Fragment dintr-un roman aflat în lucru.
Parcă nu îmi găsesc locul.
Pensiunea la care am stat era din ce în ce mai aglomerată. Restaurantul de la parter devenise o adevărată cantină în care turiștii veneau și plecau în valuri.
Oamenii fug de caniculă și se refugiază în munți. Eu nu fug de caniculă. Eu fug de oameni.
Așa că ieri am plătit cazarea, m-am urcat în mașină și am plecat în Apuseni. Am căutat pe internet un loc cât mai puțin atrăgător pentru alții. Casa unor oameni simpli, pe un drum neasfaltat, într-o zonă care tocmai a scăpat de inundații. Am plătit în avans pentru o săptămână toate cele patru camere pe care le aveau de închiriat pe Booking.
Drumul din Retezat în Apuseni este o bucurie. Către Gârda de Sus se văd însă efectele inundațiilor. O cabană de lemn adusă din munte stă acum răsturnată, afundată în noroi, printre rădăcini și sticle de plastic, pe marginea șoselei. O barză pe jumătate îngropată în mâl pare să strige după ajutor și doar doi copii murdari, aproape despuiați, se străduiesc să ajungă la ea. Mă întreb dacă vor să o salveze ori doar să o chinuie.
Mașina mea înghite ultimii kilometri, pe malul râului, până la Arieșeni, apoi intru, la stânga, pe un drum forestier care mă poartă în sus, cu încetinitorul, preț de câțiva kilometri, printre dâmburi și gropi până la viitorul meu loc pentru scris.
Casa se află în munte, într-o margine de sat, iar peste drumul de piatră și pământ, pe lângă un pârâu, se ridică pădurea de brazi. La doi pași, de îndată ce treci apa sărind din piatră în piatră, există o mică poieniță, în care cineva a lăsat o masă de lemn și scaune tăiate din buturugi.
Să scrii într-o poieniță, la doi metri de un râu, cu brazii în jurul tău și un petec de cer deasupra capului ar putea părea tot ce ți-ai dorit.
Aș putea sta aici o viață. Rupt de oameni, de civilizație, cu natura în jurul meu și personajele mele ieșindu-mi din cap ca dintr-o mașină de tocat. Ca niște viermi lungi și leneși. Ca niște fire ce se preling pe măsuța asta de lemn, pe bușteanul pe care stau, pe iarbă, pe florile din jurul meu, târându-se alene către râul în care să se dizolve, să se elibereze. Ori prin care să înoate până la primul oraș ieșit în cale, unde să încerce să-și ia o nouă identitate. Să circule printre oameni, dându-se oameni, sorbind din umanitate, îndrăgostindu-se de oameni ori, din contră, urându-i, înjurându-i, ucigându-i. Personajele mele nu sunt vii, însă le este sete de viață tot așa cum lipitorilor le este sete de sânge. Fiindcă ce le dau eu prin literatură nu este tocmai viață. Este o simulare a vieții, așa cum a primit și ființa lui Frankenstein. Ființa, nu monstrul. Sunt sigur că singurii monștri care există cu adevărat sunt oameni.
Îmi place aerul de la munte. Mirosul de brad, oxigenul suflat de plămânii pădurilor, aburul alb care se ridică din văi, ploile de vară, fluturii, turmele și fânețele.
Am descoperit muntele târziu. În copilărie, după ce ne-am mutat din orășelul natal de la malul mării într-o localitate din Bărăgan, am continuat să mergem pe litoral vară de vară, ani la rând. Multă vreme am știut că mutatul ăsta a fost o chestiune legată de serviciul părinților mei. Ceva legat de o repartiție, de desființarea postului în care lucra tatăl meu și detașarea lui în alt oraș.
În 1983, aveam șase ani. De ziua mea, mama a făcut un tort de biscuiți. În anul ăla, 22 mai a picat într-o duminică, așa că, de dimineață, am fost cu toții acasă. Într-un fel, aia a fost ultima zi fericită din copilăria mea. Tata ne-a făcut scrob cu ouă, ciuperci, mărar și ceapă verde, apoi, după ce am mâncat, a spus că se duce să se întâlnească cu „tovarășul Neacșu“.
Eu și Robert, fratele meu, am stat lângă mama în bucătărie cât timp ea a înmuiat biscuiții în lapte și a preparat crema cu unt. Și cu cacao adusă cu câteva zile înainte de tanti Neti. Apoi, mama a pus tortul la frigider.
– Trebuie să se întărească, ne-a spus. Mâncăm când vine tata.
Ne-a lăsat totuși să răzuim urmele de cremă rămase pe fundul și pe marginile castronului. Era delicioasă.
Ne-am jucat apoi cu mașinuțele de fier și am făcut un castel din cuburi de lemn. Pentru vreo două sau trei ore a trebuit să îmi văd singur de treabă fiindcă Robert și-a făcut temele. La prânz am mâncat tocăniță de cartofi. Și atunci, înainte de masă, mi s-a părut că mama plânge.
– Ai pățit ceva, mami?
– Nu, puiule, a spus ea. Mi-a intrat ceva în ochi.
După masă, eu și Robert am ieșit în fața blocului și ne-am jucat cu două surori gemene, fiicele unui trompetist din fanfara armatei. Nu-mi amintesc numele lor, dar știu că mi se părea foarte mișto că nu le puteam deosebi. După ce au plecat, Robert mi-a spus că îi sunt colege de clasă și că una dintre ele este prietena lui, dar că nu știe care. Mi s-a părut tare ciudat, dar l-am întrebat dacă ar putea face în așa fel încât cealaltă să fie prietena mea.
– Nu merge, boule! mi-a spus el. E mai mare decât tine.
Nu am înțeles de ce, dar l-am crezut pe cuvânt.
După ce ne-am întors acasă, mama ne-a umplut cada. Am intrat goi în apa fierbinte. O spumă albă ne ascundea trupurile, iar aburul plutea în baie atât de dens și de alb încât părea că suntem într-un nor. Printre icebergurile de spumă navigau corăbii făcute din săpuniere care se scufundau de îndată ce erau înșfăcate de monștrii cu cinci degete ce sălășluiau în străfunduri.
După o vreme, mama s-a întors și ne-a spălat pe cap, ne-a pus să ne ștergem bine cu prosoapele, să ne îmbrăcăm în pijamale și să ne băgăm în pat.
Tata nu sosise, iar eu am fost de acord să-l așteptăm, să nu mâncăm tort fără el.
Am adormit în timp ce ne uitam la „Teleenciclopedia“.
– M-ai mințit toți anii ăștia! am auzit deodată vocea tatei în bucătărie.
Era beat. Și nu era beat ca în alte dăți. Nu era beția-iubire. Aia în care ne lua în brațe și ne dădea napolitane și ne ciufulea părul. Și ne spunea că trăiește pentru noi. Și că muncește pentru noi. Nu era beția aia în care îi simțeam mirosul de alcool în timp ce ne strângea în brațe și ne pupa pe obraji. Nu era aia în care ne lua în cârcă și o făcea pe ursul Martin. Nu, nu. Asta era o beție pe care nu o mai văzusem. Era beția-rea.
– M-ai făcut de rușine în toată unitatea, a mai zis el.
Pe mama de-abia o auzeam. Vorbea în șoaptă. Suspina. Plângea.
Robert se făcea că doarme, dar știam că e la fel de speriat ca mine și că tace doar pentru că nu ar fi știut ce să spună.
M-am rugat în gând. M-am rugat ca tata să înceteze. Dă Doamne să se împace. Dă Doamne să se împace. Dă Doamne să se împace. Și mi-am făcut cruce.
La Televizor, „Teleenciclopedia“ se terminase. Pe ecran erau purici. Mereu mă speriau puricii de la televizor.
– Cine e? s-a auzit vocea tatei. Spune-mi cine e! Nu știi cine e, ă? Nu știi…
Apoi șoaptele mamei, acoperite de zgomote de farfurii și de ușa frigiderului.
– Te-ai futut cu un străin, așa-i? a făcut tata și cuvântul ăla ieșit din gura lui mi-a părut ireal. Te-ai futut cu un străin și nu e de ajuns că m-ai umilit în felul ăsta, acum stau ăștia cu ochii pe mine. Arab, turc, american, ce era? Că ce te-ai gândit tu? Ia să te fuți cu un străin ca să mă fută și pe mine la creier CI-stul, și comandantul, și Neacșu, și toți căcații.
Și din nou șoaptele mamei. Apoi iarăși tata, ca un actor de teatru radiofonic care s-a îmbătat și vorbește prostii în direct.
– Curva dracului! Nu-i al meu, așa-i? Ar trebui să vă iau de o aripă și să vă dau pe amândoi afară. Să te duci cu el la mă-ta, așa ar trebui.
Nu am mâncat niciodată din tortul de biscuiți.
După întâlnirea tatei cu tovarășul Neacșu de la Securitate, am locuit o perioadă cu mama la tanti Neti. Robert a rămas cu tata și, dintre toate despărțirile, asta m-a durut cel mai tare.
Apoi, nu știu cum, a răsărit soarele. Tata și mama s-au împăcat și ne-am mutat cu totul din orașul de la malul mării. Și-au promis, pe semne, un nou început. Într-un oraș nou, cu prieteni noi, într-un loc în care să nu-i știe nimeni. Mama mi-a spus că ne mutăm fiindcă tata a fost detașat de la unitate.
Detașat. Cuvântul ăsta îmi sună atât de familiar. Detașat.
Tata nu m-a mai luat niciodată în brațe. Nu mi-a ciufulit niciodată părul. Nu mi-a spus că trăiește pentru mine. Că muncește pentru mine. Ori că e mândru de mine. Eram un pui de cuc. Detașat. Iar tata știa.
Imagine principală: Andre Moura, Pexels, 2019.
