Ca cititori, vrem să asimilăm ceea ce citim cât mai ușor și cât mai rapid. Vrem să înțelegem cât mai ușor un text, indiferent de complexitatea lui, fie că e vorba despre povești de viață, imaginare sau reale, fie despre teorii filosofice, în care toată lumea spune că se cuibărește înțelepciunea. Nu mai avem atât de mult timp, iar dacă-l folosim pentru vreo carte, vrem să aflăm cât mai multe, în cel mai scurt timp, cu efortul cel mai mic. Doar că, atunci când vorbim de cărți de filosofie, știm – fie de la alții, fie din proprie experiență – c-am avea nevoie de un așa-zis vocabular filosofic, de o oarecare concentrare pe unele raționamente, poate și să accesăm Wikipedia sau să consultăm dicționarul. Așa că, atunci când e vorba despre filosofie, mai comod e s-o faci cu prietenii sau cu prietenele cu un pahar în față, după o cină copioasă, la un restaurant sau acasă și să te întrebi ce e viața, ce e moartea, ce înseamnă să faci bine sau să faci rău, sau cum să trăiești mai bine.
Cartea despre care voi vorbi în continuare este în primul rând tocmai despre acele pahare și restaurante, în jurul cărora se discută filosofie. Mai precis despre cocktailuri, cafenele și bistrouri franțuzești, doar că din secolul trecut. Este vorba despre cartea La cafeneaua existențialiștilor scrisă de scriitoarea engleză Sarah Bakewell, mult citită și citată de cei interesați de mișcarea existențialistă – un curent filosofic care a marcat o bună parte a secolului XX. Cartea a apărut și la noi proaspăt, la Curtea Veche Publishing, în traducerea realizată de Ludovic-Ștefan Skultéty.

Din fericire, La cafeneaua existențialiștilor este o carte de filosofie care se citește destul de ușor și de rapid – desigur, atât cât se poate pentru un text de filosofie –, dar în care găsești și povești de viață fie reale, fie imaginare. Este rețeta pe care Sarah Bakewell a găsit-o, la umbra principiului primum vivere deinde philosophari (întâi să trăiești și apoi să filosofezi): pornind de la biografiile filosofilor prezentate ca niște personaje de roman, ideile din jurul lor devin mai interesante și mai ușor de înțeles – cum spuneam mai sus, atât cât se poate pentru un text de filosofie.
Cartea se construiește în jurul personalității controversate a lui Jean Paul Sartre (1905-1980), scriitor, filosof, jurnalist, dar mai ales personalitate publică din vremea interbelică și de după Al Doilea Război Mondial. Azi (la noi în țară, cel puțin), Sartre e condamnat, intelectualii strâmbându-se atât în fața simpatiilor sale sovietice, cât și din cauza laudelor aduse unor criminali dubioși ca Che Guevara, Mao Zedong sau Pol Pot; de asemenea, și filosofii cu diplomă se strâmbă, în fața scrierilor sale alambicate, lipsite de argumente coerente și de un sistem care să le țină pe picioarele proprii. Doar că, în această carte, găsim (și) o altă persoană: un tânăr intelectual entuziast, în căutarea unui curent de gândire nou care să-i facă pe toți să cadă pe spate, un chiriaș al cafenelelor și bistrourilor pariziene, un libertin căruia nu-i pasă că trăiește în concubinaj zeci de ani cu Simone de Beauvoir, dar și cu alte tinere – studente sau felurite groupies – consumator de alcool și de droguri; apoi un matur studios, participant la război și la condamnarea lui, mereu implicat jurnalistic și mereu în schimbări de perspectivă (deseori radicale); și, în cele din urmă, un bătrân ridicat la nivel de guru intelectual, care refuză Premiul Nobel, entuziast perpetuu, generos cu foștii prieteni și emuli. Dar, mai ales, fidel în mod continuu libertății individuale umane: „Nu sunt altceva decât propria-mi libertate: nici mai mult nici mai puțin“ (pp. 14-15).
Cartea merită citită pentru câteva lucruri: mai întâi, ea spune povestea existențialismului, atât în context istoric, cât și în cel al ideilor de la care a pornit și al celor pe care le-a influențat. Astfel, deși centrul cărții este Jean Paul Sartre (și perechea acestuia, Simone de Beauvoir), existențialismul e descris de autoare de la apariția fenomenologiei (a lui Brentano și Husserl), prin Martin Heidegger – care, apropo, e destul de prezent ca persoană în carte, oarecum în contrapondere cu Sartre –, până la definitivarea lui în cafenelele pariziene de către „gașca“ Sartre-Beauvoir & Co (Albert Camus, Maurice Merleau-Ponty etc.); ba și mai mult, e descris și rolul pe care acest existențialism i-a influențat pe unii scriitori englezi (Colin Wilson, Iris Murdoch) sau pe unii gânditori anticomuniști est-europeni (cel mai important fiind filosoful ceh Jan Patočka).
Un al doilea lucru pentru care cartea merită citită este acela că Sarah Bakewell are o capacitate de sinteză uimitoare, folosind citate reprezentative din principalele concepții filosofice fenomenologice și existențialiste, concepții destul de greu de rezumat, mai ales într-un mod accesibil – desigur, atât cât se poate pentru un text de filosofie. Este un merit aici și al traducătorului Ludovic-Ștefan Skultéty, care jonglează cu ușurință cu concepte ca „Ființă“ (cu F mare), „ființă“ (cu f mic), cu „existență“ etc. (noțiuni deseori de neînțeles pentru un cititor nefamiliarizat cu ele). Dar, cu răbdare și concentrare – resurse obligatorii pentru o carte valoroasă cu adevărat – putem ajunge la mesaj, noi, cititorii curioși de azi. Sau putem trece mai departe, fără a pierde foarte mult din ceea ce înțelegem în ansamblu.
Al treilea lucru meritoriu este entuziasmul cu care autoarea scrie despre existențialism – curent de gândire cu care ea însăși s-a întâlnit la șaisprezece ani, odată cu citirea romanului Greața a lui Sartre și în care e vorba despre „ființa“ unui castan:
„Mi-a stârnit curiozitatea descoperirea că povestea era modul prin care Sartre își făcea cunoscută filosofia numită «existențialism». Dar care era treaba cu «ființa» asta? Eu una nu fusesem niciodată copleșită de ființa vreunei rădăcini de castan, nici măcar nu știam că lucrurile au așa ceva. Mă duceam în parcurile din Reading, orașul meu de provincie, și mă holbam la vreun copac până mi se încețoșa privirea. Nici un rezultat. Aveam impresia că ceva s-a mișcat, dar erau doar frunzele bătute de vânt. Și totuși faptul că priveam atât de atent ceva îmi conferea o anumită aură. Din acel moment mi-am neglijat studiile ca să pot să exist în voie. […] Sartre m-a învățat să renunț la diferite lucruri – o reacție subestimată și, uneori, folositoare în fața lumii. Pe de altă parte, tot datorită lui mi-am dorit să studiez filosofia. M-am înscris la Universitatea din Essex, unde mi-am obținut diploma în filosofie și am citit mai mult Sartre și alți gânditori. […] Îmi petreceam timpul mai mult sau mai puțin ca existențialiștii în cafenelele lor: citeam, scriam, beam, intram și ieșeam din povești de dragoste, îmi făceam prieteni și discutam tot felul de idei. Totul mă încânta și îmi închipuiam că viața va fi întotdeauna o mare cafenea existențialistă.“ (pp. 35-36)
N-avem decât să ne bucurăm pentru adolescenta și studenta „existențialistă“ Sarah Bakewell; n-avem decât să ne lăsăm molipsiți de entuziasmul ei cu privire la descoperirea filosofului care i-a influențat viața. Iar o mare dragoste de felul acesta (ca a autoarei față de existențialism), reînviată prin scrierea unei astfel de cărți nu poate stârni, fără îndoială, decât admirație. Nu găsim oare atât de puține dovezi de admirație intelectuală astăzi?
Cartea stârnește cititorului întrebări, dar câteva mi se par importante: mai poate fi reînviat azi existențialismul? Mai poate el influența pe vreun tânăr? Kierkegaard și, mai ales, Heidegger sunt și azi subiecte filosofice printre universitari, dar ce (mai) facem cu opera lui Sartre, în afara unor romane sau a unor piese de teatru care țin mai mult de literatură, și nu de filosofie? Cum îl scoatem din (pre)judecățile pe care le-am construit în legătură cu el ca om? Cred că Al doilea sex al Simonei de Beauvoir (lucrare pe care personal o prefer dintre toate cele apărute din suflul existențialist) va rămâne mereu în actualitate, măcar ca întemeietoare a feminismului, dar ce alte cărți ale existențialiștilor vor mai fi citite de intelectualii curioși? Cum se (mai) poziționează existențialismul după structuralism, deconstructivism, postmodernism, sau în fața recentelor neuroștiințe sau mișcări woke? După o imagine atât de clară pe care ne-o oferă cartea, putem să alegem: ce luăm din existențialism sau din fenomenologie, ce personalități simpatizăm și către care decidem să ne îndreptăm.
Eu, de pildă, după lectură, am mers la un anticariat, de unde am luat un Brentano și un Husserl; de asemenea, am inclus Greața pe lista de lecturi, după ce-o abandonasem de vreo două ori înainte. Mi-am schimbat opinia despre Sartre (într-una moderat pozitivă) și despre Heidegger (într-una mai mult negativă). Și mi s-a făcut dor de anumite experiențe de viață care să stea pe anumite concepții – un mod de a trăi specific tineresc și specific existențialist: în deplină libertate, în continuă desfășurare, într-un proiect permanent. Pentru că, vai, maturitatea închistează, limitează, societatea cerând de la noi mereu o etichetă pe frunte, însușiri clare și distincte: societatea ne cere o esență care să ne preceadă existența, în limbaj existențialist, în răspăr cu definiția lui Sartre a acestuia: „Existența precedă esența“.
La întrebările de mai sus, Sarah Bakewell dă un răspuns neechivoc: „Când citești ce scrie Sartre despre libertate, Beauvoir despre mecanismele subtile ale opresiunii, Kierkegaard despre angoasă, Camus despre răzvrătire, Heidegger despre tehnologie sau Merleau-Ponty despre științele cognitive, ai putea avea impresia că parcurgi ultimele noutăți. Gândirea lor filosofică este de actualitate (s.m) nu pentru că are sau nu dreptate, ci pentru că privește viața și abordează două mari întrebări ale umanității: «Ce suntem?» și «Ce ar trebui să facem?».“ (p. 39) „Chiar și când au trecut niște limite, au scris prea mult, au revizuit prea puțin, au răspândit afirmații pretențioase ori au căzut în dizgrație din vina lor, existențialiștii au rămas în legătură cu densitatea vieții și și-au pus întrebări importante. Dați-mi așa ceva zilnic și n-aveți decât să păstrați pentru voi bibelourile drăgălașe, dacă vă plac“ (p. 320).
Și mai e ceva: fotografiile și filmările cu Sartre ca intelectual implicat în societate, alături de studenții revoltați sau nedreptățiți, mă fac să mă gândesc că poate în epoca de azi, a recrudescenței unei reale idiocracy alimentate de rețelele sociale și de ideologiile mistice, e o foarte mare nevoie de intelectualii cultivați și angajați social.