Cu Tiberiu Neacșu port o dispută vie și astăzi, la mai bine de un deceniu de când ni s-a nălucit întâia oară: nu reușim defel să cădem la pace cu privire la sinecdocă și metonimie. La urma urmei, ce distinge cele două figuri de stil? De-a lungul anilor, eu am susținut apăsat că sinecdoca este o formă de metonimie, pe când domnul Neacșu s-a încăpățânat să susțină taman opusul. Tu rezistă impulsului de a ne-mpăciui și ia aminte, amatorule de cronici de/și/sau culise: vom refuza de-a pururi să le declarăm sinonime. Vom argumenta că, similar poeziei, miza nu-i aceea de a avea dreptate, iar o dispută (camaraderească rivalitate?) ca a noastră are darul de-a nu-nceta să dăruiască.
Sindromul Joubert
de Tiberiu Neacșu
Editura Cartier
2023
Din capul locului, e musai să mărturisesc că Tiberiu m-a invitat să scriu un blurb pe cea de-a patra copertă a Sindromului Joubert, însă am ratat rușinos fereastra editorială și, odată cu ea, plăcerea vinovată de a participa, inclusiv astfel, la un proiect poetic necesar și plin de haz in anno domini 2023, dar și-n ecuația generațională în care răsare ca o necunoscută. Pe această cale și cu avantajul de a fi aflat deja blurbul emis de Ștefan Manasia, îmi dau voie să-mi imaginez paragraful pe care l-aș fi plasat sub cel propus de Ștefan:
„Camarila de actanți la baionetă (sic!) ai poeziei recente a dezertat în țările calde ale (auto-)compătimirii, abandonând poezia, nu o dată, în tranșeele activismului devizard, iar în teatrul de operațiuni vacantat, printr-o concertată desfășurare de forțe, Tiberiu Neacșu lansează salvă după salvă de poezie necruțătoare.“
Pe deasupra, tare-s cătrănit că Dana Zetu mi-a subtilizat privilegiul de a fi prima persoană care publică în Matca un articol pe tema cărții lui Tiberiu Neacșu. Partea plină a paharului este că Dana Zetu mă eliberează de responsabilitatea celei dintâi întâmpinări a unei cărți care prezintă nu numai complexități și dedesubturi dificil de cuantificat ori cuprins, ci și – îndrăznesc – o abordare abil strunită și să inoveze, și să renoveze dimensiunea estetică în spațiul poeziei recente. Așa că-i musai să-mi proțăpesc darea de seamă într-un scurt fragment ciupit din cronica de întâmpinare a Danei Zetu, pe care ți-o recomand fără să clipesc. Ce să mai, în viziunea Danei Zetu:
„Tiberiu Neacșu pare să se reinventeze o dată la aproximativ zece ani cu o carte nouă, un fenomen care îl plasează într-o paradoxală și simultană paradigmă a consacrării și a re-debutării.“
Din respect pentru ei și pentru poezia lor, de la care am învățat multe și frumoase, n-am să-i numesc aici, dar am întâlnit poeți care, pe măsură ce înaintează în vârstă, își pierd… atingerea fină. Susțin, întâi, că acesta nu poate fi cazul (poeziei) lui Tiberiu Neacșu și, apoi, că frecvența aparițiilor editoriale este mai degrabă un criteriu arbitrar care, la rându-i, riscă a ocaziona perspective arbitrare asupra literaturii, dar și a biografiei poetului. Să ilustrăm:
Top 5 zvonuri despre Tiberiu Neacșu
1. Tibi, pe care cică-l mai cheamă și Adi, are tatuată pe brațul stâng expresia Fail Better.
2. Distinsul domn Neacșu scrie de mână. De bună seamă, măcar cu o listă de cumpărături și o iscălitură, om fi destui dispuși să riscăm sporadice pete de cerneală pe police, pe arătător, pe mijlociu. Tiberiu, însă, a ridicat îndeletnicirea la rang de ritual. Până și-n nopțile încețoșate etilic petrecute de poet proptit în coate pe luciul câte unui bar, puținii martori uitați de ploaie-n cârciumi, la ore mici, îl pot zări și-acum – legenda spune – cum scoate, cu mișcări de insectă, stiloul cu peniță platinată, caietul legat în piele moale și oacheș patinată de mângâieri, apoi ofteaz-adânc, parcă-nfiorat de muze și, cu scăpătarea de jad din privirea bătrânului sculptor de miniaturi, se pune a-nșira slove sub lampa propriei alopecii.
3. Epigrama preferată a lui Tiberiu – adresată de Topârceanu lui Nigrim et Co, în numele cheliosului Cincinat Pavelescu – se prezintă după cum urmează:
Talentul vostru,-n adevăr,
S-a mărginit numai la păr,
Dar toată strălucirea mea
Nu stă-n chelie, ci sub ea.
4. Nu se cade să speculez pe marginea misterioaselor incursiuni ale poetului craiovean în lumea artelor marțiale, dar, în caz că te roade curiozitatea, întreabă orice patron de prăvălie mai răsărit și, negreșit, vei primi același răspuns: nu mai există tricouri cu Tiberiu Neacșu fiindcă le-a cumpărat pe toate Chuck Norris.
5. Nu în ultimul rând, Tiberiu gătește niște sarmale de cântat în ode! Nu-i vreo metaforă și nici c-aș îndrăzni să glumesc cu lucruri așa sfinte ca sarmaua. Ce să mai, mănânci și plângi, mănânci. Însuși Labiș, dacă ar fi avut șansa de-a se-nfrupta din sarmalele lui Neacșu, ar fi sfârșit cu totul altfel Oda lăutarului:
[…] Cobor în jos colanul de zile-mprumutate,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pân-oi ajunge la verzele murate,
Sarmalele uitării, înjumărate, de la Olt.
Răspântii, revendicări
Cu ani în urmă, la Sibiu, Tiberiu Neacșu l-a cunoscut pe Lloyd Schwartz și a păstrat vreme bună legătura cu poetul american. Odată cu apropierea de Schwartz, poezia lui Tiberiu Neacșu a suferit o serie de transformări substanțiale. Sindromul Joubert, fără îndoială, ar fi arătat cu totul altfel în lipsa contactului amical cu poetul american.
Despre opera lui Lloyd Schwartz, poetul Richard Howard scria un blurb care poate fi cu ușurință transferat în slujba descrierii Sindromului Joubert:
„Poetul și-a extins sfera de acțiune, dar și alonja, iar noi suntem mai bogați pentru asta, deși nu mai puțin pustiiți: aceste persoane (și aceste poeme) sunt devastate de viață, din care ne oferă, descumpănitor, cioburile flagrante.“
New Yorkezul Lloyd Schwartz – poet, cercetător și critic literar – este cunoscut, printre altele, pentru editarea colecțiilor de poezie ale lui Elizabeth Bishop, despre care scria, la rândul său, un blurb care poate fi ușor adaptat pe coperta a patra a Sindromului Joubert:
„Să trăiești printre obiecte ca acelea colecționate de Bishop înseamnă a-ți fi amintite toate acele persoane care nu sunt TU, toate specificitățile momentului și contextului, atât de viu întruchipate în aceste artefacte, care nu ți se aplică ție. Te confruntă cu-ntunecata ironie de a fi o anume persoană într-un răstimp dat, atribuită aleatoriu vieții tale unice și momentului tău istoric.“
Poemul One Art al lui Elizabeth Bishop, care tratează inevitabilul pierderii și reziliența necesară pentru a-i supraviețui, rezonează puternic cu poezia lui Neacșu, dar și cu Neacșu însuși. Mantra personală fail better (în română, eșuează mai bine), provenită din opera lui Samuel Beckett – Ever tried. Ever failed. No matter. Try again. Fail again. Fail better. – abordează sentimentul similar de acceptare a eșecului ca parte a procesului de învățare.
La toate acestea mai adaugă și dragostea pe care Neacșu i-o poartă poeziei lui Frank Bidart – căruia i-a tradus în limba română o antologie splendidă – și poți începe a-ți întemeia o opinie despre sorgintea poeziei din paginile Sindromului Joubert.
Ditirambul dezechilibrului elegant
Întâlnit o dată la o sută de mii de prunci, Sindromul Joubert este o malformație congenitală caracterizată prin subdezvoltarea vermisului cerebelului, o parte a creierului aflată la intersecția emisferelor cerebrale, responsabilă cu echilibrul și coordonarea.
În țesătura ritmică a traiului civilizat, Sindromul lui Tiberiu Neacșu se prezintă ca o reflecție nuanțată a dezechilibrului inerent fiecărui aspect al vieților noastre: „Apusul/are forma blocurilor-turn./Fără blocuri-turn, apusul/are forma unor șerpi aduși/de burtă și mintea nervos/se despică, atinge un fel de cer.” Poezia se angajează într-un dans al forțelor opuse, o interacțiune armonioasă între șovăială și grație care încremenește în chihlimbar particularități și esențe ale experienței umane. Ba mai mult, poți întâlni situații în care versul ca atare oferă semnificații suplimentare, nu de puține ori, chiar în răspărul poemului:
Prin podea aleargă
șobolani, inimile noastre
forfotesc electromagnetic, precis
și intră în paradis cu o
infinită răbdare. N-am avut
neapărat grijă de corp
A fost o unealtă ajutătoare.
El e jigodia care se răspândește
până la moarte și dezamăgește.
Dacă-l privești mai atent, nu vezi
unde se duce. Dacă vezi unde se
duce, nu-l mai vezi deloc. […]
(***, p. 59)
Ia în considerare banalul act al mersului pe jos, această simfonie complexă și uniformă a dezechilibrului motric. La o simplă plimbare în parc, bunăoară, amușinăm prăpăstios marginea, ne înclinăm înainte, sfidăm gravitația, ne abandonăm pentru moment forțelor care ne îmbie la prăbușire și suntem salvați la limită de mereu următorul pas. În acest dezechilibru delicat ne este dat să întâlnim poezia lui Tiberiu Neacșu – o fuziune, pe cât de paradoxală, pe atât de șarmantă, între vulnerabilitate și reziliență, o negociere constantă între destabilizare și cumpănire:
[…] ea lasă-n urmă vântul, eu-mi potrivesc la îndemână spada.
Și metresa, în haine albe, alergând printre mese, ne vinde acuarele.
Și mă hlizesc la lucrurile simple: stau printre ele, inspir
ca Humbert, am resentimente și crâcnesc în gând.
(Pe Pache s-au copt corcodușele, p. 44)
Pe cale de consecință, esența poeziei lui Neacșu nu rezidă într-un echilibru perfect, ci în dezechilibrul pe care și-l asumă și îl glorifică. Sunetul industrial și apusul, poemul în cinci scene dinspre finalul volumului, oferă un exemplu grăitor pentru maniera în care poezia lui Tiberiu Neacșu prosperă în concertata instabilitate dintre dezgust și deliciu, fericire și deznădejde, haos și ordine, alteritate și sine și tot așa. Notez dezolarea care transpare din această ultimă scenă domestică:
Vocea Levekăi suna cald
prin pârâitul firelor de telegraf.
Greața luminoasă
care se așază peste
leagănele din nuc.
Și luna.
Pe-aici e frig, bate
vântul, de cutremure
nu se mai aude nimic
și aștept să se termine
o mașină ca să mai pun una.
(Sunetul industrial și apusul, p. 55)
În oscilațiile sale perpetue își găsește Sindromul Joubert rezonanța tulburătoare, deconspirând actul creativ ca fiind el însuși o elegantă descumpănire, o păpușă purtată de frânghii firave de-a lungul graniței dintre conservare și inovație. Tiberiu Neacșu ne invită să îmbrățișăm asimetria existenței și să sărbătorim imperfecțiunile care ne condimentează traiul. Prin dezechilibrul său elocvent, Sindromul Joubert ne îndeamnă să confruntăm dezordinea condiției umane și să găsim alinare în adevărurile sale nerostite și neverosimile:
Aici e tot ce se întâmplă și tot
ce se întâmplă nu e de spus.
Acum fiecare e ocupat
cu distanțele, fragili,
trecem fără să știm
dintr-o parte în alta.
(***, p. 32)
Estetica hazului în Sindromul Joubert
Firescul exprimării și răbdarea de maestru Zen a poetului craiovean oferă, în momente cheie, senzația că lasă limba însăși să scrie-n locul lui. Efectul este dezarmant și, la nivel emoțional, devine tot mai puternic pe măsură ce întorci pagina. Pe deasupra, Tiberiu Neacșu nu exclude nicicum ludicul și umorul din aplecarea asupra propriei literaturi. Putem conchide, fără mari riscuri, că, în ciuda titlului dezolant, poezia inclusă de Tiberiu Neacșu în Sindromul Joubert are… haz.
În poezia contemporană, am observat că umorul nu este privit cu ochi tocmai primitori. De teamă, probabil, să nu-și lase poemele să alunece înspre snoavă sau comedy skit, poeții de după două mii, cu destule excepții frumoase – de pildă, Octavian Perpelea, Andrew Davidson-Novosivschei sau Sorin Gherguț – au decis să apese întrucâtva stingherit pedala umorului. Notez doar că o abordare, vorba ‘ceea, dinamică și multifațetată a umorului în expresia poetică recentă devine tot mai necesară.
Consolidarea esteticii prin umor are darul de a destabiliza receptările tradiționale și a angaja cititorul în moduri inovatoare. Umorist dibaci – de la neaoș la fin-finuț – Tiberiu Neacșu păstrează, de-a lungul întregului volum, un (dez)echilibru complex între profunzime și ușurătate a ființei, fără a cădea în păcătoasa bășcălie și fără a-și conduce demersul literar înspre poezia satirică. Întâlnit numai în momente cheie ale volumului de față, un aspect semnificativ al umorului în poezia lui Tiberiu Neacșu este rolul său de vehicul (sumbru) pentru comentariul social:
[…] sprijinit, un domn cu butoni
la cămașă și manșete pepite scutură
o țigară în scrumieră. Se-apleacă
și, dintr-un buzunar, scoate un critic
mic, pe care-l omoară și-l
îndeasă-n bagaj, tușește și dispare
și el. Mai am un fum, îmi zic,
și-o să urc la etaj, Și, ca să nu
se mai întoarcă, îmi umplu urechile
cu mortar și oțel.
(Poem birotic, p. 46)
Nu pot să nu m-alint un pic, în calitatea mea de critic mic și să mă-ntreb ce-ar face, oare, c-un critic nițeluș mai mare. Poetul instrumentează iscusit ironia – dar și parodia – pentru a evidenția lipsa de haz a unor situații, dacă nu absurdul, provocând astfel la introspecție critică, în timp ce încântă cu jonglerii de limbaj și face cu ochiul, relaxat, cititorului. Arghy, poemul de respirație Gherguțiană dinspre finalul cărții, este o veritabilă bijuterie a liricii cu limba-n obraz:
[…] Prima oară am mâncat împreună
carbonara. Era friguț, abia așteptam vara.
Casa Regală se adunase la o poveste cu tâlc.
Prințesa a tăcut mâlc.
După ce-am luat boabe ultima oară
am știut cum și unde-o să doară.
Când mâța și potaia se simțeau
bine, am făcut o poză cu tine.
Într-o lume perfectă – fără vreun final fericit –
am fi fost marele cutremur care n-a mai venit. […]
(Arghy, p. 57)
Segmentul politic | Nu toți ce rătăcesc se rătăcesc
Nu știu alții cum sunt, dar eu, de la o vreme, mă confrunt cu ocazionalul reflex vomitiv la întâlnirea parcă tot mai frecventă a poeziei de partid. Credeam că ne-am lecuit de rătăcirile ideologice și explicit-ideologizante ale vechii gărzi și, pe deasupra, că am asimilat, măcar prin contragere, dacă nu prin sublimare, lecțiile de mizerabilism anti-capitalist servite de Generația 2000. Nu îți ascund că îmi sună și astăzi ca un model de aspirator, nu ca o generație literară.
Oare ne regăsim iarăși rătăciți, inocenți nevoie-mare și pixelați până la pufoșenie, fără idei și fără memorie, precum creierele sintetice ale lui George Vasilievici?
„[…] Să iasă creierele pe bandă rulantă. Creiere goale, fără om, altfel nu sunt bune de nimic. Vreau creiere chimice și, mai ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o lună. Numai bun de dat la porci. […]“
(din introducerea romanului Viseptol, de George Vasilievici)
Mascota rătăcirii fără speranță a literaturii recente este, cel mai probabil, Marius Ianuș, poetul care a reușit performanța de a brăzda peisajul ideologic al contemporaneității literare, de la anarhism drujbist la lumpensindicalism, numai pentru a preda armele, pe cât de previzibil, pe atât de dezamăgitor, pe altarul legionarismului. Pertinamente, nu doar drumul însuși, ci și destinațiile lui Ianuș mai mult decât frizează extremismul.
Subliniez îngroșat că -ismele pătrund cel mult pasager și doar la nivelul sugestiei în poezia lui Tiberiu Neacșu. Poeziei îi este permis să rămână (și) scop-în-sine, iar definitiva coborâre și, deci, rătăcirea ei în cetate, în stradă, îi pare poetului o antrepriză derizorie. Bref, nu susțin că poezia ar trebui să rămână în turn sau că poezia activistă este musai un oximoron, dar salut entuziasmat decizia lui Tiberiu Neacșu de a fi evitat (mai ales) acest ultim -ism.
Leapșa de serviciu
În calitate de cronicar de duminică, am optat să nu mă aplec asupra șlagărelor volumului. Bunăoară, Pătura, Scrisoare de pe Jabel Hafiz și Cântecul de dragoste al lui Adrian T Sandu sunt trei dintre poemele devastatoare de la care m-am abținut. Vreau să las bucuria asta acelora care pot scrie cronică mai de-adevăratelea. Leapșa, de data aceasta, merge la Daniela Vizireanu. Recenta ei recenzie a Iorgului lui Adrian Jicu mă face să cred că nu i-ar displăcea un plonjeu analitic în scriitura fercheșă a înc-unui Adrian – în caz că zvonul se adeverește și numele complet al autorului este Tiberiu Adrian Neacșu.
Bonus track | Top 5 inimioare pentru Dana Zetu
Cronica de întâmpinare semnată de Dana Zetu este intitulată „Sindromul Joubert“ – cartea cu trei inimi. O găsesc fain făurită, așa că propun să trecem în revistă câteva idei extrase din cronică, alături de trei – desigur, reducționiste – inimioare roșii, dar și de două mici obiecții notate cu – văduvite de inspirație – inimioare negre:
Raportul dintre emoție, construcție și referințe denotă grija calculată și vigilent dozată a poetului. ❤️ Perfect de acord! Aș mai adăuga că – dincolo de faptul că poetul simte ca nervul descărnat, construiește ca arhitectul cu buget nelimitat și, pe deasupra, mai e și tobă de carte – dispunerea poetică propusă de Tiberiu Neacșu prezintă și o aplecare substanțial erotică.
Dezvoltarea motorie întârziată și ataxia sunt simptome [ale sindromului Joubert] pe care Tiberiu Neacșu le traduce în volum printr-o formă de incompatibilitate a prezentului cu momente din trecut, pe care le analizează cu luciditate și retroactiv le oferă greutatea unui mare regret. 🖤 Nu tocmai de acord. O fi, ici-colo, vorba despre regret, însă, întâi, incompatibilitățile nu sunt ilustrate doar între prezent și trecut și, apoi, chiar și dintre acelea care sînt ilustrate astfel, nu sunt toate menite să exprime regretul. Mai curând, aș susține că poetul pune aceste incompatibilități în slujba recalibrării propriei deveniri; iar propria devenire, în slujba unor contexte în care își dorește (să-și dorească) să ființeze.
Vocea poetului devine un pagur, care vine și locuiește temporar în cochiliile eurilor care nu mai există sau nu vor avea șansa să o facă. ❤️ Mersi din toată inima pentru pagur, acest veritabil squatter maritim. Poate doar de la Ștefan Manasia – mi se șoptește din regie că a comis și dumnealui o cronică la Sindrom – m-aș mai fi putut aștepta la o asemenea bijuterie. Dumitale, Dana Zetu, plecăciune și fluturată pălărie.
Dacă Sindromul Joubert ar fi un parfum, cu siguranță ar fi Secretions Magnifiques de la Etat Libre D’Orange, care se deschide cu note sărate și proaspete, cu un miez lăptos, contrastat de note sangvinice și metalice, care la final se încheie prin balsamicul lemn de santal și iris. 🖤 Protestez, chit că, de astăzi, cu greu voi mai putea scrie despre o carte fără a fi tentat să o compar cu un parfum. Iată, deci: dacă Sindromul Joubert al lui Neacșu ar fi un parfum, susțin că ar fi Amouage Interlude. Un parfum oriental, lemnos, Amouage te întâmpină cu un prim baraj de bergamotă și note de condimente mediteraneene. Imediat apoi, te surprinde cu izuri de tămâie, cistus icanus (simbol al morții iminente) și note de commiphora opoponax (mir dulce). Într-un final, parfumul ăsta devine tare primitor și îmbrățișează cu tonuri fumurii de piele proaspătă, patchouli și lemn de santal.
Dacă singurătatea este inima cărții, atunci figura lui Maie este inima inimii. ❤️ Total de acord! Pătura, poemul mortuar în care Neacșu parcă se joacă de-a v-ați ascunselea cu Cristi Popescu, încremenește lectura volumului și capturează într-o pânză de păianjen măruntele și grăitoarele detalii ale condiției urmașului confruntat mai întâi cu irecuperabilul și, apoi, cu inevitabilul.
