„Totdeauna am fost pentru o libertate aproape scandaloasă“

Interviu cu Nora Iuga

(Fotografii de Barna Némethi)

Start

La 93 de ani, Nora Iuga este în continuare una dintre cele mai vii și mai pline de prospețime prezențe din cultura noastră. Tinerețea spiritului, bucuria de a trăi, forța vitală i s-au păstrat nealterate și cuceresc în continuare cititori de toate vârstele. A debutat târziu, la 37 de ani, cu volumul de poezie Vina nu e a mea. După încă un volum, Captivitatea cercului, i s-a interzis vreme de opt ani să mai publice. Acuzația: „erotism morbid“. Ca să nu piardă legătura cu limbajul, după cum mărturisește, a început să traducă din germană. În 1978, a revenit cu volumul Scrisori neexpediate și a continuat să publice constant. După 1989, a început să publice și romane. Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tânărul, Harald și luna verde, Hipodrom sunt câteva dintre romanele care au impus-o ca pe o prozatoare originală, cu o voce inconfundabilă, în care se îmbină armonios gânduri, imagini concrete, amintiri, reflecții într-un flux al conștiinței perfect coerent.

În 2007 a primit în Germania premiul Friedrich Gundolf, acordat de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, pentru promovarea culturii germane. Printre autorii din a căror operă a tradus se numără: Elfriede Jelinek, Günter Grass, Herta Müller, Aglaja Veteranyi, Oskar Pastior, Eginald Schlattner.

Pentru propriile sale cărți a primit mai multe distincții, între care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie (în 1980, pentru Opinii despre durere), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (în 1994, pentru romanul Săpunul lui Leopold Bloom și în 2000, pentru romanul Sexagenara și tânărul), Premiul revistei Cuvântul (în 2005, pentru Fetița cu o mie de riduri, poem-roman), Premiul Radio România Cultural (în 2014, pentru romanul Harald și luna verde), Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia, acordat de revista Observator cultural în 2014.

La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în 2015 a fost decorată cu ordinul „Crucea de merit“ în grad de cavaler.
În anul 2017, preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit“, în grad de Comandor.

Am cunoscut-o pe Nora Iuga la finalul anilor ’90. O lungă perioadă de timp ne-am întâlnit săptămânal și am avut conversații interminabile la telefon. Într-o zi de la începutul prieteniei noastre, întâlnind-o întâmplător în Piața Romană, i-am declarat că de-acum o să-i spun pe nume. Nu s-a mirat câtuși de puțin. Între noi sunt 44 de ani, dar, cum am mai zis și cu altă ocazie, sunt 44 de ani de tinerețe, tinerețea ei. Așa că, și în acest interviu îi spun „tu“. Cred că i s-ar fi părut ridicol să-i vorbesc brusc cu „dumneavoastră“.

Am vorbit cu Nora Iuga despre viața și literatura ei, despre filmul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, care i-a adus enorm de multă bucurie, dar și despre ce a rămas constant vreme de decenii în viața și scrisul său.

Să începem cu copilăria. Ai povestit de multe ori cum ai copilărit prin Europa, fiindcă părinții tăi au fost artiști – mama balerină și tatăl violonist – și împreună cu ei ai călătorit în primii ani ai copilăriei, puțin înainte de război, în Germania, dar și în alte țări europene în care părinții tăi aveau turnee. Ce efect crezi că a avut asupra ta această experiență la o vârstă atât de mică?

De foarte multe ori mă întreb dacă eu nu sunt, de fapt, în proporție de 90% produsul acelei copilării. Acum, după atâția ani, mi se pare că felul în care scriu poezie și felul în care gândesc, felul în care mă împrietenesc cu oamenii, felul în care mă îndrăgostesc și cei de care mă îndrăgostesc încă, mi se pare că toate sunt produsul acelei copilării pe care am avut-o eu, foarte neasemănătoare cu a colegilor mei de generație de la noi din țară, atâția câți au mai rămas, căci am 93 de ani. Îmi place să-mi spun vârsta, mă laud cu vârsta asta mai mult decât cu poezia pe care o scriu. E, într-adevăr, o victorie.

Te-ai născut la București, dar ai copilărit prin Europa, ai făcut școala și la București, dar și la Sibiu, la școala de maici, la Ursuline. Cum ai ajuns să te stabilești la Sibiu?

Am ajuns prin taică-meu, care a fost șef de orchestră. Tata a absolvit Conservatorul la Timișoara. Bunicul din partea tatălui, jumătate croat, jumătate ungur, era, din câte știu, saxofonist. Și avea o tradiție în spate numai de muzicieni. Sigur că tata a urmat tradiția asta și, când a terminat liceul, a intrat și el la conservator și până la urmă a devenit prim-violonist la Operă. Acolo a cunoscut-o pe mama. Cred că părinții mei au jucat un rol extraordinar în devenirea mea: nu numai că am ajuns și eu poetă, deci artistă cu A mare, dar și temperamental, și sensibil, și moral sunt foarte marcată de genul artist. La Sibiu am ajuns fiindcă tatăl meu a avut un contract, un angajament la Römischer Keiser, hotelul Împăratul romanilor, care era, zic eu, cel puțin pe vremea aceea, un local de elită, unde veneau sașii cu morgă, cu tradiții… Mi s-a părut interesant genul ăsta. Și acum am un prieten bun care locuiește în Sibiu, din când în când ne-am mai și scris, e vorba de Joachim Wittstock, care este și el o persoană cu un aer foarte aristocratic. Suntem o generație care păstrează niște trăsături așa, ușor aristocratice, suntem ridicoli. Dar nu știu cât va mai dura acest lucru. E un gen de om care începe să pălească tot mai tare. Adică întâi cade încet, încet în ridicol, până când dispare din memoria societății. Așa cred că se întâmplă. Poate devine personaj în unele romane ale celor mai tineri.

Facultatea ai făcut-o la București, unde ai studiat germana. Apoi ai devenit profesoară și te-ai întors pentru o vreme la Sibiu, mereu te-ai întors la Sibiu, orașul pe care îl îndrăgești foarte mult. Ce te atrage la acest oraș?

Este orașul pe care eu îl iubesc chiar cel mai mult. Pe mine m-a influențat și școala pe care am făcut-o acolo, la Ursulinen Kloster. Această școală mănăstirească, pentru unul care are morbul poeziei în el din adolescență, a fost aur. A fost un teren uluitor ucenicia la o școală de maici catolice. Imaginează-ți, ce comoară!

De ce? Cum era atmosfera la maici, la Ursuline?

Păi, era teribil. În primul rând era apariția lor pe culoarele interminabile. Clădirea Ursulinelor avea niște coridoare imense, întunecate tot timpul. Și icoane foarte mari pe acei pereți, care reprezentau o grămadă de maici starețe din trecut. Pe urmă era biserica și într-o parte, jos, exista un intrând unde era o masă, cu o cuvertură neagră și acolo, cam la o lună o dată, exista un sicriu în care era o maică. Maicile erau destul de bătrâne și cam la o lună murea câte una. Noi, mai ales cei de la internat, eram duși să ne luăm rămas-bun de la maicile din sicriu. Chestia asta provoca în mine o efervescență ciudată. Nu mă impresiona mortul, mai degrabă pot spune că mi-era puțin frică, dar vezi, rămâne o scenă de neuitat, adică tabloul îmi rămâne în minte. Erau multe lucruri care mă impresionau. Văd umbrele maicilor cum mergeau pe culoare și întotdeauna, bineînțeles, aveau Rosenkranz-ul, mătăniile, de gât. Erau îmbrăcate în rasă neagră, cu un guler alb imens, apretat și, de câte ori ne vedeam, noi spuneam Gelobt sei Jesus Christus, „lăudat fie Domnul Iisus Hristos“, ele ne zâmbeau foarte blând și întotdeauna scoteau din buzunarul rasei călugărești o bomboană, o ciocolățică și ni le dădeau. Era foarte impresionant, erau foarte blânde și foarte bune cu noi.

Dar era ceva în copilăria ta, în adolescența ta, care anunța că o să fii poetă, că o să fii scriitoare?

Păi da, primele două poezii le-am scris în Sibiu, totuși. Tata făcea studii la vioară în fiecare dimineață. El era în dormitor cu studiile, mama era plecată și eu, în bucătărie, ziceam că îmi fac lecțiile la istorie. Și, când colo, am văzut la piciorul mesei un teanc de cărticele colorate, cu poze. Era colecția „Femei celebre“ și toate copertele erau cu câte o superbă femeie cu gâtul în laț. Am început să le citesc și le citeam cu o pasiune nebună și până la urmă am început chiar să-mi doresc să am destinul lor. Și noaptea, multă vreme, am avut coșmaruri că sunt dusă la ghilotină și mi se taie capul. Cam astea au fost rezultatele, adică primele accente de poet, dacă vrei. Că voiam să am destinul acestor mari curtezane care sfârșeau pe eșafod.

Ai debutat abia la 37 de ani, în 1968, cu volumul de poezie Vina nu e a mea. De ce abia la 37 de ani?

Primele două poezii, pe care le-am scris atunci, în acea bucătărie, mi s-a părut că sunt de o prostie îngrozitoare. Nu știu de unde aveam eu simț critic pe vremea aceea. De unde până unde mi-am dat eu seama că sunt poezii foarte proaste? Și n-am mai scris absolut nimica. Asta se întâmpla când aveam 11 sau 12 ani, în Sibiu. Și nu am mai scris până prin ’66. Fiindcă debutul a fost în ’68. Și de scris, probabil că nu aș fi scris niciodată poezie și nici alte texte, pentru că nu știam că aș avea talent. Nici nu mă împingea nimic spre chestia asta. Nu stăteam așa, să visez cai verzi pe pereți, cum i se întâmplă unuia care e marcat de un talent special. „De vină“ aici a fost Nino, bărbatul meu (poetul George Almosnino), care scria deja foarte mult și care, zic eu, a fost un poet foarte talentat. Din păcate, nu a fost văzut. Așa cum și în ziua de azi mă minunez de multe ori când văd că există tineri extraordinar de talentați și, nu știu de ce, nu-i vede nimeni. Da, am început să scriu datorită lui Nino. Eu nu scrisesem până atunci absolut niciun vers. Citeam foarte multă poezie, îmi plăcea poezia, dar nu știam că aș putea să scriu și eu poezie. Când am văzut că el scria în fiecare zi și scria foarte bine, am zis ia stai, dragă, dar ce, e-așa o mare brânză chestia asta? Și am început să scriu. El m-a încurajat foarte tare și a fost bine. Atâta doar că atunci când făceam cenaclu în familie, adică Nino, eu și Tiberiu (fiul), care exista de-acuma în căsuța noastră, și era și el foarte atent când ne citeam poeziile, verdictul lui Tiberiu era întotdeauna: „Vezi-ți de treabă, că Nino e mult mai bun poet decât tine.“

Dar asta mi-a plăcut întotdeauna. Știi, cred că unele femei au trăsătura asta. O femeie adevărată cred că se bucură mai mult de succesul bărbatului pe care îl iubește decât de succesul ei. Că asta o face foarte mândră: el, care e atât de grozav, m-a ales pe mine. Temperamental și prin caracterul pe care îl avea, Nino era un singuratic absolut. Nu a avut nici un prieten niciodată și Tiberiu e la fel, îl moștenește în privința asta, nu știu de ce. Și eram numai noi, în mica noastră familie. El îmi citea mie și eu, începând să scriu, îi citeam lui, asta era tot. Pe urmă, am început să frecventăm cenacluri. Dar poezia mea este produsul marii iubiri dintre mine și Nino.

În ’68, anul debutului tău, România a fost singura țară din Pactul de la Varșovia care nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, ba chiar Ceaușescu a condamnat intervenția militară a Uniunii Sovietice în Cehoslovacia. Au fost atunci intelectuali care au admirat gestul lui Ceaușescu, unii au intrat în Partidul Comunist. Te interesau lucrurile astea?

Aici e problema, că în momentul în care ai adus vorba despre vremurile acelea, m-am speriat foarte tare, mă gândeam că eu nu pot să spun absolut nimic. Nu m-a interesat niciodată aspectul ăsta, al politicii, și sunt total nepregătită în acest domeniu. Singurul lucru pe care îl știu însă, la care am participat din tot sufletul, uite, și acum mă îneacă plânsul aproape, a fost imensa mea iubire pentru monarhie. Și pe asta am pierdut-o destul de devreme, deși am trăit avându-l pe „Mihăiță“ ca rege. Uite, mă năpădesc amintirile, pentru că bunica mea, care și ea era o regalistă înfocată, mă ducea de mână la toate manifestările pentru rege, în fața palatului. Uneori, parada se termina pe seară cu defilarea cavaleriei. Și veneau de nebuni caii ăia superbi, arabi, albi, murgi. Vai, era teribil! Și atunci mi s-a născut și iubirea pentru cai. Eu bănuiesc că de acolo îmi vin aceste lucruri, care nu s-au mai terminat niciodată. Și bineînțeles, iubirea pentru rege. „Mihăiță“ era cu vreo 11 ani mai mare ca mine, cam așa. Și venea din când în când în vizită la liceul din Giulești, unde învățam. Nu știu de ce se chema Liceul „Regina Maria“. Și atunci eu cântam solo „Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor“. Era un cântec foarte frumos pentru eroii căzuți pe front.

După încă un volum de poezie, Captivitatea cercului, apărut în 1970, ai primit interdicție de publicare opt ani, până în 1978. Te-au acuzat de „erotism morbid“. Cum ai trăit perioada asta?

Da, cred că a fost perioada cea mai dramatică din viața mea. Pentru că abia debutasem și, culmea, debutasem chiar cu mare succes. Diagnosticul ăsta, de „erotism morbid“, m-a surprins teribil pentru că eu știu că am avut întotdeauna o dimensiune foarte accentuat erotică în tot ceea ce am scris și încă o mai am până la un punct, dar morbiditatea asta a erotismului meu nu am observat-o niciodată. Da, asta a fost o surpriză. Eu am niște manifestări foarte accentuate, sunt zgomotoasă în sentimente, ceea ce nu e chiar bine pentru un poet. Interiorul meu se vede mai puțin, mi se pare mie. Dar morbiditate? Poate numai într-o singură direcție.

Am o admirație extraordinară pentru schizofrenici. Schizofrenicii sunt oamenii cu care mă înțeleg cel mai bine. Adică au o gândire care se potrivește foarte tare cu a mea. Știu asta pentru că bărbatul meu a fost internat, dar el nu era, săracul, schizofrenic, nici vorbă. Avea o structură așa, mai melancolică, ceea ce mie îmi plăcea la nebunie, dar niciodată nu a luat-o razna, cum mi se întâmplă mie de multe ori când scriu poezie. Adică poeziile mele cele mai bune mie mi se pare că au o dimensiune care face casă bună cu schizofrenia. Și cele mai teribile conversații le-am avut cu persoane schizoide. Cu bărbați, mai ales. Am avut o lungă perioadă, încă de când eram studentă, când plăcerea mea cea mai mare era să vizitez Spitalul numărul 9, pavilionul de bolnavi psihic. Discuțiile cu schizofrenicii pentru mine au fost echivalente cu marile cărți citite în bibliotecă, în perioada studenției mele. Mi-a plăcut întotdeauna acest tip de gândire scindat, fracturat, altfel. Ceea ce mi-a priit ca poet foarte tare, fiindcă întotdeauna am fost considerată altfel, mai șuie, mai originală. E grozav când apari într-o perioadă de poezie ușor anchilozată cu ceva total aiurea, cu ceva dat peste cap. Și am simțit că am și succes și am mers pe linia asta. Și acum, cred că mai mult ca oricând, mă las în voia inspirației. Nu mă mai gândesc deloc dacă e rațional, dacă se înțelege. Nu, poezia cea mai bună este aia care nu se înțelege.

Dar cum ai trecut prin perioada de interdicție? Ce mai însemna să fii scriitor când n-aveai voie să publici?

N-am simțit-o foarte tare, asta e culmea, pentru că l-am avut pe Nino alături și singurul subiect de conversație cât se poate de agreabilă dintre noi doi a fost poezia. Adică el îmi citea ce scria el, eu îi citeam ce scriam eu. Asta cred că a și făcut conviețuirea dintre noi minunată. Dar durerea sigur că persista. Un poet care nu este publicat și nu are publicul lui e ca și când l-ai fi omorât. Dacă n-ai public și nu te vede nimeni, nu poți să scrii de nebun pentru pereți. Dar am trecut și peste asta. Ca să nu uit să scriu, am început să traduc. Am zis că trebuie să-mi păstrez legătura cu limbajul. Am fost foarte deșteaptă că am găsit salvarea asta. Și am tradus nebunește. Norocul e că știu la perfecție limba germană și a fost tare bine. Nu s-a pierdut nimic din limbajul poeziei, ba dimpotrivă, frustrarea aia m-a interiorizat tot mai mult. Și am revenit foarte proaspătă, am revenit cu o altă față, cu o altă mimică, cu alte gesturi.

În 1978, cu volumul Scrisori neexpediate, ai revenit la poezie.

Da, cu Scrisori neexpediate, dar am impresia că erau un ecou mai vechi. Însă răspunsul la perioada de interdicție – opt ani mi s-a pus pumnul în gură, e enorm, cred că un altul ar fi uitat să mai fie poet –, răspunsul a fost volumul Opinii despre durere.

Și după aceea, în ultimul deceniu de comunism, ai continuat să publici într-un ritm destul de susținut, o carte la doi, trei ani. Cum era? Te simțeai din nou liberă sau te temeai că oricând ți se poate pune din nou interdicție?

E foarte interesant că nu mi-am pus această problemă, că s-ar putea repeta interdicția. Eu nu mi-am schimbat felul de a scrie poezii, nu mi-am pus deloc căluș în gură, am scris în continuare după cum am simțit. Nu eram conștientă de chestia asta, eu scriam cum îmi venea, căci scriu la dicteu mai mult. Nu mă pun niciodată la masa de scris cu gândul că astăzi o să scriu, eu știu, despre ridicarea fanionului. Dar vreau să-ți spun că s-a întâmplat ceva, probabil că s-a adunat în mine poezia și revenirea a fost mai altfel, poeziile erau acum mult mai interiorizate și, culmea, mult mai curajoase. Chiar acum câteva zile mi-am recitit volumele vechi și am rămas foarte uimită. Frustrarea a fost foarte mare. Temperamental n-am simțit-o, fiindcă îmi place viața și eram tânără și îndrăgostită, și era bărbatul meu, venise și copilul între timp, dar a fost o perioadă de acumulare prin această tăcere. Plecând poezia, mi-am regăsit pe undeva singurătatea, pentru că eu în această perioadă, neavând public, totuși, am scris mai puțin. Deși, când s-a ridicat opreliștea, am respirat ușurată, adică mi-am regăsit din nou libertatea. Polii ăștia opuși, singurătatea și libertatea, sunt foarte importanți pentru un poet, amândoi.

După 1990 ai început să călătorești și să ai succes în Germania. Acolo critica literară te-a primit ca pe o mare revelație, unii te-au considerat ultima poetă suprarealistă. Ce ți-a adus Germania?

Da, niciodată, nicăieri nu am avut un succes mai mare decât în Germania. Am avut enorm de multe cronici și recenzii și țin minte cam ce spuneau. Erau, de pildă, impresionați că sunt o poetă care nu vine să critice întruna regimul comunist și ce greu am trăit noi atunci, ce îngrozitor era Ceaușescu și nu știu ce. Pentru că foarte mulți poeți din România foloseau critica asta cumplită la regimul acela pentru că știau că nemții, la rândul lor, ne cereau să criticăm foarte aspru regimul acela cumplit prin care am trecut. Or eu, care nu suportam politica de niciun fel, nu am atins niciodată problemele astea cu Ceaușescu, cu comunismul. Și asta li s-a părut interesant și în cronicile care mi s-au făcut tot timpul au subliniat asta: poetul care rămâne poet, adică nu începe să speculeze poziția ideologică sau politică. Și mi-a plăcut treaba asta, a fost cel mai grozav elogiu care i s-a făcut poeziei mele. Cât am stat în Germania cu burse, într-adevăr m-am simțit foarte bine. Dar nu m-aș fi gândit niciodată să rămân acolo.

De ce?

Îmi place țara în care stau. Îmi place Bucureștiul de nu mai pot. Îmi place debandada asta, îmi place neglijența asta. Îmi place atitudinea ei, o să treacă și asta. Adică doza asta de Orient destul de accentuată, care aș vrea să se păstreze cât mai mult, nu aș vrea să devenim sterpi și sterili, cum sunt până la un punct germanii. Sau cu orgolii de-astea, ah, păi eu sunt din Occident… Mie îmi place și Orientul. Orientul are mult mai multă poezie și nebunie. Îmi lipsesc filmele rusești de nu mai pot. Sigur, poate că nu erau așa de grozave, dar pe timpul ăla, când nu aveam alte filme, mie mi se păreau cele mai grozave filme pe care le-am văzut vreodată.

Apropo de ce spuneau nemții despre tine, că nu ai venit cu un discurs anticomunist în poezia ta și nici în aparițiile tale publice, de altfel. Cred că niciodată n-ai făcut ce se aștepta de la tine, ca poetă venită din Estul Europei, care a trăit zeci de ani în comunism. Niciodată n-ai respectat așteptările.

Nu știu cum să-ți mulțumesc că mi-ai făcut acest portret. Nu am putut să fiu niciodată o persoană angajată. Nu am pornit niciodată la poezie având o temă anume în cap. Sau ideea generoasă de a schimba omul, de a-l face mai bun, de a-l face mai comme il faut. Doamne ferește! Totdeauna am fost pentru o libertate aproape scandaloasă, câteodată, dar nu lipsită de gust, nu vulgară. Adică poți să fii scandalos, și pentru un artist poate că e bine să aibă și dimensiunea asta, dar să nu cazi niciodată în vulgaritate. Nu m-a preocupat nici socialul, de fapt, dacă mă gândesc bine. Fac parte clar dintre poeții care nu cântă cu un program sau cu dorința de a transmite un mesaj. Dumnezeule, e îngrozitor așa ceva! Eu cânt precum pasărea. Adică îmi cântă pasărea în cap, realmente. Eu nu scriu decât la dicteu.

După 1989, ai început să publici și proză. Dar primul tău roman, Săpunul lui Leopold Bloom, e scris înainte, are toată atmosfera aceea cenușie a cartierelor de blocuri bucureștene.

Păi așa începea, cu antenele de pe blocuri, care erau ca o pădure virgină.

Mi s-a părut că primul tău roman, Săpunul lui Leopold Bloom, fixa deja un stil care avea să devină inconfundabil: acel flux al conștiinței care adună gânduri, imagini concrete, amintiri, reflecții, toate în deplina coerență a gândirii libere. Pare că fluxul discursului nu e stăvilit, nu e îmblânzit de nimic, dar el are de fapt o coerență intrinsecă. Cum ai descoperit discursul ăsta?

Păi, și poezia se face așa. Pentru că, la mine, chiar și la poezie este așa, îmi cântă păsărea în cap.

Dar în proza ta e control, clar.

Acolo sigur că este un control, pentru că acolo eu trebuie să și știu ce vreau să pun pe hârtie. În poezie nu trebuie să știu deloc ce vreau să pun pe hârtie. Dar la proză, da. Însă, limbajul mă trădează. Adică limbajul și în proză de multe ori o ia razna, și astea sunt părțile care îmi plac cel mai mult.

O ia razna, dar tu îl controlezi întotdeauna, mi se pare.

Păi, există un controlor și în spatele rațiunii, știi? Asta e clar, poetul trebuie să știe asta, că are un controlor. El se bagă în vorbă nechemat. Și atunci iese cel mai bine.

Dar cărțile tale de proză au o construcție, chiar dacă nu o construcție clasică.

Cred că vine spontan construcția. Nu prea îmi planific niciodată nimic. Am o carte de poezie, care a fost considerată printre cele mai bune, a avut mult succes, Autobuzul cu cocoșați, care are un fel de regie. Dar e una dintre puținele mele cărți de poezie care au asta.

E aproape ca o povestire, cu personaje…

Da, exact. Are într-adevăr dimensiunea asta dramatică. Acolo există un personaj central care m-a inspirat cu adevărat, că-l aveam permanent lângă mine. Eu știu că atunci, în cartea aia, m-am gândit foarte mult la Nino. El era cel care părea neajutorat, umil, retras. Era ca o umbră lângă mine.

Ai scris despre Nino și în alte cărți, și în romanul Săpunul lui Leopold Bloom.

Foarte mult scriu despre Nino și mă bântuie foarte tare. Nu am știut, nu mi-am imaginat niciodată că sunt o femeie atât de statornică. Mă gândesc tot mai des la Nino, să știi. Aparent eram foarte diferiți, eu tot timpul înconjurată de toți nebunii și Nino tot timpul închis în închisoarea propriului eu. Da, a fost foarte frumos cu Nino.

În 2023 s-a lansat filmul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, regizat de Carla-Maria Teaha.

Nu este primul meu film. Mi-a făcut și Cristian Cosma (un cristian) un film (Aici Nora Iuga), cu posibilitățile lui, căci nu este de meserie, dar a fost un film care m-a impresionat foarte tare. Un film care m-a făcut și atunci să plâng tot timpul. Nu pot să nu îl amintesc aici, în discuția noastră, pentru că el a fost cel care mi-a deschis calea spre film și spre actorie. Filmul ăsta, al Carlei, văd că are un succes absolut nesperat. Eu mă tot întreb ce-or fi văzut oamenii la el, că i-a cucerit atât de tare.

Păi, e un film despre Nora, cu Nora și cred că i-au cucerit vitalitatea ta, inteligența ta combinată mereu cu emoție, umorul tău, pofta ta de viață și replicile tale. Cred că foarte mulți te-au descoperit prin filmul ăsta și ca om, și ca scriitoare.

Dar publicul mă iubea dinainte de filmul ăsta. E ceva ce nu mi-am putut explica niciodată: n-am fost deloc curtată de critica literară. Și asta m-a făcut să sufăr. În schimb, cu fiecare carte, cu fiecare apariție, pe la fel de fel de instituții, biblioteci, muzee, până și în Germania și pe unde m-am mai dus, publicul a fost cucerit de personalitatea mea, de persoana mea. Și nu pot să-mi dau seama de ce, pentru că eu sunt obișnuită cu mine. E foarte curios, dar e o bucurie fără de seamăn. Știi ce teribil mă îmbogățește? Și mă îmbogățește cu bucurie. Mi se dăruiește bucurie permanent. Și atunci, nu se poate să nu mă gândesc că există Dumnezeu. Cu cât îmbătrânesc, cu atât cred mai mult. Și nu știu ce să fac să fiu și mai bună, ca să îi mulțumesc în felul ăsta. E foarte caraghios, adică îmi trădează vârsta, că baba asta se întoarce și își face rugăciuni. Probabil că este un instinct. Cred că oamenii când îmbătrânesc încep să se pocăiască. (Râde.) Eu râd de mine, dar în același timp sentimentul crește în mine. Știi, ca o recunoștință.

Dar tu mereu ai avut o relație cu un dincolo. Îmi povesteai că, atunci când treceai cu trenul prin stațiunile de pe Valea Prahovei, te rugai la munți.

Da! Dar vreau să-ți spun că mi s-a întâmplat și acum, recent. Mă întorceam cu trenul din Sibiu, unde avusese loc o proiecție a filmului Carlei Teaha. Tiberiu era foarte bolnav în perioada aceea. Mi-era foarte frică că s-ar putea să-l pierd, eram disperată. Și mergeam singură în tren. Eram pe Valea Prahovei, se apropia Sinaia și știam că de acolo văd crucea de pe Caraiman. Era pe seară, văd de la fereastra trenului Caraimanul și încep să mă rog la crucea de pe Caraiman să-l facă bine pe Tiberiu. Era foarte bolnav. Măi, a fost ceva uluitor! Am venit în București și, după două, trei zile s-a vindecat Tiberiu. Și era foarte grav bolnav. În tinerețe, nu îmi trecea prin minte să cred în treburile astea atât de acut. Dar, pe măsură ce te apropii de Marea Plecare, și mai ales că nu știi, nu e în față decât o beznă totală, ceva în tine îți spune că nu se poate să nu mai existe nimic. Nu se poate. Viața nu poate să aibă finalitate. Indiferent de forma pe care o ia. Nu știu dacă tuturor oamenilor li se întâmplă să creadă, dar la mine se accentuează extraordinar de tare treaba asta.

Să mai vorbim un pic despre filmul Carlei Teaha. Până la urmă, ți s-a îndeplinit astfel visul tău vechi, acela de a deveni actriță. Pentru că dorința ta cea mai mare, în tinerețe, a fost să fii actriță, nu scriitoare. Cum a fost să joci în filmul despre propria ta viață?

Da, asta a fost marea mea suferință. Eram în anul întâi de facultate și eu, tot cu dorul ăsta de a fi actriță, m-am hotărât să dau la teatru. Și trebuia să spun o poezie, ca să vadă ăia cum recit, ce dicție am. Și mi-am ales „Fata morarului“, de George Coșbuc, care se potrivea ca nuca în perete cu Nora Iuga. Personajul era o biată fetiță de la țară, care rămăsese însărcinată cu un flăcău. Și plângea, torcea și plângea că ce-o să se întâmple când o să vadă părinții că ea o să facă un copil. Nu mi se potrivea câtuși de puțin. Bineînțeles că am picat cu brio. Și a fost foarte dureros. Dar a fost și caraghios pentru că tăticul meu dorea foarte tare să urmez medicina. Mă și vedea în halat alb. Și eu l-am lăsat să creadă că am dat la medicină și am intrat. Dar eu dădusem la filologie și am intrat. A trebuit să treacă vreun an, în care tata se lăuda la toți colegii lui de la Filarmonică „vai, fata mea a intrat la medicină“. Unde se intra foarte greu. Și abia după vreun an m-am îndurat și i-am spus adevărul. Nu s-a supărat. Dar cred că nu i-a picat foarte bine.

Și ți-ai împlinit visul de a fi actriță la 90 de ani.

Oh, da, într-adevăr. Ți-am zis că dialogul meu cu Dumnezeu nu este chiar lipsit de rezultate. Niciodată, pentru vreun volum de poezie sau de proză pe care l-am scris, nu am avut atâtea cronici și atâtea laude, cum am avut pentru acest film făcut de Carla. Care și ea e la debut, e primul film pe care îl face.

La 89 de ani ai publicat un nou roman, Hipodrom. La 92 de ani ai publicat un nou volum de poezie, Fetița strigă-n pahar. Ce crezi că a rămas constant de-a lungul întregii tale vieți de scriitoare?

La început, scriam poezie pentru că mă descopeream. Întotdeauna la mine poezia a venit dictată, dar acum vine pe altă cale. Adică eu mi-am descoperit singurătatea foarte târziu, fiindcă am fost un om destul de monden, o femeie mondenă, dar în sensul bun al cuvântului. Am avut și o anumită naivitate. Mi-am iubit întotdeauna naivitățile și am fost cuminte. Deși, puteam și să scandalizez câteodată. Da, sunt ușor îndrăgostită de mine, chiar și acum, gândindu-mă în urmă. Îmi place cum eram. Nu mai pot să fiu chiar așa, dar îmi place zvâcnirea asta de vitalitate. Îmi place grozav să trăiesc. Culmea e că până acum vreun an, doi, asta îmi dădea o frică teribilă de momentul finalului, care se apropie vertiginos. Dar acum am început să mă învăț. Să nu zic vorbe mari, dar totuși nu îmi mai este așa frică, pentru că îmi este imposibil să accept că se termină vreodată, definitiv, ceva ce există. Se schimbă formele, dar nu cred că se termină existența. Tot ce există cred că se continuă. Tot ce apare vreodată prin acest univers se continuă. Zău, cred că trebuie să credem în asta. Mi se pare că nu se poate altfel.

Dar ce crezi că a rămas constant de-a lungul scrisului tău, în toți anii ăștia, de la prima carte până acum?

Iubirea. Iubirea este butonul pe care apeși ca să meargă motorul. În tot ce se întâmplă. Dar mai ales în poezie, care nu face altceva decât să încerce, pe cât posibil, să descrie activitatea acestui motor. Da, iubirea e esențială.

Scrii acum la ceva?

Scriu tot timpul. Fiind foarte singură, scriu tot timpul. Dar există ceva ce mă nemulțumește foarte tare. A obosit nebunia. Și dacă nu mai am nebunie, nu mai exist eu. Adică personalitatea mea nu mai există. Nebunia cred că era dimensiunea mea cea mai puternică. Câteodată e așa de plicticoasă poezia pe care o scriu acum. Scriu poezie, dar mi-am pus în gând să scriu roman. Și am și început să scriu un roman. Dar îmi lipsește lumea total. Că nu prea mă întâlnesc cu nimeni, nu mă sună nimeni. Și atunci călăresc televizorul ăsta nenorocit, care și el e bătrân. Și nu întotdeauna sunt lucruri care să mă intereseze foarte tare. Dar totuși, am o mare pasiune, pe care am moștenit-o de la Nino: aștept cu nerăbdare în fiecare săptămână meciurile Rapidului. Tiberiu mă anunță când sunt, la ora opt seara, și asta e marea bucurie, marele spectacol. Văd Hamlet Rapid, spectacol săptămânal. Îmi place foarte tare. Vorbesc singură atunci, îi cert pe jucători. Sunt foarte multe manifestări de om nebun când ești foarte bătrân. Dar e teribil că poți să te distanțezi și să te privești cum ai vedea un film. Și e foarte amuzant, când îți dai seama că știi cum arăți, știi câți ani ai și te auzi vorbind prin casă și zbierând. E foarte amuzant. Nu mă plictisesc. Și ăsta e un dar. E foarte frumoasă viața.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×