Pentru că, atunci când intri prea mult într-o paradigmă, fie ea de „fotograf“, „artist“ sau orice alt rol, tot universul începe să graviteze în jurul acelui rol. Și, la un moment dat, devine previzibil. Devine boring. Înveți regulile jocului atât de bine încât nu mai există surpriză. Iar eu, acum, vreau din nou surpriza.
Ai spus, la un moment dat, intr-un interviu acordat publicatiei Iqads că fotografia e singurul mod prin care poți „zbiera“ uneori. De ce zbieri prin fotografie? Ce înseamnă pentru tine a zbiera în fotografie?
Cred că citatul era dintr-o perioadă în care simțeam foarte intens nevoia să zbier împotriva războiului, împotriva fascismului, împotriva extremismului și a tuturor formelor de intoleranță care deveniseră tot mai vizibile. Atunci, fotografia era pentru mine o formă de protest. O goarnă. Un instrument prin care puteam să articulez și să amplific o poziție. Nu știu să cânt, nu sunt genul care să facă liveuri virale pe internet. A trebuit să mă întreb: care sunt armele mele? Care este limbajul meu? Și mi-am dat seama că fotografia poate funcționa ca o goarnă pentru lucrurile în care cred. În perioada aceea am simțit multă exasperare, mai ales văzând cum mulți artiști alegeau să rămână „safe“, să nu își politizeze arta. Faptul că unii evitau să ia poziție m-a făcut pe mine să simt și mai puternic nevoia de a vorbi. De a arăta o realitate. De a demonstra ceva prin imagini.
Acum sunt într-o etapă diferită. Nu mai simt aceeași urgență de a zbiera. Viața mea a luat o turnură mai bună în anumite privințe, iar eu am reușit să accept unele lucruri din trecutul meu. Dorința de a mă opune și de a rămâne fidel mie însumi există în continuare, dar nu mai e alimentată de aceeași furie. Mult din acel „zbierat“ venea și dintr-un strat mai vechi de furie acumulată, din bullying, din sentimentul de a fi fost mereu out of place, din perioade de izolare și singurătate. Fotografia m-a ajutat să scot la suprafață lucrurile astea și, mai ales, să le înțeleg. Dacă va apărea din nou un context social sau politic care va cere o poziționare clară, voi folosi din nou fotografia ca pe o goarnă. Dar acum simt nevoia să mă joc. Mi-a fost dor să creez fără presiunea de a striga ceva.
Dacă există un fir roșu care leagă tot ce am făcut din 2020 încoace, acela este un anumit eeriness, o senzație de stranietate sau creepiness. Aceeași atmosferă apare și în fotografii de război, și în imagini cu cei mai apropiați oameni din viața mea. Pentru mine, realitatea are mereu o ușoară deformare, este ceva disproporționat, ușor neliniștitor. În ultimele luni, m-am îndepărtat de o abordare tematică rigidă. Caut mai degrabă o stare decât o temă. Proiectul la care lucrez acum explorează felul în care mintea îmi joacă feste, acel joc dintre realitatea factuală și realitatea filtrată prin percepția mea. Nu mai vreau să demonstrez ceva. Vreau să explorez senzația. Mi-am dat seama că această tendință de a-mi pune constant sub semnul întrebării percepția nu e un defect, ci pur și simplu setul meu de date. E preocuparea mea permanentă, deci e firesc să o transform în material artistic. În ultima vreme, am redescoperit bucuria de a fotografia tocmai pentru că m-am apropiat mai mult de ceva foarte personal. Am realizat că fotografii pe care îi admir au un lucru în comun: munca lor e profund personală, nu încearcă să documenteze obiectiv lumea, ci să o filtreze prin ei înșiși. Am decis să-mi permit și eu acest tip de „egoism“ creativ. Acum lucrez mai mult, mai instinctiv, cu mai mult volum. Dacă înainte eram extrem de metodic, acum există și un flux. Și, paradoxal, funcționează. În momentul de față nu mai e despre a zbiera. Dar dacă realitatea o va cere din nou, știu că fotografia poate deveni iar o goarnă. Până atunci, o las să fie joc, introspecție și experiment.
