În peisajul literar contemporan, numele lui Cristian Fulaș este deja reprezentativ, iar atunci când deschizi un volum care îi poartă semnătura, știi exact la ce să te aștepți. Nu cauți neapărat o poveste, ci mai degrabă un ton, o atmosferă cu valențe emoționale dense, o lume pe care limbajul nu doar că o evocă, ci reușește să o și păstreze. Autorul s-a afirmat încă din 2015 cu volume precum Fâșii de rușine (2015), După plâns (2016), Ioșca (2021) sau Specii (2023), prin care construiește existențe dezordonate, vizibile, sonore. În cel mai recent roman al său, forma tăcerii, publicat la editura Litera în 2025, Fulaș propune o meditație profundă, dureroasă și gentilă în același timp, despre doliu, suferință, solitudine și importanța inerentă a limbajului. Astfel, se conturează un roman fără acțiune propriu-zisă, fără progres narativ – static, am putea spune – o radiografie a conștiințelor îndoliate.
Romanul se concentrează în jurul unui deces – asupra efectelor psiho-sociale ale acestuia sunt centrate intriga și acțiunea, cea din urmă redusă la un minim –, însă prezența morții se resimte încă din primele pagini, planând ca o umbră deasupra tuturor personajelor. Ea ne amintește, într-un fel, de un concept pe care Freud l-ar fi putut folosi înainte de a opta pentru expresia emblematică de „pulsiune thanatică“, și anume, destrudo. Acțiunea este mai degrabă suspendată, ea nu curge, ci stagnează în jurul unui singur eveniment: moartea unui personaj care servește drept pretext pentru o incursiune în monologurile interioare ale celorlalte personaje. Perspectiva narativă se schimbă constant, începând cu personajul care moare și terminându-se tot cu acesta pentru a închide cercul. Așadar, romanul se constituie ca o polifonie, mai multe conștiințe înfruntând tăcerea absolută reprezentată de moarte.
Fiecare voce se face auzită în câte un capitol diferit, cu detalii vagi, nimic explicit, doar un nume și o subtilă individualizare psihologică. Se remarcă aceleași componente care alcătuiesc de cele mai multe ori romanele moderniste: aluzii, fapte și gânduri fragmentate, o înșiruire de amintiri trunchiate, cât și o impecabilă tehnică a fluxului conștiinței. Fiecare personaj se identifică în raport cu celelalte, fiind unite nu doar de regretul pentru persoana decedată, ci de o formă exacerbată de singurătate. Fulaș scrie despre niște oameni care, deși sunt în aceeași încăpere în circumstanțele unei înmormântări, nu comunică, nu se (mai) aud. E liniște, nimeni nu spune nimic, dar tocmai de aceea tăcerea devine una zgomotoasă, palpabilă, insuportabilă, iar fiecare își spune sieși tot ceea ce nu le poate spune celorlalți, într-un „desăvârșit zbor spre necuvinte“, pentru a relua minunata sintagmă din poemul lui Walt Whitman, A Clear Midnight.
Tensiunea narativă se amplifică cu fiecare capitol, pe măsură ce relațiile dintre personaje ni se dezvăluie. Mama devine, simbolic, o parte din forma tăcerii. Lectura nu e una facilă, cititorul trebuie să compare, să decodifice, să înțeleagă tot ce (nu) spun personajele prin tăcerea lor atât de sonoră. În acest fel, romanul devine un mozaic, atât moral cât și emoțional, cu multe spații goale însă, care de cele mai multe ori spun chiar mai multe decât cele umplute. Întreaga structură a romanului se construiește după acest tipar, iar fiecare voce narativă revine obsesiv la aceleași teme, dintre care cele mai pregnante sunt vina și moartea, schimbând însă modul de percepție. Totuși, un singur lucru e cert în relatările personajelor: toți se tem de moarte și de tăcerea care vine inevitabil cu aceasta. Discursul fiecărui personaj e un lung monolog pe aceleași teme, uneori în tonuri tăioase, alteori abia perceptibile. Această retragere în interior – într-un univers construit după propriile principii morale – e dublată de o frică acută de singurătate. Ceea ce nu realizează niciunul dintre personaje e că se înstrăinează unii din ceilalți prin însăși tăcerea lor.
Tăcerea este mai mult decât un motiv literar, ea devine un element compozițional, redat nu prin lipsa vorbirii, ci mai degrabă prin acel spațiu dintre vocile narative: întreruperile, ezitările, pauzele dintre gânduri, toate având rezonanță etică și estetică. În felul acesta, romanul lui Cristian Fulaș este o reconstituire a absenței, o topografie a morții, care ne arată ce a lipsit chiar și înainte de aceasta: comunicarea. Dialogurile sunt inexistente, iar ceea ce în mod normal ar fi catalogat drept conversație într-un roman, devine aici o convorbire cu – și poate chiar și despre – sine. Cititorul nu „aude“ ce își spun personajele între ele, ci doar ceea ce nu-și pot spune. Astfel, stilul din forma tăcerii e mai mult decât un mod de expresie, el devine chiar tema cărții: imposibilitatea de a spune, de a comunica, însoțită în permanență de imposibilitatea de a conferi un sens durerii.
Așadar, Cristian Fulaș nu scrie convențional și „frumos“, ci real, respectând dezordinea gândurilor și haosul provocat de suferință cu o luciditate dureroasă. Ceea ce rămâne în mintea cititorului după lectură este fraza, nu personajele, nu descrierile sau firul narativ, ci textul neîntrerupt/infinit care reflectă fidel fluxul unei conștiințe aflate în criză. Într-o cultură a zgomotului și a reacțiilor cât mai rapide, romanul lui Fulaș devine un exercițiu de reflecție, de așteptare, un contra-discurs care ne reamintește că tăcerea nu înseamnă doar lipsa cuvintelor, ci mai degrabă o formă de introspecție care ne obligă să ne gândim la acele adevăruri incomode care adesea nu se pot rosti.
