Cu Tot ce rămâne, romanul publicat anul acesta la editura Cartier, George Dumitru își dă adevărata clasă de prozator. Venit dinspre romanul social – în realitate asta e trilogia publicată în ultimii ani, un roman social, un foarte bine temperat roman al vremurilor noastre –, prozatorul se îndreaptă acum spre cheia de boltă a oricărei opere, autobiografia. În fond, orice carte e într-o anumită măsură autobiografică, așa că nu e nimic surprinzător în încercarea aceasta de a surprinde în aproximativ două sute de pagini esența unei copilării petrecute într-un sat de la malul mării.
Și nu ai cum să nu devii nostalgic tu însuți, ca cititor, citindu-ți viața în rândurile celui care-și retrăiește copilăria în scris. E un automatism al lecturii, procesul de identificare e cu atât mai puternic cu cât experiențele propuse de o carte sunt mai apropiate de ale noastre. Aici e pariul lui George Dumitru, în această proiecție care ne prinde pe toți și ne face să ne depănăm propriile amintiri pe măsură ce le parcurgem pe ale copilului din carte. Copil care povestește fără mănuși, la fel ca naratorul din celelalte cărți ale autorului nostru, dar care de astă dată lasă să-i scape printre degete aroma fină a nostalgiei, acel regret pentru o copilărie pe care nu o vom mai trăi niciodată și pe care întotdeauna, dar absolut întotdeauna, tindem să o idealizăm.
Atent la meandrele prezentului și poate chiar la epistema victimizării în care trăim cu toții, George Dumitru reușește să nu-și plângă de milă și să nu pozeze în victimă a unor părinți sau congeneri abuzivi, lucru foarte atractiv și ofertant într-o cultură care începe din ce în ce mai mult să mizeze pe aceste lucruri. Nu: el ne povestește uneori amuzat, alteori întristat experiența lui de copil într-un capăt de lume pe care nici azi nu-l găsim foarte ușor. Pentru că, la urma urmelor, de ce această rememorare a copilăriei? De ce abordarea inerent nostalgică, indiferent de filtrul prin care judecăm lucrurile? Cred că ține de încercarea noastră de a ne evalua în raport cu copilul care am fost, de a ne poziționa în lume și a ne înțelege pe noi înșine prin această raportare. Și mai e ceva: prin această carte, George Dumitru ne transmite tuturor că devenim o generație de scriitori. Așa se întâmplă: când în lumea scrisului intervine nostalgia, înseamnă că ne-am maturizat pe deplin cât să o putem procesa. E ca în viață: înțelegem relativ târziu ce e important, e drumul maturizării.
În plus, Tot ce rămâne vine cu o galerie de personaje cât se poate de veridice (mama, tatăl, sora, prietenii de joacă, rudele, vecinii), care împreună creează o lume cu care ne putem identifica relativ ușor, țesutul social al fiecărei generații fiind întotdeauna uniform. Dacă în celelalte romane personajele erau aliniate unei viziuni sociale, aici peisajul e unul sentimental, bazat pe relații de apropiere, fără critici acute și fără imense nemulțumiri (naturale) care să transpară din text. Poate că e mai bine așa: fiecare cititor înțelege ce vrea, judecata autorului oricum nu schimbă nici una dintre lumile posibile.
Și fiindcă veni vorba de lumi posibile sau imposibile (aceasta fiind pentru noi toți trăsătura cea mai importantă a copilăriei, anume faptul că e o lume deja și dintotdeauna devenită imposibilă), îmi place faptul că George Dumitru rămâne de astă dată prozator realist și nu încearcă să se victimizeze judecând comunismul. Noi, cei din această generație (să zicem cei născuți între 1975 și 1985) nu prea am trăit comunismul, n-am perceput mare lucru din istoria pe care am trăit-o, eram prea mici. Cred că e un semn de onestitate să nu ne asumăm suferințele altora și să nu ne ridicăm statui din himere și povești. Tot ce rămâne nu face asta, nicio clipă nu am avut senzația că există în carte de multe ori inevitabila paradă a victimei în fața cititorului.
Dar să încheiem această scurtă cronică cu un pasaj din carte, niciun argument nu e mai bun ca textul însuși:
„Drumul lung lângă Florentina a fost, în perioada aceea, singura mea bucurie. Mă agățam de situația avantajoasă în care nimerisem ca să nu mă gândesc la casa noastră de pe malul lacului, lăsată atât de brutal în urmă. Nici eu și nici Irina nu ne-am putut desprinde complet. Odată venită vacanța, mergeam peste jumătate de oră pe jos de la noua noastră casă la vechea noastră casă, pentru a-i da târcoale celei din urmă. Prietenii noștri erau tot acolo, pe stradă, în curțile lor din care nu-i gonise nimeni.“
