De câțiva ani buni fac naveta. Nu e vorba numai de două continente foarte diferite, separate de 17 ore de zbor în fiecare direcție. Ci, mai ales, de două sisteme sociale și culturale ale căror puncte de intersecție sunt de multe ori ficționale, reprezentate de imaginația celor care imită ceea ce au văzut ei în filme că ar fi Statele Unite. E foarte greu, pentru mine cel puțin, de explicat ce înseamnă să trăiești în California, așa că, de cate ori întâlnesc un confrate româno-californian cu care pot comunica fără restricții, mă simt ca o apă care se întoarce la matcă. Este exact sentimentul pe care l-am avut după ce am schimbat primele cuvinte cu Marius Bercea: că nu trebuie să (mă) explic, ci e de ajuns să dialogăm – lejer, firesc, autentic, deseori râzând în hohote – despre acele ingrediente ambivalente, paradoxale uneori, ale tărâmului de Dincoace de Paradis, cunoscut și sub numele de California.
Sunt trei lucruri care m-au fascinat în California – și sunt conștient că ele sunt create, într-o măsură mai mare sau mai mică, de percepția mea subiectivă, hrănită, evident, de valorile culturale și personale est-europene cu care am aterizat în San Francisco în vara anului 2000. Primul lucru e legat de senzația acută că în California, precum în societatea americană în general, lipsește Centrul, acel Axis Mundi arhetipal găsit de Mircea Eliade în mai toate comunitățile lumii: o piaza centrală cu multe străzi pietonale, cu o fântână, un monument, eventual și o catedrală, în jurul cărora se centrează restul așezământului. Aceasta era așteptarea mea, întipărită la nivel subconștient, doar că, inițial, California m-a aruncat într-o stare de descentrare, accentuată de faptul că în primele 6 luni am trăit într-o suburbie clasică americană, Petaluma, aflată la cam o oră de condus la nord de San Francisco. Acolo am întâlnit pentru prima oară conceptul urbanistic construit în jurul axiomei că fiecare individ deține (măcar un) automobil personal (cei mai mulți aveau un autoturism și un pick-up truck, sau van, sau măcar o motocicletă).
Suburbiile sunt strict împărțite în (1) zonă rezidențială (case, case, case, case, …, multe din ele identice), în care e interzis să plasezi vreun magazin, cafenea, sau restaurant. Și (2), Shopping Center, care constă dintr-o așezare în forma de U rectangular, delimitată de clădiri lungi cât laturile acelui U, cu aspect de depozite (acoperiș plat, un singur nivel), împărțite în secțiuni ce poartă numele a diverse firme: Jenny’s Nail Saloon & Spa, H&R Tax Store, All U Can Eat Chinese Buffet, Joe’s Burger Place, UPS Global Shipping & Logistic Solutions, Planet Fitness și așa mai departe. Fiecare magazin are alocate un număr de locuri de parcare în fața sa, iar în mijlocul acelui U rectangular se află, de asemenea, doar locuri de parcare.
A sosi într-un Shopping Centre pe jos, sau chiar cu bicicleta, era, cel puțin acum 10-20 de ani, ceva ce friza boala psihică. Lumea se uita la tine freaked out, cum zice americanul, cu un amestec de oroare, curiozitate și milă, ca la un extraterestru neadaptat, suferind, destinat pieirii. Nici un american în toate mințile nu își poate închipui că i-ar trece cuiva prin cap să trăiască în SUA fără mașină personală.
Îmi amintesc că, încă din anul 2001, spre sfârșitul a ceea a rămas în istoria Silicon Valley ca fiind The First Dot Com Era, când cineva te invita la el acasă, într-una din numeroasele suburbii californiene (fuzionate practic una cu alta din cauza dezvoltării explozive), îți comunica doar adresa, tu urmând să o pui pe MapQuest.com, să printezi traseul, și să conduci până la locul respectiv. Era de la sine înțeles că ai acces la un computer și imprimantă și că, mai ales, deții o mașină personală. Mai mult, chiar dacă unii invitați veneau din exact același oraș sau chiar cartier, nu își băteau niciodată capul să se coordoneze și să călătorească împreună în aceeași mașină. Fiecare venea cu mașina lui, pentru că it’s more convenient, I arrive when I want, and leave whenever I choose to.
Al doilea lucru care m-a frapat în California e ceea ce am perceput ca fiind the absence of nostalgia. Pentru un est-european ca mine, educat în „școala“ lui Krzysztof Kieślowski, Ingmar Bergman și Federico Fellini, era extrem de confuz să trăiesc într-o comunitate aflată într-o continuă mișcare browniană, preocupată să se reînnoiască fără încetare, fără nici o intenție să își caute confort și alinare în ceea ce vechii greci numeau întoarcerea la familiara durere (nostos, întoarcere acasă, și algia, durere, suferință). Într-un interviu cu Diana Marincu, Marius Bercea vorbește despre unul din ingredientele lucrărilor sale californiene, și anume, „bucuria de a fi trist“ (cum a numit Victor Hugo nostalgia). E probabil unul din motivele pentru care Elastic Suspicion, Trading Mystery, Modern Days Prometheus, Aloe and Cadillac și The Outsider sunt doar câteva din lucrările lui Marius Bercea care au comunicat direct cu subconștientul meu de cetățean al Transilforniei, aflat într-un perpetuu exercițiu de echilibristică emoțional-comportamentală, în încercarea de a-mi balansa posteriorul simultan în cele două proverbiale luntrii, cu speranța că-mi voi păstra cât de cât turul pantalonilor uscat.
Și în sfârșit, al treilea lucru care mi-a atras atenția în cultura californiană, prezent acolo într-o mai mare măsură, zic eu, decât în restul Americii, e mirajul îmbogățirii rapide, originar, fără doar și poate, în epoca Febrei Aurului, și prezent în toate straturile socio-economice, de la jucătorii zilnici de Scratchers din corner liquor stores, până la investitorii în startups/wanna be unicorns din Silicon Valley. E adevărat, convingerea absolută că oricine poate face saltul, „peste noapte“, de la sărac lipit la deținător de averi colosale, e susținută de o industrie atotputernică de self-help (5 Easy Steps on How to Achieve Financial Freedom AND Retire Early), căreia e aproape imposibil să i te opui: pentru 2025 cifra de afaceri a acestei industrii este estimată la 50 miliarde de USD.
Dacă exclud pătura socială – din ce în ce mai redusă astăzi – de old money (avere moștenită de la generațiile anterioare), eu unul pot spune că nu am întâlnit nici un om bogat (mă refer aici de la multimilionari în sus) care să nu fi plătit cu sufletul bogăția de care, odată creată, pare imposibil să te bucuri. Nu vreau nicidecum să insinuez că banii nu sunt importanți. Și practica și statisticile arată clar că trebuie să ai mai întâi un anume venit, ca să-ți poți permite să declari sus și tare că banii n-aduc fericirea (e vorba aici de un venit corelat, evident, cu nivelul de dezvoltare al zonei unde trăiești. Pentru San Francisco Bay Area, în prezent acest venit individual este în jur de 120.000 USD pe an, adică 10 mii de dolari pe lună).
Din experiența mea, în California, practic, toți cei care reușesc să facă o „gălăgie de bani“ (ca să folosesc o sintagmă auzită în București) au fost din start sau au devenit complet nefuncționali în orice alt aspect din afara vieții profesionale, fiind, pe de o parte, absorbiți complet de făcutul următorului milion și, pe de alta, înfricoșați (terorizați uneori) de posibilitatea de a-și pierde accesul la nivelul superior al traiului de multimilionar.
Nu pot să nu menționez aici discuția din seara trecută avută cu un domn taximetrist. „Domnul meu“, zicea taximetristul, „uitați-vă la mine: și eu și nevastă-mea avem câte două slujbe. Eu taximetrist și vânzător la Profi. Ea e educatoare și mai merge și la oameni acasă să facă curat. Deci, patru slujbe în total, da? Ei bine, nu vreau să zic că murim de foame, doamne ferește, aș vorbi cu păcat. Dar nicidecum nu ne putem permite, cum am văzut la alții pe feisbuc, să mergem în Tenerife“.
California este poate, pentru mulți, tot un fel de Tenerife. Pentru mine însă e locul unde mi-am petrecut aproape un sfert de veac din viață. Uneori, mă gândesc visător la cele 8-9 luni cu soare pe an, la mâncarea de o calitate și diversitate excepționale, greu de egalat în multe alte țări, și la weekendurile de toamnă indiană petrecute în Napa Valley, la o degustare de vin. Nu port în mine nici o urmă de regret, ci doar îmi dau permisiunea, periodic, de a mă reîntoarce, mental sau fizic, la acest (fost) acasă, cu sentimentul acela special, paradoxal, deseori întâlnit la transilfornieni, de durere care face bine.
Ilustrație 1: Marius Bercea, The Outsider, 2015
Ilustrație 2: Marius Bercea, Honorary Citizen, 2019
Ilustrație 3: Marius Bercea, Illo tempore, 2018
