‒ Oare ce-or fi făcând cu toate scheletele astea?
‒ Cum adică, ce-or fi făcând? Le studiază, le întorc pe faţă şi pe dos, pun degetu’ şi zic: asta-i coastă, asta-i şira spinării, asta-i… Şi pe urmă scriu şi ei lucrări ştiinţifice.
‒ Crezi?
‒ De ce n-aş crede?
‒ Păi tu n-ai văzut de unde le-am luat?
‒ De unde, de unde? De la morga închisorii.
‒ Aşa. Şi-atunci?
‒ Şi-atunci ce? Unde le ducem noi, ce pot sa facă cu ele decât să le măsoare pe toate părţile şi să scrie rapoarte științifice?
‒ Mde, ştiu şi eu…
‒ Bine, lasă, că cu tine n-ajunge omu’ nicăieri!
Şi T.O. dă din mână a lehamite. Apoi scoate din buzunar un pachet de ţigări fără filtru şi-şi aprinde o ţigară. În cabină începe să se răspândească un fum înţepător.
‒ Dă-mi şi mie una!, mormăie B.B.
T.O. scoate iar pachetul de ţigări, cu mişcări uşor nervoase, şi îl întinde spre B.B.
‒ Tu niciodată n-ai, îi reproşează.
‒ Lasă, mă, mormăie B.B., atâta pagubă că-ţi mai cer şi eu câte-o ţigară din când în când. Eu te-am pus acum să fumezi? Că dacă nu-ţi aprindeai tu, nici eu…
T.O. aprinde bricheta şi-i vâră flacăra sub nas. B.B. tace, scoate o ţigară din pachet şi şi-o aprinde. Trage adânc în piept fumul şi-l scoate pe nări. Apoi îşi lipeşte ţigara în colţul drept al gurii şi îşi coboară iar mâna dreaptă pe volan. Întunericul s-a risipit deja. Ceaţa însă e tot deasă, ca până atunci. Parbrizul se acoperă tot timpul cu condens. B.B. face din când în când ştergătoarele să zvâcnească scurt peste sticla groasă.
‒ Ce-ar fi să-i dai niţel bice? sugerează T.O. N-am chef să stăm prea mult pe drum. Ceaţa asta mă face să mă simt rebegit de tot.
‒ Poate mai degrabă din pricina încălzirii, mormăie B.B. Nu vrea să meargă.
Camionul zvâcneşte înainte, câştigând în viteză.
‒ Ei, aşa îţi place?
‒ Mi-ar plăcea numai dacă ai putea scoate din rabla asta o viteză de avion.
T.O. îşi subliniază spusele trăgând prin aer o linie dreaptă cu vârful incandescent al țigării.
‒ Nici nu eşti pretenţios, râde B.B., eliberând un nor de fum.
În lumina lăptoasă a farurilor, asfaltul cască brusc în faţa camionului o groapă largă cât toată banda de circulație. B.B. înregistrează prezenţa gropii, dar e prea târziu ca s-o mai evite ori să reducă viteza. Camionul trece mai departe, săltând greoi şi gemând din toate încheieturile.
‒ Nu ţi s-a părut că au sunat oasele alea? întreabă B.B.
T.O. suflă o jerbă lungă de fum, scuipă un fir de tutun şi mormăie:
‒ Bineînţeles c-au sunat. Dacă mi-au sunat şi mie dinţii-n gură când am dat în groapa aia, cum ai vrea să nu sune mormanul ăla de oase?
‒ Oare nu s-or fi împrăştiat ori altceva, să se fi spart vreunul?
‒ Nu, mă, că sunt bine împachetate. Fiecare ins cu sacu’ lui de plastic. Probabil că au nevoie de ele pe individ, nu la grămadă. De-aia le-au şi împachetat aşa.
‒ Eu cred c-ar fi bine să aruncăm o privire. N-am chef să ajung acolo cu ele răvăşite ori sparte-n bucăţi, să mă tragă pe urmă ăia la răspundere.
‒ Lasă-le, mă, că n-au nimic!
‒ Eu opresc să verific.
Camionul se poticneşte, scrâşnind, şi se opreşte. Şoseaua e pustie. E duminică dimineaţa, lumea mai stă şi pe-acasă. B.B. deschide portiera şi coboară.
‒ Tu nu vii?
‒ Ce rost are? bolborosește plictisit T.O. Ţie ţi-a venit ideea, tu du-te şi verifică!
‒ Treaba ta.
B.B. trânteşte portiera şi merge spre partea din spate a camionului. Vântul rece îl face să se zgribulească. Mai trage un fum şi aruncă mucul de ţigară. Mânerul uşii remorcii e rece şi umed. B.B. deschide larg uşa. Apoi trage siguranţa celeilalte uşi şi o deschide şi pe aceea. Undeva, în ceaţă, începe să sune stins, ca din depărtare, un clopot.
„De ce o fi sunând aşa de vesel clopotul ăla?“ se întreabă T.O., suflând un nor de fum în parbriz.
‒ Grasule! Grasule!
„Ce o mai fi vrând şi ăsta?“ T.O. n-are niciun chef să iasă în umezeala de afară. Totuşi, vocea lui B.B. a sunat ciudat, parcă gâtuită şi în acelaşi timp plină de spaimă.
„Grasule! Vino-ncoace, Grasule!“
T.O. înjură printre dinţi şi coboară. Aerul e umed şi parcă greu. De-o parte şi de alta a şoselei se întrezăreşte câte o fâşie cu iarbă ţepoasă, îngălbenită, udă. Mai încolo nu se mai vede nimic, în afară de ceaţa sură, rece şi umedă.
‒ Ce mai vrei? bolboroseşte T.O. indispus când ajunge în spatele camionului.
Uşile remorcii sunt larg deschise şi B.B. stă acolo, ca năucit. La întrebarea pusă de T.O. răspunde doar ridicând mâna dreaptă şi arătând ceva înăuntrul remorcii.
‒ Ei, ce e? se enervează T.O.
‒ Ăă… acolo… uite, îngaimă B.B.
T.O. îl împinge la o parte şi se mută în locul lui. În remorca închisă, printre fuioarele de ceaţă care au pătruns şi acolo, se văd spărturile din sacii negri de plastic, se văd oasele care ies prin acele spărturi, se văd înmugurind şi crescând vizibil pe acele oase tendoane, vene, muşchi.
‒ Ce… ce… ce…
T.O. atâta poate: să repete într-una vorba aceea, pe care nici măcar s-o facă să sune ca o întrebare nu e în stare.
‒ Ce năzbâtie! zice B.B. Hai, mă!
Îl trage la o parte pe T.O., trânteşte uşile remorcii şi se asigură că sunt încuiate.
T.O. stă prostit şi îşi freacă fălcile cu palmele.
‒ Hai, mă! îl cheamă B.B.
Clopotul continuă să sune ca de departe, cu veselie. Sunetul pare a veni de pretutindeni. Aerul încărcat de apă se joacă cu ecourile.
B.B. deschide portiera şi se opreşte cu un picior pe scară.
‒ Vii odată sau ce faci?!
T.O. se urneşte şi dispare pe partea cealaltă a camionului. B.B. urcă în cabină. Portiera de pe partea cealaltă se deschide şi urcă şi T.O. Pocnetul sec al închiderii portierei sună o dată cu urletul brusc şi nervos al motorului. Camionul zvâcneşte din loc şi începe să înghită grăbit kilometri.
‒ Ce se întâmplă? întreabă după o vreme T.O.
‒ Dă-mi o ţigară! îi cere B.B. cu o voce uşor tremurată.
T.O. caută cu degetele tremurânde buzunarul, scoate pachetul de ţigări si îl întinde spre B.B. B.B. scoate o ţigară şi şi-o lipeşte într-un colţ al gurii.
‒ Dă-mi un foc! cere apoi.
T.O. scoate bricheta şi o aprinde. Mâna îi tremură, aşa că nimereşte greu cu flăcăruia galbenă vârful ţigării, care vibrează uşor între buzele lui B.B. B.B. trage cu sete din ţigară. T.O. îşi aprinde şi el una.
‒ Ce se-ntâmplă? repetă T.O.
‒ Nu ştiu, da’ nu-i a bună, zice B.B.
‒ Asta-i clar, murmură T.O.
B.B. apasă şi mai tare pe pedala de acceleraţie, dar aceasta e deja coborâtă până-n podea. Nervos, loveşte cu palma volanul, ca şi cum ar îmboldi camionul să alerge mai repede.
‒ Stai puţin! tresare T.O. Stai puţin! Unde gonim aşa?
‒ Să ajungem mai repede şi să scăpăm odată.
‒ Stai puţin! Nu ştiu dacă-i bine.
‒ Da’ ce vrei să facem? Tot acolo trebuie să ajungem până la urmă. Mai bine mai devreme.
‒ Nu ştiu… Poate că totuşi asta era prevăzut să se întâmple, da’ numai după ce am fi predat încărcătura.
‒ Da? Deşteptule! Atunci nu crezi că şi-ar fi luat şi ei măsuri? Nu crezi că ne-ar fi fixat o oră la care să ajungem, ca să nu se-ntâmple treaba asta pe drum?
‒ Asta aşa-i. Atunci…
‒ Atunci ce?
‒ Nu ştiu. Cum or fi ajuns ăia să ne pună în cârcă schelete? Te-ai fi aşteptat să ne dea inşi vii ori cadavre. Da’ schelete?
‒ Îţi spun eu cum de ne-au dat schelete: pentru că aveau multe beciuri ca alea din filme, în care zace câte-un schelet legat cu lanţuri de belciugele din zid şi tocmai au făcut curat pe acolo. Deşteptule! Ce-are a face că ne-au dat schelete ori altceva?
‒ Da, da’ voiam să zic altceva, adică ce s-o fi întâmplat cu ele, că doar…
‒ Că doar ce? Poate ne-or fi făcut ăia o glumă. Asta vrei să zici, nu? Adică băieţii n-aveau ce face, se cam plictiseau ei şi ce şi-au zis: hai să-i chemăm pe ăştia doi neica nimeni şi să le punem în cârcă nişte saci cu oase, da nu orice fel de oase, ci dintr-alea care să le facă lor o surpriză de mai mare dragul când or ajunge ei să le predea unde trebuie. Prostii! Ăia parcă n-au altă treabă! Ţi-am mai zis: dacă era prevăzut să se-ntâmple asta pe drum, ne-ar fi anunţat. Dacă era prevăzut să se-ntâmple, da’ noi să n-aflăm, ne-ar fi fixat ora de sosire în aşa fel ca toată prostia asta să se întâmple după ce am fi predat încărcătura.
‒ Şi-atunci?
‒ Şi-atunci ce?
‒ Ce vrei să zici?
‒ Păi nu e clar? Ăia care ne-au pus treaba asta în cârcă nu se aşteptau deloc să se întâmple ce se întâmplă.
‒ Şi-atunci, dacă nu-i o lucrătură de-a lor, un experiment secret scăpat din chingi, ceva, atunci ce se-ntâmplă?
‒ De unde vrei să ştiu?
T.O. scuipă pe parbriz un fir de tutun.
‒ Ia stai. Dacă zici că lucrul ăsta nu era prevăzut să se întâmple, atunci unde goneşti aşa?
‒ Da’ ce vrei să fac?! se înfurie B.B.
‒ Păi dacă ăia aşteaptă să le aducem nişte schelete şi noi le aducem ceva mai mult decât atât, atunci crezi că lucrul cel mai bun de făcut e să te grăbeşti? Faci ca şi câinele care fuge de tinicheaua care-i e legată de coadă.
‒ Da? Şi ce-ai vrea să fac?
‒ Să opreşti şi să dezlegăm tinicheaua.
‒ Şi cam cum crezi tu că am putea face asta?
‒ Încă nu ştiu. Opreşte. O să vedem pe urmă ce-i de făcut.
‒ Da’ ce, din mers nu poţi să gândeşti?
‒ Hai, nu mai face pe prostu’! Opreşte!
Camionul încetineşte şi trage pe dreapta. Motorul continuă să toarcă gros.
‒ Ei, şi-acum ce facem? Stăm şi ne gândim, nu?
‒ Nu, răspunde T.O. Coborâm să mai aruncăm o privire. Să vedem cum stă treaba.
Coboară amândoi. Se întâlnesc în spatele camionului.
‒ Nu ţi se pare că…? murmură T.O.
Peste zgomotul motorului se suprapune, foarte stins, aproape insesizabil, un fel de melodie murmurată, fără cuvinte.
‒ Crezi că…? zice T.O. cu un tremur în glas şi apoi se repede să deschidă uşile.
Câte unul abia şi-a scos capul şi o mână prin gaura parcă prea strâmtă a sacului negru de plastic şi parcă se împinge să iasă complet afară. Alţii au ieşit până la mijloc şi împing cu mâinile, cu mişcări nesigure, marginile găurilor în lateral. Alţii au ieşit în întregime afară şi stau aşezaţi pe saci, ghemuiţi. Pe trupurile celor care încă n-au ieşit complet din saci se văd hematoame şi chiar răni deschise. Cei care au ieşit deja în întregime nu au niciun fel de semn pe trup, sunt deja vindecaţi. Toţi au pleoapele lipite, ca nişte căţeluşi abia fătaţi. Melodia aceea murmurată şi fără cuvinte vibrează în gâtlejurile lor. E o melodie stranie, la început nu înţelegi ce sentiment vrea să transmită, apoi parcă începi să înţelegi că-i o melodie tristă, apoi eşti sigur că-i aşa, pentru ca imediat după aceea totul să se răstoarne, melodia să ţi se pară dintr-odată plină de o bucurie liniştită şi reţinută, deşi ea în sine nu s-a schimbat cu nimic, continuă exact pe acelaşi ton şi cu aceleaşi modulaţii ca înainte, doar felul în care o înţelegi e altul.
‒ Fir-ar să fie! geme T.O.
Cei din remorcă nu arată prin nimic că au remarcat prezenţa celor doi. Continuă să murmure neabătuţi melodia aceea stranie. B.B., cuprins brusc de teamă, priveşte pe şosea, să vadă dacă nu cumva se apropie vreo maşină, şi apoi închide grăbit uşile remorcii.
‒ Minunat! zice T.O. Nemaipomenit! Numai asta ne mai lipsea, că-n rest aveam de toate!
‒ Minunea minunilor, îngaimă B.B.
‒ Da, minune, mai spune cuiva cuvântul acesta şi vezi ce-o să păţeşti.
‒ Şi-acum ce facem?
‒ Da, ce facem? Ăia aşteaptă nişte schelete, nu nişte… Poate ar trebui să… ba nu… nu…
‒ Hai, hai să pornim!, zice B.B.
‒ Ţi-am zis că nu rezolvăm nimic dacă ne grăbim să ajungem…
‒ Nu ne grăbim să ajungem nicăieri! Vreau numai să trag undeva, pe un drum lateral. Dacă rămânem aici, pe şosea, nu pot gândi cu ăştia acolo, în spate şi cu maşinile care tot trec pe lângă noi.
‒ Păi n-a trecut nici măcar una până acum.
‒ Hai, urcă odată!
Şi B.B. porneşte spre cabină. T.O. ridică din umeri şi se duce şi el să urce pe partea cealaltă. Camionul se pune în mişcare şi avansează lent pe şosea, adulmecând parcă asfaltul umed.
‒ Uite, aici! zice B.B. şi răsuceşte de volan.
Camionul coteşte pe un drumeag îngust, noroios şi plin de hârtoape, care urcă printre două dealuri abrupte, acoperite de un desiş stufos.
‒ Opreşte aici! E suficient, zice T.O.
Au depăşit deja o curbă a drumeagului. Camionul se opreşte. Motorul mai mormăie de câteva ori, apoi tace.
‒ Ei, ce facem? întreabă T.O.
‒ Ce putem face? Ăia aşteaptă să le ducem nişte schelete frumos ambalate.
‒ Păi să le dăm drumu’ ăstora şi să…
‒ Şi să ce?! se enervează B.B. Să căutăm un cimitir şi să săpăm până când avem cu ce umple doisprezece saci?! Bună idee, nu?! Ori poate să fugim cu ei peste graniţă şi să cerem azil, nu? Ne-ar primi cu braţele deschise, nu? Nu se-ntâmplă o chestie ca asta în fiecare zi.
‒ Păi atunci ce să facem? Ceva trebuie să găsim, că altfel…
‒ Că altfel poate o să ajungi şi tu peste ceva vreme un schelet dintr-ăsta închis într-un sac de plastic! Şi eu la fel! Şi n-am deloc chef de aşa ceva! Aşa că, dacă schelete aşteaptă să le ducem, schelete o să le ducem!
‒ Şi cum vrei să faci asta?
‒ Oricum. Da’ un lucru ştiu sigur: vii nu putem să-i predăm.
‒ Bine, dar chiar dacă nu sunt vii, ce…
‒ Lasă, vedem noi pe urmă. Am eu ceva în gând.
Şi B.B. îşi scoate de sub braţ pistolul.
‒ Aşa, foarte bine te-ai gândit. O să se-audă împuşcăturile până la… Şi muniţia consumată cum o justifici?
‒ Mda, mormăie B.B. şi-şi vâră pistolul la loc în tocul de sub braţul stâng. Atunci…
Se apleacă şi ia de pe podea o manivelă.
‒ Nu, nici aşa nu-i bine, mormăie T.O. Dacă le rupi niscaiva oase, pe urmă, când o să rămână iar numai scheletele, cum ziceai că, habar n-am prin ce scamatorie, o să se-ntâmple, cum o să justifici că au craniile sparte sau mai ştiu eu ce?
‒ Mda, mormăie B.B. Cred că ai dreptate.
‒ Ar trebui un cuţit.
‒ Da? Şi de unde să fac rost de un cuţit?
T.O. ridică din umeri. B.B. aruncă pe jos manivela.
‒ Cred că mă descurc şi cu o şurubelniţă, zice. Am în lada cu scule una care cred că-i potrivită. Tu du-te şi deschide şi adu-i afară. Unul câte unul. Să nu lăsăm urme înăuntru.
‒ Bine, dar ce vrei să facem după ce îi… Dacă le ducem cadavre, n-am rezolvat nimic… Ne trebuie scheletele.
‒ Lasă, ţi-am zis că m-am gândit la ceva.
Ceaţa e la fel de deasă. T.O. se duce şi deschide uşile remorcii. Îl apucă de o mână pe cel mai apropiat de uşă dintre cei aflaţi înăuntru şi-l trage jos. E un bărbat scund şi slab. Acesta cade într-o rână pe pământ, bufnind surd. Geme scurt de durere. Melodia murmurată încetează brusc.
‒ Hai odată! mormăie T.O., trăgând de cel căzut jos.
Acesta se ridică, cu mişcări nesigure. Are încă pleoapele lipite. T.O. îl trage după el. Omul face câţiva paşi împleticiţi, după care începe să opună rezistenţă, scâncind.
‒ Hai! Vii odată sau ce faci? scrâşneşte B.B.
Apoi se apropie, cu paşi hotărâţi. T.O. îşi trânteşte victima la pământ, o apasă cu genunchiul şi o ţine strâns de o mână şi de păr. B.B. se apleacă şi înfige, cu o mişcare scurtă şi hotărâtă, şurubelniţa în pieptul bărbatului. Acesta se zbate de câteva ori şi apoi încremeneşte. T.O. stă şi-l priveşte cum zace, mic şi slab, în noroiul drumului.
‒ Hai, ce stai? îl muştruluieşte B.B. Altul!
Cel de-al doilea e un bărbat înalt şi destul de bine legat. Ar putea să-i pună mai multe probleme lui T.O. decât cel de mai înainte, dar, ciudat, nu se împotriveşte deloc. T.O. îl aduce lângă cel care zace pe jos. B.B. se apropie şi îl înjunghie cu şurubelniţa. Bărbatul cade la pământ alături de celălalt.
‒ Uită-te! murmură T.O., arătând spre cel care a căzut primul.
Pielea acestuia a început să se crape şi carnea de sub ea parcă începe să se înmoaie, să curgă.
‒ Ce-i asta? zice T.O. De unde-ai ştiut?
‒ N-am ştiut, zice B.B. Adică n-am fost sigur. Da’ m-am gândit că s-ar putea să se întâmple aşa ceva. Dacă invers a fost posibil… Hai, trebuie să ne grăbim!
T.O. porneşte iarăşi spre spatele remorcii.
‒ Stai puţin!, strigă B.B. Sacii. Fiecare are un număr de serie pe el. Adu sacii ăstora doi! Mai ştii care al cui era?
‒ Da, ştiu, spune T.O., dând din mână.
‒ Adu-i încoace!
T.O. se întoarce cu câte un sac în fiecare mână.
‒ Aşa, zice B.B. Pune peste fiecare sacul lui!
T.O. pune câte un sac peste fiecare dintre cele două cadavre care zac în noroiul gălbui al drumului.
‒ Aşa, zice B.B. Şi de-acum, când aduci unu’, adu-l cu sac cu tot!
Când ajung la al şaptelea, carnea celui dintâi a căzut deja complet de pe oase şi se topeşte într-un fel nefiresc, curgând în pârâiaşe cafenii de lichid gros prin făgaşele întipărite în lutul drumului.
Undeva, în ceaţă, dinspre desişuri, o vietate urlă prelung. B.B. tresare. Apoi se uită la ceas.
‒ E târziu, zice. Câţi mai sunt?
T.O. se apropie, trăgând după el un bărbat înalt, foarte slab, chel, cu spatele gârbovit.
‒ Ăsta-i ultimul.
T.O. îl trânteşte în genunchi. Bărbatul îşi mişcă capul într-un fel ciudat, de parcă ar încerca să vadă ceva prin îmbucătura pleoapelor lipite. B.B. se apropie şi-l înjunghie în partea stângă a pieptului. Bărbatul se zbate de vreo câteva ori, fără vlagă, şi cade pe burtă. T.O. aruncă peste el sacul negru de plastic. Undeva, departe, începe să sune trist un clopot.
Scheletul celui dintâi e deja curat.
‒ Hai!, zice B.B după ce o vreme stau amândoi şi privesc. Să vârâm scheletele în saci!
Încarcă sacii înapoi în remorcă. T.O. închide uşile. B.B. se duce şi îşi spală sângele de pe mâini într-o baltă de pe marginea drumului. Apoi spală şi şurubelniţa.
‒ Gata, zice. Am scăpat. Să mergem!
‒ Nu ai unde să întorci camionul, zice T.O.
‒ Lasă. Ies cu spatele. Hai! E târziu. Trebuie să ne grăbim.
T.O. rămâne o clipă pe loc, ascultând dangătul stins şi trist al clopotului.
‒ Mai taci! mormăie.
B.B. urcă în cabină. Portiera se trântește în urma lui. Motorul tuşeşte scurt şi începe să toarcă. T.O. urcă şi el în cabină. Parbrizul e acoperit de condens. B.B. porneşte ştergătoarele. T.O. tuşeşte, apoi începe să-şi caute pachetul de ţigări.
‒ Dă-mi şi mie! cere B.B., întinzând mâna spre el.
Brusc, stropi de ploaie încep să se izbească cu putere de parbriz.
Imagine reprezentativă: Marion Post Wolcott, 1940
