Tracy Chevalier s-a născut în 1962, în Washington, D.C. În 1984, s-a stabilit în Anglia. A debutat în 1997, cu romanul Albastru pur, dar a cunoscut succesul abia doi ani mai târziu, după apariția romanului Fata cu cercel de perlă, care în scurt timp s-a vândut în peste un milion de exemplare. A continuat să scrie literatură de inspirație istorică, publicând romanele Îngeri căzători, Ultima fugară, La marginea livezii, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Un singur fir și Sticlăreasa.
Tracy, cum decizi ce personalități sau perioade istorice să abordezi în cărțile tale, știind că va trebui să petreci ani întregi în acea lume?
Tocmai pentru că știu că voi zăbovi ani buni asupra subiectului, reconstruind o lume, trebuie ca acesta să mă fascineze. Persoana, locul, faptele. Nu vreau să mă plictisesc, pentru că dacă eu mă plictisesc, și cititorii mei se vor plictisi. Plictisul autorului se simte imediat. Dar recunosc că nu am un plan general, n-am știut niciodată despre ce aveam să scriu în următoarele mele cărți. Ceva mă acapara la un moment dat, o poveste, o persoană pe care n-o înțelegeam deși mi-aș fi dorit, un poet ca William Blake sau un pictor ca Vermeer, o anumită pictură, o femeie care căuta fosile pe o plajă din Anglia și a cărei poveste nu fusese încă spusă. Uneori venea cineva la mine cu o sugestie, așa cum s-a întâmplat când mi s-a propus să scriu despre mărgelele de sticlă venețiană, pentru că au o poveste foarte interesantă și vreme de secole femeile le meștereau pe masa din bucătărie. Ceva mă prinde deodată și atunci încep să-mi vină ideile. Nu le caut eu niciodată. Dacă aș sta îndelung să mă gândesc la ce-o să scriu, creativitatea mea ar avea de suferit. Mulți oameni îmi spun tot timpul despre ce ar trebui să scriu, dar nu prea se întâmplă să-mi surâdă propunerile lor, cu excepția celei despre mărgelele de sticlă, care mi-a plăcut, dar pe care n-am abordat-o decât opt ani mai târziu. Aș zice că e ca și cum ai merge printr-o cameră ciocănind în perete și la un moment dat sună a gol și te gândești că ar putea fi ceva interesant acolo, de partea cealaltă a zidului. Nu-mi spun niciodată că voi scrie despre secolul al XVI-lea în Franța, spre exemplu. Dar dacă aud despre hughenoții din sudul Franței, mă întreb care-i povestea lor.
Interesul acesta autentic pentru tema tratată se simte din plin în cărțile tale, care sunt cunoscute pentru meticulozitatea cu care reconstruiești diferite perioade istorice. Cum decurge procesul tău de documentare?
Mă mișc în cercuri concentrice. Spre exemplu, în mijloc ai mărgelele de sticlă. Caut să aflu tot ce pot despre acestea. Apoi, am nevoie să aflu istoria Veneției și a insulei Murano, apoi mă interesez despre viața oamenilor din acea perioadă. Apoi, despre climatul politic. Așadar, încep cu ceva specific, apoi îmi lărgesc orizontul. E ca și cum aș face progresiv pași înapoi, ca să pot privi imaginea în ansamblu. De obicei mă documentez cel puțin șase luni înainte să încep să scriu, timp în care mă gândesc continuu la protagonistul meu și mă întreb cine e, cum se numește, cum arată. Începe să prindă contur în mintea mea. Și, bineînțeles, foarte multe idei îmi vin cât mă documentez. Apoi, după ce încep să scriu, apar alte întrebări. Dacă am în carte o spălătoreasă din Veneția secolului al XV-lea, automat mă întreb cum arăta o zi din viața ei, cum făcea ceea ce făcea, ce substanțe folosea și așa mai departe. Trebuie să aflu toate lucrurile acestea. Trebuie să înțeleg ce însemna să trăiești acolo și atunci, ca să pot recrea acea lume pentru cititor. De multe ori mi se pare că documentarea nu e niciodată finalizată. Chiar și după ce apare cartea, încă mai caut să aflu lucruri despre sticlă sau despre picturile lui Vermeer și mereu găsesc ceva nou.
Ai făcut vreodată adăugiri când se pregătea o ediție nouă?
Nu, o carte e o bucată din mine într-o anumită perioadă a vieții mele. Poate aș corecta o greșeală, dar nu aș schimba nimic semnificativ, pentru că acum sunt o altă persoană față de cea care a scris cartea. Poate credem că nu ne schimbăm, dar pe măsură ce trece timpul, puțin câte puțin, devenim altcineva. Dacă aș scrie Fata cu cercel de perlă acum, douăzeci și cinci de ani mai târziu, aș scrie-o altfel. Și dacă aș fi scris-o după doar cinci ani sau zece ani, tot ar fi ieșit o altă carte. Acumulezi experiențe și perspectiva ți se schimbă. Așa că vreau să las fiecare carte așa cum e, ca o capsulă a timpului.
Când înfățișezi o personalitate istorică, ai o mare responsabilitate, pentru că cititorii vor vedea acea persoană așa cum le-ai prezentat-o tu. Ai avut vreodată îndoieli? Te-ai gândit că poate ai neîndreptățit pe cineva?
Da, uneori. În special în ceea ce privește Fata cu cercel de perlă. Am scris cartea aceea când nimeni nu știa cine sunt. Nici eu nu știam cine sunt ca scriitoare. Am crezut că se va vinde în câteva sute de exemplare, apoi va dispărea. Dar cititorii au receptat-o ca pe un ghid despre viața și opera lui Vermeer. În realitate, nici acum nu știm cine a fost fata aceea. Recent, a apărut o nouă teorie, potrivit căreia pictura o înfățișează pe Maria Magdalena. Eu rămân însă la teoria mea, cum că a fost servitoarea pictorului. Oamenii îmi citesc cartea și sunt convinși că așa e și că totul s-a petrecut întocmai, când, de fapt, mult din ce e acolo e inventat de mine. N-am avut de ales, pentru că erau atât de multe spații goale care trebuiau umplute. Adevărul e că dacă aș fi știut că această carte avea să aibă un asemenea succes și că oamenii aveau să ia drept bun tot ce citesc acolo, probabil mi-ar fi fost frică s-o mai scriu. Dar atunci nu m-am gândit la asta, crezând că pot să scriu orice. În general, mă interesează poveștile incomplete, care-mi permit să completez imaginea în jurul puținelor informații pe care le avem. Apoi, mă folosesc din plin de personaje fictive pe care le alături personalităților reale. Cu personajele fictive pot să fac ce vreau eu.
Mark Twain a spus că adevărul n-ar trebui lăsat să stea în calea unei povești bune. E greu să obții un echilibru între adevărul istoric și nevoia de a avea libertate creativă?
Întotdeauna caut să respect adevărul istoric, atunci când știm că un anumit lucru s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat. În Făpturi uluitoare, spre exemplu, știu că protagonista n-a fost în Londra decât mult mai târziu față de momentul înfățișat de mine. Dar eu mi-am dorit mult să duc povestea în Londra, așa că am inventat un personaj care merge acolo în locul ei. Protagonista din Sticlăreasa, Ursula, e un personaj fictiv. Dar în carte apar multe persoane reale, ca Marietta Barovier sau Împărăteasa Joséphine, soția lui Napoleon. Și multe întâmplări adevărate sunt prezentate. Ciuma a izbucnit în 1575, prin urmare nici nu mi-a trecut prin cap să spun că s-a petrecut altcândva. Dar unde dau peste pete albe, trebuie să le acopăr.
Tot așa dai voce celor care adeseori au fost trecuți cu vederea, marginalizați, cum sunt femeile ale căror povești istoria nu le-a păstrat în prim-plan.
Mă interesează mult mai tare oamenii obișnuiți decât cei faimoși. În special femeile din trecut erau private de o voce, iar meritele lor nu erau recunoscute. Cred că este important să spun acele povești. Am amintit mai devreme de Împărăteasa Joséphine, care vine la Veneția, dar nu despre ea este cartea, ci despre cea care face mărgele de sticlă pentru ea. Pe oamenii aceștia vreau să-mi concentrez atenția. Punctul lor de vedere mă interesează. Pentru că majoritatea suntem ca ei. Noi nu suntem Împărătese Joséphine.
Noi suntem anonimii.
Noi suntem anonimii. Dar poveștile noastre sunt la fel de interesante, dacă nu chiar mai interesante.
În ce măsură crezi că ficțiunea istorică are responsabilitatea de a educa și nu doar de a distra?
Cred că trebuie să le facă pe ambele. Dacă urmărești doar să educi cititorul, acesta va avea impresia că i se ține o predică. Majoritatea citesc romane pentru a se delecta. Citesc nonficțiune pentru a învăța. Mie îmi place să strecor câte ceva cu caracter educațional într-o carte care să-i și distreze. Romanele care oferă doar entertainment, cum sunt cele polițiste, cu care nu mă împac prea bine, sunt ca fast-foodul. Mie îmi trebuie ceva mai consistent. Nici fast-food, dar nici o masă servită la un restaurant cu stele Michelin, unde ție ți-e foame, iar ei îți dau doar o linguriță de spumă. Nu vreau nici asta, nici McNuggets. Eu vreau o lasagna care e făcută cu dragoste și grijă și gust. Vreau ca poveștile mele să fie interesante și personajele să fie atașante, iar cititorii să dorească să afle mai mult, să știe ce se va întâmpla mai departe și în tot timpul acesta să învețe cum se fabrică mărgelele de sticlă sau cum se pictează sau cum găsești fosile.
Aveai douăzeci și doi de ani când te-ai mutat din SUA în Marea Britanie. Cum ți s-a părut Europa prin comparație cu America? Și cum s-au schimbat lucrurile între timp?
M-am mutat în Marea Britanie în 1984. Ce mult a trecut! Pe atunci, Thatcher era prim-ministru. Și avea loc greva minerilor. Acum nu se mai folosește deloc cărbune în Marea Britanie. Multe astfel de schimbări în patruzeci de ani. În anii ’80, nu puteai bea cafea bună decât la Bar Italia, un local din Soho care avea un espressor italian. Oriunde altundeva, cafeaua era groaznică. Acum găsești cafea italiană peste tot.
Și totuși, încă se preferă ceaiul.
Și eu beau ceai, da, dar și cafea. Multe schimbări în toți anii aceștia. Londra a devenit mult mai cosmopolită. Dar o ador și acum, ca și atunci. Aveai parte de tot ce-ți puteai dori în Londra. Reprezentațiile de teatru erau fantastice. Mâncarea nu era grozavă, dar între timp și asta s-a schimbat. Și orice formație ai fi vrut să vezi concerta acolo. Când am venit în Marea Britanie, nu mă gândeam că aveam să rămân mai mult de șase luni. Dar apoi am cunoscut un tip, m-am angajat și mi-am zis că, totuși, acolo aș vrea să trăiesc. Aveam douăzeci și doi de ani, prin urmare copilărisem în SUA, absolvisem facultatea în SUA și încă mă simt ca o americancă. Ascultă și cum vorbesc, nu se poate mai americănește de-atât, dar cred că traiul într-o altă țară decât cea în care m-am născut mi-a oferit noi perspective și m-a ajutat ca scriitoare. E ca și cum aș privi din afară în interior.
Ieri m-am plimbat prin centrul Iașului și am intrat într-o catedrală. Acolo, am văzut oameni stând la coadă. M-am așezat și eu cu ei, deși habar n-aveam ce așteptau. M-am gândit că poate vor să-și cumpere bilete. Apoi i-am văzut scriind ceva pe bucățele de hârtie. M-am uitat în jur nedumerită. Am auzit un cuplu vorbind engleză americană, undeva în spatele meu. M-am dus la ei și i-am întrebat pentru ce stăm la coadă. Au râs. El era american, iar soția lui era româncă. Mi-au spus că așteptam să ne apropiem de moaștele Sfintei Parascheva și că săptămâna trecută 300 000 de oameni au venit aici pentru asta. Mi-au arătat și poze. M-au îndemnat să iau o bucată de vată pe care s-o trec peste raclă, pentru că asta-mi va aduce sănătate. Am făcut-o. Am bucata în buzunarul celeilalte haine, la hotel. Deodată, nu mai priveam din afară în interior. Eram în interior, în interiorul unei alte culturi. Eram ca și cei de aici. Simțeam că-i înțeleg. Cam așa și când m-am mutat în Anglia. Perspectiva mi s-a schimbat. Încă sunt americancă, dar mă simt mult mai europeană. Și am devenit o londoneză adevărată.
Dar uite ce se întâmplă acum în SUA. Pur și simplu nu-mi recunosc țara de acum patruzeci de ani. E sumbru și deprimant. Și cu cât e Trump mai mult la putere, cu atât mai greu va fi de remediat răul pe care-l face. Mă îngrijorează gândul că va fi instaurată legea marțială și că nu vor mai exista alegeri pentru Congres în 2026. Dacă se întâmplă asta, înseamnă că SUA va fi devenit o dictatură. Cum ieși dintr-o dictatură? Voi, românii, ați reușit. Dar după zeci de ani.
Nu cred că se aștepta nimeni ca SUA să fie aproape de a deveni o dictatură.
Nu, în niciun caz. Îți puteai imagina un republican de extrema dreaptă sau un guvern ultraconservator, dar nu o dictatură. Dar Trump pare să facă orice, până și să dărâme Aripa de Est a Casei Albe.
Cred că e un mod de a testa cât de departe poate merge. Dacă nu sunt urmări, atunci va face ceva și mai și.
Am putea vorbi ore întregi despre Trump, dar până și timpul lui va trece.
Ai amintit mai devreme de ciumă. În Fata cu cercel de perlă ai scris despre ciumă, în Un singur fir ai scris despre Gripa spaniolă, în Sticlăreasa ai scris atât despre ciumă, cât și despre COVID. Crezi că epidemiile au schimbat cursul lumii? Tu cum ai trăit pandemia?
În Fata cu cercel de perlă m-am folosit de ciumă ca să omor un personaj, recunosc. În Un singur fir, nu aveam cum să evit Gripa spaniolă, căci aceasta a avut un impact uriaș asupra oamenilor din epocă. În Sticlăreasa, știam c-o să scriu despre ciuma din 1575, apoi a izbucnit pandemia și am văzut asta ca pe o punte între trecut și prezent, dar și ca pe un mod de a-i face pe oameni să înțeleagă importanța lecțiilor trecutului. Citind despre ciuma venețiană, am descoperit că oamenii au făcut atunci exact aceleași lucruri pe care le-am făcut și noi, secole mai târziu, de la carantină la identificarea persoanelor cu care bolnavul intrase în contact. Eu am fost norocoasă, pentru că locuiam la casă, aveam provizii și un parc în apropiere, pentru plimbări. Dar mi-a fost foarte greu să scriu în pandemie. Stăteam tot timpul cu ochii pe știri. Și mi-am dat seama că pentru a scrie am nevoie de experiențe diverse, de stimulul oferit de mâncăruri, oameni, călătorii, teatru, cinema, toate aceste lucruri cu care nu mă mai puteam hrăni. Ritmul mi s-a încetinit. Mi se pare că am pierdut doi ani. Și cred că și acum vorbim în termeni de „înainte de 2020“ și „după 2020“, ceea ce nu se întâmplă prea des în viața cuiva. Un alt astfel de moment a fost cel al Atentatelor din 11 septembrie 2001. De obicei viața curge fără astfel de borne. E greu să scrii despre pandemie.
Eu credeam că după pandemie mai toate cărțile și filmele vor trata perioada aceea. Dar n-a fost așa. În literatură și cinematografie e ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat.
Nu aveam o vedere de ansamblu asupra a ce s-a întâmplat. E prea recent. Nu-i ca și cum ai scrie despre fapte petrecute cu secole în urmă. Nici despre Gripa spaniolă nu s-a scris prea mult la vremea ei. Trebuie să treacă mai mult timp.
În Sticlăreasa ai scris că scriitorii, pictorii, sculptorii, creatorii, în general, au o relație ambiguă cu timpul. E valabil și pentru tine?
Și eu am o relație ambiguă cu timpul. Am șaizeci și trei de ani, dar mă simt ca la patruzeci. Cred că așa sunt oamenii. Tu câți ani ai și câți ani simți că ai?
La mine-i invers. Eu am aproape patruzeci, dar mă simt ca la șaizeci și trei. [râdem amândoi]
Uite un alt mod de a privi timpul. Eu cred că timpul e liniar, deși uneori trecerea lui mă ia prin surprindere. În Sticlăreasa însă, din motive pragmatice, m-am jucat cu timpul. Voiam să spun o poveste care să acopere 500 de ani de istorie venețiană, dar voiam în același timp să-mi păstrez personajele. Nu voiam ca acestea să moară și să scriu despre urmașii lor și să-l oblig pe cititor să-i pese și de ei. Apoi, brusc, într-o zi, m-am gândit că dacă Veneția e magică, și timpul acolo poate fi magic. Prin urmare, protagoniștii mei îmbătrânesc într-un alt ritm față de restul oamenilor. Nu trăiesc sute de ani, ci doar fac câte un salt. Îi mut înainte o sută de ani, dar ei au cam aceeași vârstă. M-am distrat mult făcând asta. Editorii mei s-au speriat la început, dar acum acesta este primul lucru adus în discuție când se vorbește despre Sticlăreasa. Următoarea carte de care mă voi apuca va fi despre pelerinajul la Santiago de Compostela și va urmări povestea mai multor pelerini din secole diferite, unul din Evul Mediu, unul din secolul al XVIII-lea, unul din prezent și unul din viitor. Și aceste povești se întrepătrund prin mici detalii, cum ar fi faptul că unul dintre ei scrijelește ceva pe trunchiul unui copac și un altul găsește semnul respectiv două sute de ani mai târziu. Abia aștept să mă apuc de lucru.
Și eu abia aștept s-o citesc. Sunt sigur că va fi tradusă în română de îndată ce apare.
Așa se întâmplă de obicei, da. Nu știu de ce românilor le plac atât de mult cărțile mele, dar mă bucur. De aceea am și fost atât de încântată să fiu invitată la Iași, pentru că nu fusesem niciodată în România și eram tare curioasă.
Cum ți se pare până acum?
E fascinant pentru mine să fiu aici. Încă am multe de văzut. Două zile n-au fost destul.
Romanele tale sunt plasate în locuri ca Delft, Winchester, Murano, Paris. Care-i locul tău preferat?
Orice loc din Italia. Ador Italia! Vorbesc franceza, așa că mi-ar fi mai ușor în Franța, dar Italia e slăbiciunea mea. Arta, mâncarea, oamenii, peisajele. De aceea mi-am și dorit să plasez povestea unei cărți acolo. Oricum mergeam la Veneția la fiecare doi ani pentru Bienala de Artă și știam bine orașul, dar mi-am dorit să-l cunosc și mai bine. Am fost în multe alte locuri, dar dacă mi-ai spune că nu mai pot vizita decât o singură țară pentru tot restul vieții mele, aș alege Italia.
Crezi că vei scrie vreodată despre o personalitate istorică din România?
Nu exclud.
Îți vine în minte cineva despre care n-ai scrie niciodată?
Nu vreau să-mi petrec timpul în compania unor oameni cumpliți. N-aș scrie despre Hitler, Stalin, Ceaușescu sau Trump. Aș scrie despre oamenii care au avut de suferit de pe urma lor.
