Traducerea este, cred, un act de creativitate literară, care presupune talent scriitoricesc și o anumită aplecare histrionică, de a deveni vocea auctorială a unui autor în limba țintă. Și înainte, ca și acum, poeți traduceau poeți (Szilágyi Domokos îl traducea pe Nichita, Hervay Gizella pe Ana Blandiana, Andrei Dósa și Mihók Tamás pe poeții transilvani de azi) și scriitori sau traducători cu venă de scriitor transpuneau opere de proză ale confraților lor (lista e lungă și n-aș vrea să omit pe cineva).
Cred că înainte de 1989 se traducea mult și substanțial din maghiară în română și invers, în virtutea unei noi alinieri ideologice care făcea ca cele două țări vecine să se afle de aceeași parte a baricadei politice, care vor evolua însă complet diferit, ducând în anii șaizeci în Ungaria spre New Economic Mechanism, un socialism relaxat și destul de permisiv spre sfârșitul anilor ’70 (care se reflectă și în traducerile din limbile de circulație publicate în acei ani în Ungaria, literatura beat, apărută la noi abia după 2010), și la noi tot mai amar și mai dur. Desigur, și titlurile alese de foruri se aliniau corespunzător, actul de cultură având și un rol politic. Iar omul public, care este scriitorul, poetul, din creator de semnificații devine la rândul lui un semn. Bun de transpus în interiorul altui sistem de semne. Nu știu dacă există vreo cercetare cu privire la cenzurile aplicate traducerilor din maghiară în română înainte de 1989, cât de substanțial se tăia din transpuneri care să facă necesară unele retraduceri. Cert este că apăreau multe titluri și schimbul cultural era viu, dinamic de tipul dau și primesc altceva în schimb (și nu numai între cele două țări, ci și prin intermediul publicațiilor de limbă maghiară de la Dacia sau Kriterion din România).
După ’89 traducerile în și din maghiară devin mai aleatorii. Dacă înainte acestea se făceau sub semnul unui, să îi spunem, acord mutual, azi fiecare își ia ce crede că i se potrivește (portofoliului editorial, direcției etc.), fără să dea neapărat ceva în schimb. Traducerea ca schimb și traducerea ca pradă și/sau trofeu. Iar succesul devine totuși relativ într-o lume care publică tot mai mult.
Sigur, există o listă a autorilor canonici, promovați de ICR pe de o parte și finanțați de Institutul Balassi (actualul Institut Liszt din Ungaria) pe de alta, care sunt bine reprezentați pe ambele piețe de carte.
Merită însă semnalată și atitudinea unor edituri care publică cu obstinație și alți autori, și bine fac, trecând dincolo de considerentul atât de hotărâtor azi al vandabilității (mă gândesc la editurile Tracus Arte și Curtea Veche), știind că un bestseller de self-development sau un roman în vogă va egala investiția, care nu este câtuși de puțin mică. Avem deci de a face cu editarea și traducerea unor titluri maghiare ca un act de asumare culturală.
Un gest important ca semnificație de cartografiere culturală ce vizează o imagine amplă, atotcuprinzătoare mi se pare numărul tematic al revistei Infinitezimal (nr.13/2017) dedicat nu literaturii ungare, ci… culturiimaghiare (incluzând tematic și ungurii din România), în care apăreau fragmente din însemnările de călătorie din România ale marelui portretist Barabás Miklós (1818-1898), pictor de origine transilvană, poezii de Balassi, Radnóti, dar și texte despre Kurtág György sau un eseu despre geometria neeuclidiană a matematicianului transilvan János Bolyai.
Dar cea mai implicată revistă în ce privește relația și traducerile din cele două limbi, rămâne neîndoios revista târg-mureșeană Vatra.
Literatura maghiară are încă titluri și autori care așteaptă să fie descoperiți și publicați, diversificând percepția cititorilor români și asigurând un fel de „larghețe“ a perspectivei. Și nu mă refer la numele mari care, așa cum spuneam, au fost tălmăcite – Ezterházy, Márai, Krasznahorkai sau Kertész Imre, Bartis Attila, Nádas Péter, la capitolul traducerilor cred că stăm bine. Mă gândesc la autori ca Egressy Zoltán, atât de cunoscut în mediul teatral românesc (doar) cu piesa Portugalia, sau Jókai Anna căreia i-a apărut un singur volum la Editura Paralela 45 în traducerea Anei Scarlat, în 2002, sau Závada Pál, un autor interesant care abordează problema multiculturalismului slovacilor din Ungaria, fiind sociolog de formație sau voci contemporane, cum ar fi Péntek Orsolya.
Traducătorul de azi are și el un rol mai complex și mai activ, el fiind adesea și un garant al unui autor pe care îl propune spre publicare, identificând eventual și posibile subvenții de publicare – cred că este cazul literaturilor mici, nu numai din maghiară, ci și din greacă, cehă etc. Într-un melanj de entuziasm și dăruire traducătorul propune un pariu literar editurii, care la rândul ei își asumă (sau nu) riscul.
Traducerea ca recuperare culturală – cazul Hamvas Béla
Mă voi mărgini la câteva note privitoare la un caz de excepție, cel al lui Hamvas Béla, unul dintre cei mai importanți gânditori ai literaturii ungare. Nietzschean și spenglerian în anii săi de formare, adept al tradiției propuse de Guenon și Evola, Hamvas vedea Arta ca pe o gnoseologie inițiatică. În 1947 publică, împreună cu soția sa, scriitoarea și istoricul de artă Kemény Katalin, volumul Revoluția în Artă: Abstracție și suprarealism în artă, susținând ideea că în arta abstractă este moștenirea magiei, a unei existențe mai înalte, opuse artei realiste. Conceptul a fost atacat de ideologul marxist Lukács György. Ca urmare, după 1948 Hamvas este inclus pe așa‑numita listă‑B a persoanelor indezirabile din punct de vedere politic. În martie 1949 este forţat să‑şi părăsească slujba și devine persona non grata. La acea dată trecuse de 50 de ani și îi apăruseră peste 250 de texte. Va fi complet redus la tăcere de către sistemul comunist ungar, pentru aproape patru decenii, din 1948 până în 1982 (!) când începe progresiv reeditarea impresionantei sale opere,redactate cât a lucrat ca muncitor necalificat, magazioner la Termocentrala de la Tiszapalkonya. N‑a mai putut publica nimic tot restul vieții, cu excepția unui singur eseu, cu titlul După existențialism, în revista Látóhatár, iar scrierile sale au circulat în samizdat.
Unul dintre primii care l‑au amintit în presa scrisă pe Hamvas Béla după trecerea lui forțată sub tăcere a fost poetul Szőcs Géza, pe atunci încă un adolescent licean, într‑un articol dedicat poetului Weöres Sándor apărut în revista clujeană Korunk, în decembrie 1973. Szőcs vorbește pe larg despre influența hamvasiană asupra poetului și afirmă radical că Hamvas „este fenomenul cel mai necruțător ignorat din istoria culturii maghiare“[i]. Textul a generat la vremea respectivă un adevărat scandal internațional, autoritățile din Ungaria contestând oportunitatea ideologică (sic!) a apariției articolului, iar redactorul clujean vehement atacat de criticul marxist E. Fehér Pál în revista budapestană Kritika pentru a se fi amestecat în politica culturală ungară.[ii]
Tăcere forțată și readucere la viață
„În totalitarismul din secolul XX, scriitorului i s-a cerut să păcătuiască prin și cu instrumentul de creație, cuvântul. Adevăratul păcat – ca și adevărata răspundere – al unui scriitor se săvârșește împotriva cuvântului și în funcție de el“, spunea Monica Lovinescu[iii] . Hamvas alege să tacă și să scrie mai departe. Scriitorul, chiar dacă doar tăcea și își scria cărțile era privit subversiv de către autorități. Totuși, a fost marginalizat, dar lăsat în pace. A lăsat o operă absolut impresionantă. Imaginile în care apare pozând cu salopetă de muncitor pe fundal cu mari furnale, au ceva aproape orgolios de detașat. Viața lui Hamvas întrupează ideea de viață ca o creație, unică și singulară, ca act de rezistență ce merge în sens contrar tăvălugului idelologic. De legitimitate prin cultură.
Hamvas Béla şi‑a găsit modalitatea de exprimare în eseu. Un gen în acelaşi timp literar şi filosofic, eseul îi facilitează autorului aspirația către completitudine, către universal, dându‑i posibilitatea sintezei atotcuprinzătoare, neconstrânsă de rigoarea argumentării filosofice; eseul poate fi fragmentar ca stil, și tematic, contradictoriu, chiar paradoxal. A scris și câteva romane scurte și un singur roman monumental, uriaș și la propriu (are 1100 pagini) intitulat Karnevál.
În România, Hamvas a intrat în aria de interes a cititorului român prin traducerea reușită a lui Hubbes László Attila, a eseului Filosofia vinului (din 1948), apărut la Curtea Veche, în 2013.
Studentă la filologie la Universitatea ELTE din Budapesta, în a doua jumătate a anilor 1990, am prins anii de efervescentă redescoperire a operei hamvasiene, și unul din visurile mele a fost să traduc două romane, unul din acestea fiind romanul lui Hamvas Carnaval scris în anul 1950 și care a văzut lumina tiparului abia în 1985.
Traducerea ca readucere la viață, o rezămislire
Într-o amplă postfață scrisă la culegerea de texte hamvasiene apărută sub titlul Lumea în criză și alte eseuri, tradusă de mine și apărută în 2023 la Editura Limes, Ștefan Borbély se întreba dacă literatura maghiară postbelică și, în special, proza ar fi evoluat altfel de cum au făcut-o în cazul în care Carnaval ar fi fost cunoscut și asimilat critic la data elaborării lui. Ar fi dinamitat oare dacă el ar fi ajuns la conștiința publicului la timp, adică înainte de 1955, amprenta preponderent marxistă, angajată a culturii maghiare de atunci? Fără îndoială că da. Cert este că romanul este considerat de o bună parte a criticii ungare drept unul din cele mai importante romane ale secolului XX, un adevărat punct de referință după James Joyce, atât în ce privește raportarea la mit, cât și la limbaj. Dar pentru a reintra în circuitul literar internațional, el ar trebui tradus – din câte știu, romanul a apărut integral doar în limba sârbă, și câteva fragmente au apărut în germană. Să ne imaginăm un Joyce fără al său Ulise în circulație. Dacă romanul hamvasian ar fi fost tradus și ar fi apărut în română cu siguranță și-ar fi găsit locul de seamă în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX publicat în 2022 la Polirom și în oricare dicționar al literaturii europene.
Cred că acest caz este semnificativ pentru întregul fost bloc socialist. Actul trecerii sub tăcere a unor nume care nu erau în acord cu ideologia comunistă. Și ce m-a mai apropiat foarte mult de el, dincolo de unicitatea scrierii sale, a fost faptul că și tatăl meu, poetul Ilie Constantin a fost uitat „la comandă“, scos din biblioteci și librării când a fugit din țară, și recuperarea nu a mai avut loc nici la întoarcerea sa, relativ târzie, în patrie, chiar dacă a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia. Nu compar operele, firește, nici nu s-ar putea, mă refer strict la relația puterii cu intelectualii care sunt o potențială amenințare pentru oamenii politici din sistemele opresive; pe tatăl meu nu îl amintește nicio istorie a literaturii, nici în paranteză ceea ce ar putea fi, la urma urmei, o firească selecție ce se operează în sânul fiecărei culturi. Însă la vremea dezghețului, când el a debutat cu Cezar Baltag și Nichita Stănescu în 1960 erau, totuși, poeții celebrați ai generației lor. Uitările la comandă, cărora nu le urmează o firească amintire, sunt ca niște mutilări consimțite.
Dacă traducerile pot să propună o variantă de cartografiere culturală, cred că publicarea unor traduceri din maghiară în română s-ar cuveni să își asume și rolul acesta de recuperare culturală. Așa cum lui Bánffy Miklós căruia în română i-a apărut, din câte știu, doar o singură proză, intitulată „Lupii“, în România literară, în 2010, în traducerea Georgetei Hajdu, înainte să apară uriașa Trilogie transilvană în trei volume, în traducerea lui Marius Tabacu, publicată în 2019, apărută cu sprijinul ICR, nu pot decât să sper că și romanul lui Hamvas va trezi cândva interesul vreunei edituri care își va asuma riscul publicării.
Un alt domeniu foarte interesant și care trebuie mai devreme sau mai târziu recuperat și prin traduceri este, cred, momentul Revoluției ungare din 1956, care a afectat și intelectualitatea română. Mulți dintre intelectualii români au fost implicați, trimiși în închisoare pentru simpatia cu evenimentele din Ungaria și în ultima vreme au apărut multe cercetări pe acest subiect în țara vecină.
Un timp al traducerilor
Am început să traduc pentru că, pregătindu-mă să scriu, voiam să învăț prin aprofundarea pe text, tehnici și procedee literare, felul în care se reflectă la nivel lingvistic. Am crescut într-o familie bilingvă și i-am tradus la doar opt ani un film integral de la televizor bunicii mele din secuime, care nu înțelegea româna. Trebuie să fi spus și alți bilingvi faptul că fiecare limbă cartografiază un alt univers, și da, în fiecare limbă experimentăm diferit viața. O multiplicitate paralelă. Universuri care se conturează diferit.
Ce m-a uimit cu fiecare limbă nouă era orizontul diferit de așteptare, resursele culturale diferite de curaj și libertate, alternativele (sau justificările) pe care le pune la dispoziția vorbitorilor fiecare limbă, prin traduceri. Am citit cartea lui E. Said, Orientalism, la facultate, în greacă, pentru un seminar, ea fiind considerată o carte de referință în Grecia – a fost tradusă abia în 2018 în română mai mult ca o curiozitate, un titlu must publish, ea ieșind din perimetrul atenției noastre culturale. Or, pentru greci ținea chiar de substanța influențelor la care a fost supusă.
În a doua jumătate a anilor ’80, în cea mai sumbră perioadă ceaușistă, ungurii transilvani aveau acces la cu totul alte titluri, publicate de prestigioasa editură Magvető: Kerouac, poezia beat sau emblematicul roman Zen sau arta reparării motocicletei al lui Robert M. Pirsig, apărut în română doar în 2018. Am avut atunci sentimentul că am acces la resurse alternative de protecție prin cultură, facilitate prin traduceri, și cred că mai târziu mi-am dorit să pot contribui și eu cu cât de puțin la ceea ce m-a ajutat în adolescență.
Cărțile și traducerile își au neîndoios un timp al lor. Dar paradoxal, la fel de adevărat este că, dacă nu și-au avut timpul lor, la vremea respectivă – cum este cazul romanului hamvasian, Carnaval, care cu siguranță ar fi rescris istoria literaturii maghiare și europene (deși nu este nici azi pe lista autorilor canonici, nici subvenționați) –, ele pot și merită a fi transpuse (recuperate, integrate, puse în circulație) oricând pentru că timpul Artei bate cu altă măsură, regească cadența vremilor. Și asta este poate cel mai important lucru.
[i] Szőcs Géza: „A parton Proteus alakoskodik – a megtalált vers“ [Pe mal Proteus se preface – poezia găsită] în Revista Korunk, Cluj, (32) nr. 12/dec. 1973.
[ii] Sublinierea îmi aparține. Povestea a fost relatată ulterior de către Szőcs Géza într-un articol din revista Napút, nr. XX, nr. 10/2018, p. 36.
[iii] Citat de Gabriel Andreescu în Existența prin cultură, represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist, București, Editura Polirom, 2015, pp. 45-46.
Imagine reprezentativă: Hamvas Béla, anii 1950
