Alina Purcaru a descoperit o formulă care i-a prins bine în penultimul volum, Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022), câștigător al mai multor premii de poezie importante de pe la noi. L-am descris într-o cronică anterioară drept veriga lipsă dintre poezia feministă publicată până atunci la frACTalia – asta înainte de cruciada îndreptată de Laura Sandu & comp. împotriva feminismului liberal, orice ar însemna asta în viziunea noii identități politice a editurii – și poezia cosmopolită și sofisticată care începuse să definească proiectul editurii clujene OMG Publishing, cu Cătălina Stanislav și Deniz Otay ca nume de referință.
Politic și estetic, era un volum care a jucat cu succes la două mese nu neapărat contrare, dar ușor disjuncte. În orice caz, a creat efectul alchimic al unui moodboard care pune laolaltă episoade de manifest anti-sexist, autobiografism douămiist, momente glam care revendică o autonomie seducătoare și amintiri din provinciile României postcomuniste. Astfel, formula hibridă a reușit, volumul mi-a plăcut la vremea lui – chiar dacă cele două registre se aflau încă de pe-atunci, mi-am dat seama mai târziu, la crepuscul –, dar buldozerul timpului a trecut peste tărâmurile explorate de Purcaru, făcând ca orice încercare de resuscitare a acelorași permutări să pară astăzi plate, fără viață.
Însă problema din Clivaj Fidelitate (Cartier, 2026), noul proiect al autoarei, nu constă doar în repetarea Splendorii…, despre care cel puțin putem spune că a fost însoțită de o schimbare vizibilă a tematicii dominante – aici, realizarea stingerii iubirii și reconstrucția ce urmează „clivajului“ conjugal, sugerat șiret prin tăierea cuvântului „fidelitate“ cu o linie roz de pe copertă: „singurătatea începe mereu în trecut, / când ceva extrem de important, / mai important decât orice posibil bagaj regăsit, / s-a pierdut“. Problema cea mare este că volumul devine, în căutarea acestui imaginar pro-empowerment, propria sa caricatură. Ceea ce n-ar fi o problemă în lumea noastră post-elitistă, pentru care frivolul și corniness-ul au încetat acum mult timp să mai fie categorii estetice repudiate de critica „serioasă“, doar că este mai mult decât evident că volumul cere o anumită gravitate dramatică de la poezie, îndreptată către un public în căutarea unor senzații accesibile și totuși cool. Din păcate, n-am putut adera la convenția solicitată.
Să începem, deci, cu elementul tematic și stilistic care unește ultimele două proiecte ale autoarei. Împreună, ele rezumă o cotitură surprinzătoare în traseul ei bibliografic, de la expresionismul eliptic, înnegurat și cu tușe suprarealiste din rezistență (Cartea Românească, 2016) și Indigo (Tracus Arte, 2018) la versurile mai degrabă senzuale și uneori calofile din post-pandemie, prin care răsună din când în când sintetizatoarele din piesa Vogue a Madonnei: „În lockdown, am umplut cada cu perne, ca-n filmele Sophiei Coppola / am adus prăjituri, sucuri dulci, reviste lucioase și mi-am vopsit părul roz“. Este vorba, desigur, despre glamour.
Pentru Purcaru, luxurianța (sintactică și imaginară totodată) funcționează ca amprentă stilistică și piesă centrală în instrumentarul său tematic: în sfârșit, după ani în care acest repertoriu a fost marginalizat de cohortele de bărbați poeți, încruntați sub straturile lor de profunzime și de mizerabilism, a apărut loc pentru puțină distracție, culoare și individuație tip girlhood, cu toate materialele, produsele cosmetice și repertoriile classy care o definesc („iar pe luciul apei strălucirea se întinde ca un lipgloss / înainte de prima întâlnire“). Astfel, Tot mai multă splendoare a dat tonul unei direcții cu potențial în literatura locală. Cu toate acestea, pedala accelerației nu a fost apăsată până la capăt. Conștientă că între luxul obraznic-subversiv și infatuarea consumeristă este uneori doar un pas microscopic, Purcaru a jucat cartea siguranței morale, preferând să tempereze puseul de splendoare printr-o problematizare constantă a pornirilor hedoniste, în care auto-indulgența negociază pervers cu autocritica, spre bucuria dialectică a amândurora.
Ceva similar se întâmplă și în Clivaj…, doar că, spre deosebire de volumul anterior, strigătul anti-sistem din interiorul sistemului pare și mai vizibil pus cu mâna, doar ca să figureze pe lista de teme bifate în mers de poetă, pe măsură ce dă târcoale firului roșu al cărții. În „Windowshopping (poem de dragoste anticonsumerist)“, abundența sterilă de produse a mallului interior – pace Teresa de Avila – nu mai poate ține în frâu „substanța corozivă“ și primordială din interiorul instanței lirice, care „atacă sistemele“ și, dacă asta nu era deja suficient, nici „nu-i pasă de oferte“: „Dorința ta ar putea tăia forme fantastice / în tavanul-cupolă al marelui oraș de vânzare“.
Insistența opticii pe „casetele cu inele de logodnă“ („bucățele de metal, pietricele, / ce să facă ele“) ne face să realizăm că, în ciuda tonului revoltat – vorba vine: insurgența din texte este cuminte și așezată, ca ofensiva cuiva care vântură un pistol de jucărie –, ne aflăm în interiorul unei parabole personale, în care colivia unei relații este scurtcircuitată violent de dorință. Tema este serioasă, să fim clari, mai ales când vedem negocierea vocii poetice cu o relație conjugală în curs de dizolvare, dar ridicarea dramei personale la rang de comentariu social are bătaie scurtă și poate părea un pic insensibilă: „la două zile după ce am ajuns la tine, aeroportul era sub ape / o mare țară din Orient atacase o altă mare țară din Orient / […] pe story-uri alunecă imagini cu cei mai tineri morți / ce scrisoare de dragoste să se strecoare printre story-urile astea / ce scrisoare de dragoste, / te întreb“.
Chiar dacă năzuința după celălalt „nu poate fi negată, / pentru că e temperatură pură / și e revoluție [s.m.] / și e după colț“, ea creează, până la urmă, doar o furtună bovarică într-un pahar cu prosecco1. Efectul este ușor de pus în dialog cu grandoarea suprafețelor din Abu Dhabi, care servesc ca proiector pentru amintirile trecătoare din fosta relație (vezi „Scrisoare de dragoste din Emirate“), sau cu stratificarea languroasă a materialelor textile, ce suprapune istoria strâns legată de clasă și de gen a modei peste mutarea garderobei personale după divorț („Paris bonheur“). Defectul acestor descrieri enumerative și opulente este că sunt, finalmente, plate.
E un pic leneș să spunem, mulțumiți de propriile noastre referințe culturale, despre clădirile din Dubai că sunt „simulacre de hedonism și arhitectură spațială“ și să sintetizăm bogăția imposibilă a șeicilor în câteva fraze telegrafice, ori să răspundem motto-ului voluptuos din La Paradisul femeilor al lui Émile Zola cu juxtapuneri de dantelă, latex și Armani care, deși se vor egale în stil cu opera naturalistului francez, par mai degrabă lozinci repetitive, efuziuni verbale de umplutură. Deși pretinde că „furia și stilul“ sunt piesele de bază ale poeticii sale, cartea se dovedește sărăcită chiar în părțile care ar fi trebuit să strălucească. În loc de splendoare, vedem tot mai mult manierism.
Prin urmare, intensitatea scontată ajunge, în cele din urmă, să se topească în delăsare pe toate fronturile, pretinzând că emoția poate ține loc de arhitectură și concept. Ceea ce mă deranjează cel mai mult nu este neapărat registrul afectiv în care își ancorează legitimitatea volumul, cât autosuficiența lui, tradusă adesea în poeme care se rotesc în jurul propriei cozi, ca și cum și-ar întreba anxioase cititoarea la fiecare pas: „te-ai prins?“ (te-ai prins că aici e vorba despre mitul Venerei? te-ai prins că putem revendica termenul de „monstru“ în favoarea noastră?…). Desigur, forma la care se întoarce Purcaru nu este nici mai mult, nici mai puțin decât cea douămiist-fracturistă, explorată anterior de nume precum Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Zvera Ion sau Domnica Drumea.
Bazată pe fluxul conștiinței, pe respirația liberă a versului alb și pe idealul poemului scris „la cald“, din pulsiuni directe și asociații libere, această strategie a devenit sinonimă cu ce trebuie să fie poezia contemporană astăzi, de la douămiiștii instituționalizați până la cei mai tineri performeri de la cenaclurile Visceral, Căluș Poetic ș.a. Doar că o astfel de metodă de scriere cere o anumită echilibristică studiată, o doză de nonșalanță trucată care trebuie să echilibreze explicitările supraabundente – iar aici Clivaj dă cel mai mare chix. Redundante sunt majoritatea comparațiilor revelatoare: când procesul-verbal dat la poliție după pierderea bagajului se transformă într-o analogie despre pierderea iubirii („iată ceva ce au în comun procesele-verbale și afecțiunea: / precizia fiecărei nuanțe / chiar și în fața instituțiilor de forță“), autoarea continuă să apese metafora până la epuizare, doar ca să ducă până la desăvârșire structura circulară a poemului; când poeta decide să scrie un poem sensibil despre relația mamă–fiică, ajunge să construiască o odă monotonă și un pic caraghioasă dedicată „ochilor din umbră“ a mamelor din lumea-ntreagă.
Clivaj ar fi câștigat din mai multă elipsă. Altfel, totul este dat „mură-n gură“, poemele își urmăresc școlărește traseul, pariind pe câteva rețete care garantează succesul. După mine, există două mari clișee stânjenitoare. Pe de o parte, ploaia de referințe culturale, fie ele clasice, cu Debussy și Emily Brontë, sau pop, ca „Miski [sic] și Ethal [sic] Cain“. Urmând aceste juxtapuneri sincretice de referințe vechi și noi, instanța poetică spune la un moment dat: „Mă gândesc la Gramsci“, de parcă s-ar gândi – nu că asta ar fi o problemă, dar nu putem ignora efectul comic – la un citat din Coco Chanel. Chiar și într-un poem militant despre munca reproductivă ca „Domestica“, referințele par puse doar ca să exemplifice, cu ceva mai multe ancore de cultură generală, invizibilizarea femeilor în cultură de care ne amintea și Medeea Iancu din Țesătoarea. Opera instrumentală (frACTalia, 2023): „Prin cultură a trecut furia […] / Prin Eroica lui Beethoven și prin colecțiile lui Lee McQueen / și mai ales / prin arta de a trage în pânzele goale / ca Nicki de Saint Phale“.
Pe de altă parte, însăși structura sintactică a poemelor devine standardizată, cu enumerații ce pornesc într-un ritm cotropitor, proto-ginsbergian, dar își ating punctul climactic într-o suspensie imaginară: „pentru mesajele trimise imediat să decoleze avionul / pentru nerăbdare și nepotrivire / pentru ultimele cireșe și ultima gură de Cola / pentru vocile noastre, una peste alta, / în creierii nopții“, „Numai prietenele mi-au fost tot atât de aproape / numai podeaua în nopțile terminus / când aproximezi moartea / absurdul / insuportabilul suprasaturat / un denim întunecat“ etc. După trei-patru texte care se rotesc în jurul aceluiași limbaj, structura internă a întregului volum devine reproductibilă ad infinitum.
Singurele secvențe care mi-au plăcut au fost cele scrise în proză din secțiunea a doua a volumului, „Dosar personal. Câteva vieți și ce s-a păstrat din ele“ („Tranziția“, „Casele“, „Proviziile“, „Călătoriile“). Sunt porțiunile autobiografice, care urmăresc mutarea naratoarei și a surorii ei de la țară, din cătunul sudist de câmpie, în orașul adolescenței pe care l-am văzut descris ceva mai amplu în Splendoare…. Aici, experiența divorțului din viața adultă este suprapusă simbolic peste acest moment disruptiv din copilărie. Secvențele funcționează bine tocmai fiindcă pot exista relativ independent de tema centrală: la limita dintre documente de familie și memorii personale, micro-narațiunile de aici sunt scrise cu mult mai multă naturalețe decât strădaniile poetice din restul volumului.
Din păcate, este neclar dacă aceste bucăți curate și evocatoare (cu motorul zguduitor al Daciei Șofronica în urechi, cu praful drumurilor oltenești în ochi, cu gustul de vomă care anticipează marile schimbări în gât) au fost inserate cu o logică mai bine gândită în arhitectura volumului sau anexate doar așa, „ca să fie“. Altfel, și Clivaj Fidelitate pare un volum scris „ca să fie“, chiar dacă intențiile lui au fost bune. De la Splendoare… încoace, Purcaru ar fi putut alege atâtea căi de reinventare, dar a ales să le ignore programatic. Este păcat, și asta mai ales acum, când tema îi cerea niște reorganizări lingvistice și afective mai puternice.
- Preiau jocul de cuvinte cu proseccoul de la Alex Cistelecan: https://revistavatra.org/2024/05/28/cancel-culture-si-progresism-in-mediul-cultural-romanesc-i/. ↩︎
