Anul acesta, editura Nemira împlinește 32 de ani – prin urmare, Matca „s-a sesizat“ și începem să publicăm materiale despre această instituție culturală la superlativ, cum sunt și altele, nu multe, din România.
Continuăm cu dialogul dintre Simona Petrișor și Irina Cerchia, coordonatoarea colecției Yorick.
Dragă Irina, cum îți amintești de primele contacte cu literatura?
Îmi amintesc ultima reamintire a acelei amintiri. Așadar, s-ar putea să nu fie un răspuns adevărat sau fidel, ci, din contră, unul contaminat de prezent. Un detaliu rămâne însă nealterat: Povestea lui Lisey, de Stephen King.
Eram tipa din ultima bancă-perete, nu scriam în oracolul altor colegi, ci în oracolul nostru top secret, al meu și al prietenei mele, singurele deținătoare ale coolnessului de atunci, fiindcă noi nu sărutam foile în dreptul unor nume de băieți, ci scriam despre ce citeam în caietul nostru roz, cartonat, cu albinuțe a căror culoare pălise pe copertă. Nimeni nu știa pe cine iubeam, nimeni nu știa ce gândeam, nimeni nu știa ce răsfoiam pe sub bancă.
Am împrumutat Povestea lui Lisey de la bibliotecă, dar am făcut-o în stilul anilor de atunci – nouă ni se cuvenea, așadar, dacă nu mai e la mine cartea, cu siguranță e la prietena mea. Aș râde de noi, cele de atunci, dacă ea sau eu am returnat-o bibliotecii. Pentru prima oară, amândouă întâlniserăm printre paginile unei cărți un cuplu matur, o altă expresie a iubirii, eram șocate și fascinate și vorbeam întruna despre asta. Sau poate vorbeam doar eu. Poate scriam doar eu. Atunci știam că nu-mi e frică de King, cel care deja își îngrozise cititorii, fiindcă aflasem cum vede el iubirea.
Astăzi aș asemăna acea metaforă splendidă despre cum putem găsi alinare pentru durerea doliului cu Anul gândirii magice, al lui Joan Didion, iar dacă aș reciti-o ca să-mi verific impresiile, cu siguranță m-ar îngrozi frumusețea ei și aș intra în linie cu cititorii fideli & înspăimântați ai lui King. Aleg să păstrez o senzație prețioasă legată de această carte, în lipsa detaliilor care mi s-au șters din minte, fiindcă despre restul cărților din biblioteca celui mai drag cititor, mama, nu-mi amintesc decât nedumerirea ei, fiindcă detestam volumele negre, roșii și albastre de la Editura Prietenii Cărții, care vorbeau numai despre fondatori de mari religii, civilizații dispărute, Buddha și alte treburi neinteresante pe atunci. În concluzie, țin minte doar o bibliotecă verde-deschis, sculptată în peretele sufrageriei, în semn de sfidare a esteticii comuniste. Poate grație acelui aer m-am cam lipit de cărți.
Ai absolvit Facultatea de Litere și apoi ai urmat un program masteral în Studii literare. Cum descrii experiența ta la Literele bucureștene?
În primul an m-a băgat în depresie, iar în ultimul am aflat ce e depresia, chiar dacă în ăștia cinci ani am fost foarte bucuroasă și exagerat de timidă. Când am ajuns la Litere, mi-am dat seama ce lecturi modeste aveam. M-am speriat teribil. N-am fost studenta venită din Măcin cu toate temele făcute. A trebuit să recuperez în pas alert. Mi-am adunat cele 45 de kilograme de frică și am recuperat tot ce se putea recupera. Am băgat pe toată lumea în sperieți: devenisem, dintr-odată, cititorul incoruptibil, neiertător. Acum vreo doi ani, m-am gândit ce tare ar fi să mă înscriu iarăși la aceeași facultate, să îndrăznesc să răspund mai mult, să scriu mai mult, să citesc mai mult, să iau totul de la capăt, fără frică.
În 2012-2017, înghițită de amfiteatre care pe atunci mi se păreau enorme, mi-am dat seama că nu mai sunt tipa din ultima bancă-perete, care are al șaselea simț pentru orice și care operează pe intuiție în condiții periculoase. Am întâlnit colegi extrem de bine pregătiți, care m-au intimidat, m-au copleșit. Cred că ei au fost primii care m-au ambiționat. Acum îmi sunt prieteni și aș vrea să le mulțumesc pentru că au fost atât de inteligenți și de fermecători, niște luptători adevărați, cu care am făcut multe curse de 100 de metri obstacole la Anticariat Unu. Azi facem curse pe cărți, cu câțiva dintre ei lucrez și încă mă fascinează cât sunt de buni. Profii, câțiva dintre ei, mi se păreau pur și simplu niște zei picați printre muritori. Făceam concurs cu colegii de la Drept, din cămin, ai cui profi sunt mai cool. Încă mă simt câștigătoare.
Dar, revenind, dacă ești dispus să înoți în apele ei, facultatea asta te ține la suprafață. Poți să faci pluta și să privești imensitatea cerului, să spulberi norii cu poveștile tale, să vezi ce ar putea exista acolo unde încă nu există. Astăzi mi-e ciudă că nu am trăit totul cu 200 km/h, că am înotat precaut, am gândit precaut, am răspuns precaut. Nici măcar doamnei Adriana Babeți nu cred că i-am mulțumit, privind-o în ochi, pentru Bruno Schulz & Bohumil Hrabal. Dumneaei nu a fost deloc precaută cu noi, și bine a făcut.
Din 2020 coordonezi colecția Yorick de la Nemira, o colecție în care s-au spus, încă din 2009, multe povești despre teatru și despre oamenii din spatele cortinei. Cum s-a schimbat viața ta în momentul în care te-ai văzut parte dintr-o nouă formulă editorială?
Am dreptul să folosesc încă o dată cuvântul speriată? Nu? Bine. N-am fost speriată. Am pornit încrezătoare că pot duce mai departe niște povești fabuloase. Yorick e o moștenire de preț, așa că responsabilitatea a fost cu atât mai mare pe umerii mei. Am făcut un plan de atac și, dacă e să mă rezum la un aspect minunat al acestei edituri, aș spune că aici toată lumea te încurajează să te legi bine la bocanci și să sari. Am sărit.
M-am gândit, după autobiografia lui Charlie Chaplin și cea a lui Anthony Quinn, ce mi-ar plăcea mie să citesc. Hm, mi-ar plăcea să văd câteva pagini din caietul de regie al lui Ingmar Bergman, să aflu cum a ajuns Billie Holiday să cânte în fața oamenilor de care se temea, să citesc scrisorile pe care Ernest Hemingway i le trimitea fiului său mijlociu, revărsând, printre rânduri, toată dragostea lui de tată, să intru în intimitatea lui Antonin Artaud, atât de prins între obsesie și adorare față de Génica Athanasiou, actrița de origine română, care i-a fost muză și parteneră de viață și de scenă. Toate poveștile lor acum există și pe piața de carte din România.
Poziția de editor mă obligă să nu mă gândesc doar la text, ci și la cititor. Lui ce i-ar plăcea să citească? Ce poveste l-ar inspira? Oare textul ăsta de copertă e destul de cuprinzător, îi face dreptate cărții? Dar coperta, oare surprinde ea ceva din excentricitatea lui Eugène Ionesco? Ideea că eu mă adresez altfel cititorului, că am responsabilitatea de a-i oferi o experiență completă, se simte din plin. N-aș omite discuțiile cu colegii mei despre manuscrisele care ajung pe rafturile librăriilor, confirmarea că și ei ar citi niște interviuri cu Scorsese sau Lynch, sfaturile și inside-urile lor, susținerea nemărginită, toate astea spulberă tăcerea pe care mi-o rezervă lucrul efectiv cu textul, când citesc și recitesc, lucrez și relucrez, într-o singurătatea prea zgomotoasă, zecile, sutele, miile de pagini. Simt că s-a creat un echilibru care îmi place enorm, e o cursă contracronometru de anticipare a unui gust, de convingere prin puterea fascinației non-negociabile.
Ce ți-ai propus atunci și cum privești acum, în 2023, parcursul colecției?
În 2020, mi-am propus ca Yorick să-și continue misiunea, aceea de a acoperi golurile importante din biblioteci, așa cum a făcut-o încă din 2009. E o colecție pe care am respectat-o și am iubit-o de când am descoperit-o, de când am corectat prima mea carte, Cehov, aproapele nostru, de George Banu, un domn căruia îi datorez convingerea că viața merită trăită frumos, atât de simplu. În primă fază, am reeditat titluri de teorie teatrală, care nu se mai găseau în librării, și am încercat să continui direcția editorială stabilită inițial. E o colecție unică pe piață, ridicată pe niște piloni extrem de stabili și alcătuită, încă de la început, cu un soi de dedicare și de iubire care molipsesc.
Vreau să cred că ceea ce mi-am propus în 2020 se reflectă și în 2023, că valoarea a rămas primul criteriu, chiar dacă această colecție a cunoscut și alte expresii, cum ar fi volumele epistolare: Dragă tată, de Ernest & Patrick Hemingway, și Scrisori către Génica Athanasiou, de Antonin Artaud, la care țin cu toată inima. Cred că în orice parcurs e loc de schimbare, de noi amprente, de noi direcții, atât timp cât scopul rămâne fidel valorii și nu pierde din vedere versatilitatea și dorințele cititorilor.
Cum te schimbă dialogul și dialogurile cu teatrul? Dar cu cei care fac posibilă această poveste numită teatru? Vorbesc aici atât despre dialogurile invizibile, cât și despre cele concretizate, interviurile pe care le-ai luat de-a lungul timpului.
Teatrul înseamnă întâlniri, iar pentru mine aceste întâlniri au fost revelatoare. Lumea teatrului e plină de efervescență, de povești care ajung la spectator prin expresii nebănuite, iar uneori, deși pare un cuvânt prăfuit azi, teatrul chiar aduce un strop de magie. Am văzut spectacole care mi-au tăiat respirația, care m-au făcut să plâng sau să mă tem, care m-au făcut să îngheț în scaun sau să-mi îmblânzesc convingerile puerile. Am văzut pe scenă viață, o lume, fragmente pe care nu cred că am cum să le mai uit, cum nu pot să uit monologul lui Andrei Huțuleac din Hamlet sau vocea lui Lucian Iftime din Nu regret nimic. Mi-am dat seama că fiecare personaj vrea să fie fericit, fie că vorbim de torționari, de rătăcitori, de amanți, de nevrotici, care uneori ucid, alteori iubesc. Tot ceea ce facem, de iertat sau de neiertat, e pasul nostru spre fericire. Și cred că asta înseamnă viața. Într-adevăr, mi se pare că am cunoscut o altă expresie a teatrului abia după ce am început să iau interviuri, când am aflat câtă fragilitate se ascundea, de fapt, în forța unor artiști care interpretaseră cu o seară înainte criminali sau soți răzbunători. Aproape că mă uitam cu uimire când îmi spuneau că nu pot să-și înceapă ziua fără să mănânce fructe. Uau, sunt oameni, mănâncă fructe și au îndoieli!
Experiența pe care ți-o oferă teatrul, cu toată efemeritatea lui, e unică. În sala de spectacol se petrece un schimb, un transfer de emoție care cu greu poate fi prins în carapacea cuvintelor și uneori se întâmplă să porți un spectacol cu tine oriunde te duci. Să-i auzi la nesfârșit versurile lui Cristi Popescu, din Un tramvai numit Popescu, „e-atâta înghesuială în tramvai, că pe domnișoara din față o deranjează bătăile inimii mele, o împinge inima, o lovește. E ultimul tramvai. Voi deschide punga cu fluturi și se va produce o înghesuială cum nu s-a mai povestit”, sau pe ale lui Pippo Delbono, din Amore, cel care a adus adevărul pe scenă, „la capătul durerii se găsește o fereastră prin care intră lumina”, să vrei să-ți tatuezi cuvintele din Refugiul, „Iris, Dumnezeu e ceea ce simțim când suntem împreună.” E splendid. Mi-e dor de teatru.
Spuneai într-un articol: „Bucla istoriei, cu fiecare răsucire, cu fiecare spirală, cu fiecare epidemie sau dezastru, ne-a demonstrat cumva că lucrurile își reintră în ordine dacă lăsăm timpul să curgă, să le spele, să le așeze, dacă lăsăm răbdarea să parcurgă întreaga hartă de emoții, cu fiecare loc nemarcat care reprezintă un pericol neștiut.” Și-au reintrat lucrurile în ordine după pandemie?
Toate își intră în ordine, dar ne schimbă major. Suntem mereu alți oameni, uneori de nerecunoscut. După ce am ieșit din pandemie, aproape că uitasem că am purtat măști. Înainte să le purtăm, ni se părea imposibil s-o facem. Ne-am obișnuit repede cu ceea ce părea de neacceptat. Cred că adevăratele schimbări se văd abia acum, când pare că viața s-a reîntors la forfota obișnuită. Azi, aproape că mi se pare obscen cuvântul răbdare. Traversăm un război, venit imediat după pandemie. N-am avut timp să tragem aer în piept, iar asta se vede, se simte. Trăim în vecinătatea pericolului, după ce noi, unii pentru alții, am reprezentat un pericol. Cu puțin timp în urmă, expresia iubirii era: „Nu mă interesează dacă ai Covid, vin să te văd.” Ce nebunie înduioșătoare. Azi îi promitem iubitului nostru că, dacă lucrurile se urâțesc, fugim amândoi în lume sau plecăm împreună pe front, una din două. E literatură, nu? Suntem eroine? Mi-ar fi plăcut ca lucrurile să intre în ordinea ideală, în ordinea blândeții și a grijii față de ceilalți, dar, din păcate, cred că ne-am însingurat și ne-am înrăit. Cu asta lupt eu pe frontul meu, vreau să ajung la ordinea ideală, pentru mine și pentru ai mei.
În colecția Yorick ai tradus trei titluri: Arta de a asculta și alte lecții de viață, Michael Caine, Dăruirea de sine, Pippo Delbono, și Scrisori către Génica Athanasiou, Antonin Artaud. Ești, așadar, și traducătoare. Care este relația ta cu aceste trei cărți?
Îmi place enorm să traduc și mi-ar plăcea s-o fac mai des. E uimitor cum te acaparează o carte, cum îți schimbă, timp de câteva luni, tot parcursul, cum te face să împrumuți altă voce, s-o decodezi, s-o integrezi, să-i dai forță, să cauți nuanța potrivită, să-i faci dreptate. Am tradus aceste trei cărți în etape diferite, fiecare a însemnat altceva, fiecare m-a revoltat altfel, pe fiecare aș retraduce-o. Jurnalul lui Pippo m-a durut, mă dureau nopțile în care traduceam, pereții între care traduceam, mă dureau paginile lui, fiindcă vorbea acolo despre niște oameni necăjiți, cărora le-a dat o șansă la a exista, la a avea un rost, ei, expați, bolnavi de sindrom Down, surdomuți care acum joacă, care sunt trupa lui, care distrug cu grație orice convenție a teatrului. După ce i-am tradus jurnalul, a venit să joace la Sibiu spectacolul La Gioia. Mi-am auzit cuvintele pe scenă. Am plâns. După câțiva ani, l-am întâlnit. Am fost prezentată drept traducătoarea lui. Era îmbrăcat în alb, ca un prinț. S-a aplecat și mi-a sărutat mâna.
Cartea lui Michael Caine m-a făcut să înțeleg câtă muncă se ascunde în spatele unui act artistic. Eram uimită cu câtă iubire și înțelegere vorbea, la 80 și ceva de ani, despre arta lui. Mă uitam obsesiv la filmele în care juca și îmi impusesem să nu treacă o zi fără să traduc, voiam să fiu la fel de asumată ca el. E o carte splendidă, care nu li se adresează doar actorilor sau profesioniștilor, ci tuturor celor care au darul de a asculta.
Pe Antonin Artaud l-am luat în piept. E neprofesionist ce zic, dar cel mai greu mi-a fost să lupt cu furia lui, să-i găsesc o expresie, fiindcă mă scandaliza. Știam că nu trebuie să-i îndulcesc violența, fiindcă ea era reală, dar, cu toate astea, aveam tendința s-o fac. Mi-am refuzat impulsul. E genul de carte care te absoarbe. Ești în inima lucrurilor, în intimitatea unor scrisori care nu au fost scrise cu gândul că, la un moment dat, ar putea fi publicate. Am citit tot ce am găsit, fiindcă trebuia și fiindcă voiam să-l înțeleg. Încă deschid cartea și-mi spun că aici și aici ar fi trebuit să fac altfel. Never ending story. Uneori mă gândesc că relația cu cărțile pe care le traduc e mult prea personală și încrâncenată, dar fiecăreia am încercat să-i fac dreptate cum am putut mai bine. Chiar dacă acum mi-ar face rău să le recitesc.
Cea de-a doua casă, Nemira, a împlinit 32 de ani de existență. Ce-i urezi cu această ocazie?
Îi doresc să rămână în continuare un soi de școală, așa cum a fost pentru mine, să fie același loc special, unde oameni care gândesc la fel se adună și pun lucrurile în mișcare. Să aducă pe piață cărți care să întărească relațiile de prietenie, să formeze alte relații de prietenie, fiindcă oamenii care citesc aceleași cărți, chiar dacă nu știu, sunt prieteni, la un nivel foarte profund. Să rămână editura aia cool, unde ne întâlnim în grădină la un gulaș, vorbind despre poezie și boabe de cafea. Și s-o țină tot entuziasmul și curajul mulți ani de acum încolo, că face bine ce face.
Credit imagine reprezentativă: Andreea Mitran
