Oamenii sunt cu precădere persoane conservatoare în ce privește propria lor identitate. Ne place să avem obiceiuri, rutine, obișnuințe și ne înspăimântă atunci când apar intruziuni sau obstacole în calea a ceea ce este familiar. Totodată, avem și dorința de a ne avânta în ținuturi necunoscute, să trăim aventuri care ne separă de ceea ce este știut. Deși oamenii pot nutri un profund respect față de locurile, persoanele din jur și tradițiile aferente care dau o formă lumii lor, aceștia nu se regăsesc în totalitate în repetiția unei rutine osificate. Identitatea este liberă în măsura în care poate să îmbrățișeze schimbarea și să lase în urmă ceea ce nu se mai potrivește noilor coordonate ale vieții. Prin urmare, oamenii se definesc cu precădere prin intermediul proceselor, al travaliilor de configurare și reconfigurare interne. Rămânem, oare, aceleași persoane atunci când schimbăm locuri, când ne separăm de relațiile vechi și ne construim altele noi, când dobândim noi obiceiuri și renunțăm la ritualurile care înainte ne organizau viața?
În romanul semiautobiografic Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy ne oferă perspectiva unei societăți tocite de tradiție, o societate care nu poate integra schimbarea și o nouă adaptare la rânduiala socială decât cu prețul sinelui. Romanul lui Arundhati Roy este un manifest împotriva tradițiilor opresive care sufocă ființa. Naratoarea redă, prin intermediul unei relații de iubire interzisă, între Ammu și Velutha, care era dintr-o castă inferioară, destrămarea la nivel individual și transgenerațional pe care o produce algebra moralei pervertite, deghizată în tradiții și obiceiuri.
Pe de altă parte, în celebrul roman Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez, putem urmări celălalt versant al destrămării identității, în care cheia de boltă o reprezintă tocmai pierderea rădăcinilor și ruperea de origini prin încălcarea perpetuă a „legii tatălui“, a tabuului incestului, care creează un spațiu dominat de impulsuri haotice dezorganizante. De-a lungul mai multor generații ale familiei Buendía, vechile obiceiuri, ritualurile și tradițiile se dizolvă sau devin pur și simplu o caricatură. În aceste condiții, criza identitară, dezrădăcinarea și singurătatea devin efigiile intens emoționale ale personajelor, a căror memorie discontinuă ignoră sau neagă realitatea. Uitarea trecutului intră în scenă înfășurată în mantia trufiei. Doar că, fără fundația pe care trecutul ne-o oferă, nu poate exista creștere. Ceea ce e uitat riscă să fie repetat. În momentul în care ultimul descendent descifrează manuscrisele lui Melchiades, o expresie a întoarcerii conținutului refulat, înstrăinat de conștiință, Macondo este șters de pe fața pământului, situație care marchează ieșirea din destinul tragic al repetiției și asumarea istoriei.
Dacă în romanul lui Arundhati Roy vedem efectul unui supraeu tiranic, care destramă structura identitară și o aruncă în delir, în romanul lui Márquez putem vedea cum lipsa limitelor, a unui axis mundi moral, și dizolvarea supraeului produc aceeași destructurare și o ciclicitate tragică.
Personalitatea conservatoare are o rezistență crescută la schimbări și o nevoie foarte mare de stabilitate, iar ideile și obiceiurile noi sunt trăite ca fiind intruzive. Pluralismul este de necuprins în universul ei.
În același timp, o personalitate libertină este la fel de fragilă pe cât îi este de amplă deschiderea către toate ideile noi, având o rezistență crescută la rutină, obiceiuri și angajamente. Ambele extreme se află în pericolul de a-și pierde individualitatea, una prin conformism, cealaltă prin incapacitatea de a se conforma.
Cu toate acestea, oamenii nu sunt doar ecouri ale culturii, simpli bureți în care se îmbibă imuabil din exterior tradiții sau noi idei. Libertatea de sine are de-a face cu justa măsură între tradiție și noutate, prin intermediul unor filtre interpretative stabilizatoare, fără de care oamenii ar fi ori ca plastilina în mâinile unui copil, ori ca roca dură în bătaia vântului. Fiecare persoană trăiește tradiția în mod specific și o reinterpretează prin sita propriului mod de a fi. Oamenii nu se nasc tabula rasa, ci vin dotați cu un echipament individual și irepetabil de predispoziții biologice, care sunt încurajate sau inhibate de cultură și de mediul de creștere. Fiecare persoană se înscrie într-o ordine simbolică și biologică și are nevoie de rădăcini, precum și de evoluție. Cu adevărat, suntem prinși în fluxul unei tranziții perpetue, într-o interpretare permanentă a ceea ce ne este familiar, o reactualizare a ceea ce credeam că știm, precum și o integrare a ceea ce este nou în acord cu realitatea, care, în consecință, se cere mereu recartografiată. În conflictul dintre nou și tradiție, soluția nu se află în anarhie sau complianță, în omogenizare sau disidență, întrucât alegerea în exclusivitate a uneia dintre extreme conduce la același deznodământ, chiar dacă are veșminte diferite: prăbușirea identității.
Totodată, trecerea bruscă de la ceea ce era obișnuit la nou, ca un salt abrupt, poate avea același efect. Putem vedea o astfel de rupere de la o societate tradițională a satului la una colectivizată în romanul Moromeții al lui Marin Preda, în care „legea tatălui“ este înlocuită brusc de un sistem politic rece și tiranic, care conduce la alienare, destrămare și declin. Asemenea, și totuși diferit, saltul societății de la aparatul politic despotic la postmodernism și democrație, în urma căderii comunismului, a fost trăit brutal de o mare parte a populației, având ca efect o nostalgie în masă și o idealizare a unei suferințe cunoscute („era mai simplu, chiar dacă era rău“). Aceasta, din cauza dificultății de a-și construi noi repere care să structureze identitatea, trecută deja printr-o astfel de criză și prin distrugerea reperelor, odată cu instaurarea comunismului. Fără un set de repere, devitalizați deja de experiența dictaturii, noua libertate a fost întâmpinată într-un context de haos și de instabilitate.
Din unghi psihanalitic, într-un regim dictatorial este facilitată dependența, experiență care face trimitere la stadiul copilăriei, în care un adult puternic se preocupă de nevoile copilului, iar teama de incertitudine este ostoită. Tranziția de la dictatură la democrație presupune ieșirea dintr-o stare de dependență și intrarea într-un spațiu cu reguli mai puțin clare, unde fiecare persoană trebuie să își asume responsabilitatea propriei libertăți, a propriilor alegeri. Oamenii aveau o anumită rânduială, „știau cum merg lucrurile“, iar pierderea acelor repere a amplificat anxietatea. Teama de a greși, de a concura cu ceilalți, de a nu reuși au fost amplificate de lipsa unei tradiții democratice solide și de confuzia dintre libertate și haos. Angoasa nesiguranței poate face o persoană să tânjească după vremuri în care „nu avea de ales“, pentru că libertatea totală poate fi trăită ca un abis. Prin intermediul idealizării, trecutul ajunge să fie creionat în culori blânde, reordonând experiența într-o versiune mai puțin traumatică. Vera Șandor, în Partea nevăzută a ființei (EFG, 2019, p. 67), face un tablou al sinelui post-comunist în care cuprinde perpetuarea traumei și repetarea tragicului „într-o încercare de reparație, de căutare de sens, de diminuare a durerii și a surprizei, o încercare de vindecare în ultimă instanță“.
Fără o punte de trecere care să ajute la metabolizarea trecutului și a schimbării, prin urmare la adaptarea la realitate, identitatea poate fi profund zdruncinată și scindată de o intrare forțată în ansamblul de repere.
Nostalgia este armura celor care simt că nu mai aparțin acestei lumi, funcționând ca o formă de retragere într-un timp fantasmat ca fiind simplu, sigur și protector cu scopul de a diminua anxietatea față de realitatea prezentă. Mulți oameni au interpretat noua realitate ca fiind doar o schimbare de dictatură, de la comunism la subordonarea în fața țărilor occidentale, repetând fantasmatic scenariul cunoscut și încifrând astfel nostalgia unui trecut idealizat. Nostalgia este o aspirație de întoarcere la perioada tinereții, la „copilăria socială“, în care anxietatea legată de viitor și responsabilitatea personală erau diminuate. Predictibilitatea regimului comunist crea iluzia unei siguranțe, structurile clare (locuri de muncă asigurate, „toți la fel“, viața socială simplificată) întrețineau iluzia egalității, iar obișnuințele și ritualurile (aprovizionare, cozi, acces limitat la informație) creau o coeziune de grup într-un climat potrivnic. Cenzura funcționa precum un aparat extern de refulare în care idei și emoții amenințătoare erau decupate din spațiul public, asemănător cu aparatul psihic individual care reprimă conținuturi traumatice. Fenomenul social de idealizare a extremismului ar putea fi un fel de întoarcere a refulatului, din cauza eșecului de metabolizare a istoriei traumatice, o „uitare“ care revine în altă formă pentru a ne putea reaminti și procesa ceea ce s-a încercat a fi „băgat sub preșul“ psihicului. Cunoașterea și asumarea trecutului sunt cruciale în structurarea identității și restaurarea aparatului de percepție a realității.
Există frustrări reale ale unei tranziții, precum problema identitară, conflictul dintre dorință și responsabilitate, resentimente față de cei care „reușesc“ și dificultatea de a integra noi coordonate. Pe de o parte, oamenii își doresc libertate și democrație, dar constată că noul context aduce cu sine competiție, inegalități, necesitatea implicării civice și incertitudini. Într-o societate în care unii au succes și alții rămân în urmă, cresc ura și frustrarea, fiind mult mai dureros să simți că eșecul sau succesul depinde de propria persoană și nu doar de „sistem“. În dictatură, identitatea este impusă, furnizată de colectiv, pe când, în tranziție, sentimentul valorii și al sensului este responsabilitatea fiecărei persoane în parte, în intimitatea proprie, aspect care produce anxietate și inadecvare. Libertatea de expresie și statul de drept presupun un supraeu flexibil și matur, care poate tolera diversitatea și incertitudinea. Multe persoane preferă soluții autocrate pentru a îndepărta ambiguitatea, trăită cu multă anxietate. Redefinirea identității pe baza noilor coordonate nu e ușor de făcut.
Obișnuința triumfă și asupra naturii, precum și asupra culturii, ea putând fi îmblânzită doar de o bună gestionare a tranziției de la obiceiurile vechi la cele noi. Ajustarea tranzițiilor pentru a include un set nou de repere necesare restructurării ajută la disiparea angoasei de aneantizare oferind un cadru care să satisfacă nevoia fundamentală de siguranță. În mijlocul furtunilor schimbării, seturile de valori, ritualurile și istoria ne mențin cu picioarele pe pământ. Transformările, precedate de tranziții care metabolizează istoria cu scopul integrării ei, ne ajută să creștem firesc, aspect care permite, de asemenea, formarea unei societăți capabile să cuprindă diferențele, diversitatea și unicitatea. În această manieră, tradiția și istoria reprezintă o cale pentru a păstra și a extinde integritatea de sine, cultura comună, chiar și în mijlocul celor mai înspăimântătoare schimbări.
Altfel, oamenii rămân prizonieri într-o alegorie a unei comunități captive în propriile fantasme. Aceștia, neputând să își confrunte în mod direct trecutul, rămân captivi într-o repetiție dramatică de destin. „Uitarea“, această amnezie selectivă, conduce la o perpetuare a traumei, la cicluri compulsive de repetare transgenerațională prin identificarea cu agresorul sau păstrarea poziției de victimă a abuzului, precum și la rătăciri narcisice, în izolare, prin imposibilitatea de a vorbi despre suferință.
Imagine: Skiffs, Gustave Caillebotte, 1877
